Tag: ciuma

Ciuma a
fost mult timp spaima Europei, cu zeci de milioane de victime. În secolele
18-19, ea a purtat nume ca molima Levantului, molima valahică şi boala
lipicioasă şi era considerată una dintre cele mai periculoase boli prin
amploarea deceselor şi lipsa medicaţiei. Boala era transmisă de puricii de pe
şobolani, forma bubonică fiind ce mai răspândită. Ciuma se caracteriza prin
febră puternică, buboni, vomă, hemoragii, halucinaţii care duceau în final la
deces.

Însă ciuma nu a fost o prezenţă
constantă în Principatele Române, acestea nefiind nici focar de producere a ei.
Boala a fost mereu adusă în Principate de negustori, soldaţi, pelerini şi alţi
călători din Orient care purtau purici în haine şi mărfuri sau de şobolanii din
caravane şi de pe corăbii. Istoricul Sorin Grigoruţă de la Institutul de
Istorie A. D. Xenopol din
Iaşi a
scris o carte despre ciumă şi tratamentele împotriva ei. El s-a referit la percepţiile
asupra bolii care ilustrau mentalul epocii.

Veacurile anterioare secolului 19 au fost marcate de concepţiile
potrivit cărora epidemiile de ciumă erau văzute ca o consecinţă a unor
dereglări ale condiţiilor naturale, determinate de o serie de factori
astronomici precum conjuncţia planetelor, eclipse, comete, dar şi de cataclisme
precum cutremure şi inundaţii. Ea era văzută ca o sancţiune din partea
divinităţii pentru mulţimea păcatelor oamenilor. Depăşind în bună măsură dar
mai păstrând concepţiile ce marcaseră secolele anterioare, la începutul
secolului al 19-lea, locuitorii Ţărilor Române şi autorităţile au început să
vadă şi rolul factorului uman în răspândirea ciumei. Odată cu trecerea anilor
şi după confruntarea cu multiple valuri epidemice, o serie de constatări
empirice vor contribui la conturarea unui ansamblu de acţiuni antiepidemice.
Singurele metode erau fuga sau scoaterea celor bolnavi în afara localităţilor.

Ciuma a
fost mai ales o boală a oraşelor. Iar măsurile luate de autorităţi pot fi
considerate azi represive. Sorin Grigoruţă. Conştientizând că
aglomerările umane nu fac decât să sporească riscul de răspândire a flagelului,
autorităţile au luat măsuri severe pentru a limita contactul interuman. Se
constată nefuncţionarea instanţelor de judecată, închiderea şcolilor, a
bisericilor, a cafenelelor, diminuarea comerţului, precum şi restricţionarea
circulaţiei pe străzi, mai ales pe timpul nopţii. Pe la 1785, domnul porunceşte
marelui spătar închiderea cafenelelor însă cafeaua se putea vinde la fereastră.
În ceea ce priveşte restricţionarea circulaţiei pe străzi, pe timpul nopţii ea
era dată de faptul că atunci erau transportaţi bolnavii şi morţii în afara
oraşului. Nu era o imagine plăcută şi se încerca şi diminuarea efectului
emoţional pe care l-ar fi putut avea asupra restului oamenilor.

O a doua
măsură împotriva ciumei a fost izolarea. Cu detalii, Sorin Grigoruţă. Izolarea caselor molipsite era cea de-a doua măsură luată de autorităţi.
Prima formă de izolare presupunea păstrarea celor bolnavi în casă, erau închişi
efectiv în case. Aş menţiona că această metodă nu a fost aplicată numai în
Ţările Române, ci este întâlnită în toată Europa. În cazul în care cineva
supravieţuia, bine, dacă nu, toţi ocupanţii casei se îmbolnăveau şi mureau. A
doua formă de izolare presupunea scoaterea, atât a celor bolnavi, cât şi a
celor sănătoşi din casele molipsite, acele locuinţe urmând a fi supuse unui
proces de dezinfectare, să-i spun aşa. Aceasta se putea limita la aerisirea şi
spălarea lor, dar se putea merge până la distrugerea parţială sau totală, focul
fiind de cele mai multe ori agentul purificator. Ştefan Episcupescu, în a cărui
opinie ciuma era un duh al morţii, amintea în 1824 care erau leacurile de
ocrotire împotriva ciumei. Citez din scrierea sa: din tot cuprinsul leacurilor
ştiinţei doftoriei sunt apa, oţetul şi focul cele mai tari şi puternice
împotriva lipelii ciumei. Apa spală şi curăţeşte lipeala, aburul oţetului
slăbeşte iuţeala lipelii şi taie otrava ei, iar focul trage duhul ciumei în
sineşi dintr-o depărtare a dogoarei lui şi-o arde şi stinge de tot.

Cea mai
eficientă metodă de combatere a ciumei din Occident a fost carantina. Prima
carantină europeană a fost adoptată de portul Ragusa, care ţinea în afara
oraşului pentru 40 de zile orice navă care venea din Orient. Ideea a fost preluată
şi de alte porturi şi oraşe europene. Pe uscat, cordonul sanitar austriac a
fost extrem de eficient, organizat pe structura frontierelor militare.
Carantina rusă însă era temporară, dura numai pe parcursul epidemiei şi era în
mare parte ineficientă. Carantina în spaţiul românesc apare şi ea, însă tot cu
rezultate modeste. Sorin Grigoruţă.

Fără a viza în mod conştient
factorul ce cauza răspândirrea ciumei, treptat, toate măsurile care ţineau de
izolarea celor bolnavi sau doar suspecţi de molipsire dădeau unele rezultate.
Drept urmare, pasul următor a vizat verificarea şi izolarea pentru câteva zile
a celor ce veneau din zone afectate de ciumă, fie că aceste zone se aflau în
ţară sau în afara ei. Concomitent s-a dezvoltat şi un sistem de răvaşe de drum
sau bilete de sănătate menite a certifica faptul că drumeţul venea din zone
neafectate de ciumă. Aşa au luat naştere carantinele interne şi cele externe. Întâlnite
în documentele interne şi cu denumirea de lazarete, aceste locuri de izolare
erau organizate ad hoc în principalele puncte de intrare în marile oraşe sau la
sate. Erau rechiziţionate câteva case destinate găzduirii celor supuşi
carantinei şi personalului însărcinat cu tratarea.

Ciuma
a dispărut din Principatele Române către mijlocul secolului al 19-lea, odată cu
apariţia statului şi a frontierelor tari.