Existenţa unui număr de 60 de plăci de plumb cu dimensiunile de 15 centimetri lungime şi 10 lăţime în subsolul Institutului de Arheologie ”Vasile Pârvan” din Bucureşti a creat o adevărată isterie în rândul amatorilor de istorie şi mister. Pe ele sunt reprezentate, de-a valma, litere, simboluri, imagini şi pasionaţii de istorie le consideră creaţii de pe vremea dacilor. În jurul lor s-au ţesut poveşti care mai de care mai fantasmagorică şi care a avut oarecare ecou în spaţiul public românesc. Repetatele precizări ale specialiştilor care dovedeau că ele au fost create la jumătatea secolului al 19-lea nu au avut prea mare efect, publicul continuând să fie receptiv la fanteziile pasionaţilor. Unii dintre ei afirmau că pe tăbliţele descoperite la Câmpina (circa 100 de km nord faţă de Bucureşti), dar atribuite localităţii Sinaia, se află scrierea dacilor.
Radu Băjenaru, arheolog la Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan” din Bucureşti, a prezentat argumentele specialiştilor care contestă autenticitatea tăbliţelor. ”Există două păreri în ceea ce priveşte aceste tăbliţe. Prima e cea a specialiştilor în arheologie şi în istorie veche, a profesioniştilor, care în linii mari neagă autenticitatea lor şi că ele au fost create acum 2000 de ani în vremea dacilor. Cea de-a doua părere e cea a entuziaştilor, a pasionaţilor de istorie veche şi de mituri, care încearcă, pe baza lor, să le consideră autentice, să recreeze societatea geto-dacică de acum 2000 de ani. Sigur, există argumente pro şi contra în ambele situaţii. Însă, după părerea mea, argumentele că ele ar constitui creaţii ale secolului al 19-lea sunt mult mai puternice. Şi anume, analizele metalului făcute nu demult au arătat fără tăgadă faptul că ele sunt sunt făcute dintr-un plumb specific tipografiilor de secol al 19-lea. În al doilea rând, tot ceea ce se prezintă, toată iconografia şi înscrisurile de pe aceste tăbliţe ne spun lucruri care erau cunoscute în secolul al 19-lea. Noi nu aflăm nimic nou despre istoria geto-dacilor faţă de ce se ştia acum 150 de ani. Nu aflăm nimic în legătură cu ce s-a descoperit ulterior. În al treilea rând, marii istorici ai antichităţii româneşti, şi mă refer mai ales la Pârvan, căruia nimeni nu-i poate contesta nici autoritatea ştiinţifică, nici acribia, le erau cunoscute aceste tăbliţe. În momentul în care Pârvan îşi scrie opera, nu le ia în seamă pentru că ştia istoria lor.”
Care a fost climatul cultural în care au apărut tăbliţele? Radu Băjenaru. ”Cei care le contestă le numesc greşit falsuri pentru că un fals înseamnă o copie după ceva autentic. Or, acestea sunt creaţii pure ale secolului al 19-lea în zona Câmpina-Sinaia, foarte probabil ale lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, un enciclopedist şi un om de o cultură foarte vastă. El avea capacitatea financiară şi intelectuală a face astfel de lucruri. Mie mi se pare destul de evident, în momentul de faţă, că ele reprezintă viziunea lui Haşdeu asupra istoriei geto-dacilor. De aceea, aceste tăbliţe cu greu pot fi luate în considerare atunci când discutăm istoria. Şi dacă le-am luat în considerare, noi nu aflăm nimic în plus, ele nu ne ajută. Singurul lucru care ar putea să ajute este acea scriere, zisă geto-dacică, un amalgam de caractere greceşti, chirilice, latine, orientale. Sigur, pentru un lingvist cum era Haşdeu, cu toată erudiţia lui, era simplu să le combine şi să le pună cap la cap. S-a încercat descifrarea lor, am înţeles că s-a şi reuşit, ceea ce mi se pare absurd. Acele caractere nu pot constitui o limbă în adevăratului sens al cuvântului. Asta ar fi singura noutate pe care ar oferi-o tăbliţele, de a descifra şi de a afla informaţia din înscrisuri. Şi chiar dacă am descifra acea scriere, cu ghilimelele de rigoare, sau chiar dacă am înţelege ce a vrut Haşdeu să spună în acele tăbliţe, nu cred că ne-ar folosi prea mult, având în vedere nivelul cunoştinţelor de la mijlocul secolului al 19-lea.”
Care a fost motivul pentru care Haşdeu a vrut să creeze tăbliţele şi cum ar trebui să ne raportăm noi la ele? Radu Băjenaru. ”În niciun caz Haşdeu nu a vrut să inducă în eroare. În fapt, el este un om al epocii sale, nu a vrut nici să falsifice, nici să facă rău, probabil că vrut să facă bine în sinea lui. Trebuie văzut ca o minte luminată, atotcunoscătoare, cu dorinţă de a cunoaşte cât mai multe, de a răspîndi cât mai multe. Asta a fost una din modalităile pe care el s-a exprimat. Era o modă a epocii de a face lucruri de acest gen. Nu văd nimic rău în asta. Rău este atunci când încercăm ca astfel de creaţii să le folosim pentru a le muta cu 2000 de ani mai devreme. Dacă le-am judeca ca atare, ca pe nişte creaţii ale unui om de cultură, ar fi extraordinar. Grav este că astfel de lucruri devin argumente pentru a justifica o istorie pe care oricum n-o cunoaştem şi oricum este aceeaşi, şi cea spusă de tăbliţe, şi cea spusă de sursele antice, pentru că tăbliţele se bazează pe sursele antice. Aici nu există discrepanţe. Ceea ce nu înţeleg este de ce se doreşte ca aceste tăbliţe să fie autentice. În antichitate, nu există aşa ceva, genul acesta de înscrisuri nu există în toată antichitatea. Nu ştiu de ce ar trebui să le avem noi.”
La jumătatea secolului al 19-lea, perioada ”falsurilor naţionale”, domina spiritul romantismului. În afara tăbliţelor, lui Haşdeu i se atribuie paternitatea altor două creaţii, aşa numitele ”Diploma bârlădeană din 1134” şi ”Hrisovul lui Iurg Koriatovici din 1347”. Istoria de azi se scrie însă într-un alt fel decât cea de acum 150 de ani.
