Cea de a IX-a
ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură de la
Bucureşti (FILB), o ediţie-bilanţ, după cum spun organizatorii, s-a
desfăşurat în perioada 7-9
decembrie. Programul ediţiei din acest
an a inclus două seri de lecturi publice şi dezbateri la Clubul Ţăranului şi un
eveniment dedicat studenţilor, realizat în colaborare cu Departamentul de
Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Facultăţii de Litere de la Universitatea din
Bucureşti. În prima seară de lecturi publice şi dezbateri de la Clubul
Ţăranului, pe 8 decembrie, iubitorii de literatură din capitală au avut şansa
de a se întîlni cu prozatoarele Irina Teodorescu (Franţa), Veronica D. Niculescu,
Lavinia Branişte şi Irina Georgescu Groza.
Traducătoarea şi scriitoarea Veronica D. Niculescu
ne spune cum a ajuns la povestea romanului Spre văi de jad şi sălbăţie,
apărut la Editura Polirom în 2016. Este al doilea volum publicat de Veronica D.
Niculescu anul acesta, după Hibernalia, o continuare a Simfoniei
animaliere, ambele apărute la Casa de Pariuri Literare. Este
un volum la care am lucrat cam trei ani şi pot spune că a început printr-o
joacă. Este povestea unei fete care scrie o carte. Şi personajul acesta scrie o
carte diferită de genul de carte pe care l-aş scrie eu. Am ales această formulă
pentru că mi-am dorit mereu ca într-o carte pe care o scriu să existe cartea
unui personaj. Făcând referire la tema întâlnirii noastre, sper să vină şi ziua
în care să includ într-o carte de a mea poeziile unui personaj care să fie
bărbat. Sau ale unui personaj animal. Revenind la povestea scrisă de fată, este
vorba de un basm în versuri, pe care, atunci când l-am terminat nici nu ştiam
că va intra în acest volum. Şi abia după ce am terminat de scris acest basm,
mi-am dat seama că doresc ca volumul să fie o poveste a acestei fete. În felul
acesta am creionat personajul, pornind de la basmul în versuri.
După ce a debutat cu
poezie, a publicat două volume de proză scurtă şi o carte pentru copii. Cum a
ajuns să scrie roman ne spune Lavinia Branişte, care anul acesta a publicat la
Editura Polirom Interior zero. Am fost pasionată de
proza scurtă multă vreme şi încă mai sunt şi iniţial am gândit acest volum tot
ca pe unul de proză scurtă. Dar fragmentele au ajuns să se lege între ele mai
mult decât mi-aş fi imaginat la început şi până la urmă l-am păstrat aşa. Pe
scurt, este o poveste care mi-a venit în minte în timp ce conversam pe chat cu
un prieten poet, Vasile Leac, care se afla în Germania, la cules de praz şi
dovleci, şi eu îl invidiam pentru experienţa lui exotică şi bănuiam că va scrie
despre asta. De fapt, motto-ul cărţii provine din această conversaţie, este o
întrebare a lui Vasile Leac: Oare să nu înţelegem noi viaţa? Felul în care a
formulat întrebarea mi-a plăcut şi atunci m-am gândit să scriu o carte despre
cum nu înţelegem noi viaţa, pentru că şi eu eram într-o situaţie în care păream
bine, realizată, dar mă îngrozea ideea că aşa arată binele. Şi nu înţelegeam
dacă ar trebui să-mi doresc sau nu altceva
Romanul Blestemul tâlharului mustăcios de Irina Teodorescu a fost recompensat
în Franţa cu Premiul Andre Dubreuil pentru roman de debut. Ediţia în limba
română a fost publicată de Editura Polirom anul acesta, în traducerea Mădălinei
Vatcu. În Franţa a avut parte de o primire
foarte bună mai ales din partea presei şi a criticii. Dar am avut reacţii şi de
la cititorii francezi care câteodată s-au pierdut în mulţimea de nume
româneşti, multe neobişnuite pentru ei. Dar personajele acestea ar fi putut
exista oriunde, pentru că este vorba de o aşezare situată undeva în estul
Europei, nu este precizat că acţiunea se desfăşoară în România, numele personajelor sunt singurele indicii
referitoare în acest sens.
Irina Georgescu Groza ne-a
oferit, în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură de la
Bucureşti, o lectură din volumul ei de debut, publicat de Casa de Pariuri Literare, volum de povestiri intitulat Dincolo
de ferestre. Irina Georgescu Groza, despre reîntoarcerea la literatură. Nevoia de a scrie a revenit când, pentru o perioadă,am
locuit o perioadă în Belgia, cu familia. Şi poate din cauza lipsei prietenilor
sau pentru că aveam destul timp şi de serviciu nu mă mai simţeam atrasă.
Ajunsesem chiar să scriu literatură când stăteam la serviciu, literatură în limba
română, iar probabil că şeful meu flamand se gândea că acele e-mailuri lungi
sunt scrise pentru corporaţie. La un moment dat, când am revenit în România, am
decis că a venit vremea să fac ce îmi place, adică să scriu. Am ajuns la un
curs foarte bun de creative writing ţinut de Revista de Povestiri, un curs de
proză scurtă. Şi am început să îndrăgesc proza, deşi scrisesem două romane, am
întâlnit autori pe care nu-i ştiam, am citit foarte mult şi am început să scriu
proză scurtă. Şi am uitat şi de creşterea economică, pe care tot o aveam în
minte când lucram în corporaţia din Belgia.
Lecturi publice
din cele mai recente volume publicate de autoarele invitate la Club Cultura au fost
urmate, în prima seară a Festivalului Internaţional de Literatură de la
Bucureşti, de o dezbatere cu tema Despre «scriitura feminină»: există o
scriitură feminină sau este doar o etichetă comodă pentru critica literară şi
pentru jurnalismul cultural?