Tag: CNDB

  • Război și artă – povești de exil ale artiștilor ucraineni în România

    Război și artă – povești de exil ale artiștilor ucraineni în România

    Viktoriia



    Merge de parcă dansează, de parcă o poartă vântul ca pe o frunză. E îmbrăcată cu haine largi, comode și fiecare în parte a corpului ei, de la degete la păr, zvâcnește mișcarea. Am văzut-o prima dată la o petrecere semi privată, undeva într-o casă la capătul străzii Maria Rosetti, în care nu știu cum am ajuns și nici ce făceam acolo, dar în care lume necunoscută se strânsese ca pentru o noapte festivă de ani ‘80. La capătul scărilor de lemn se afla antreul, iar acolo oameni cu cocktailuri în mână se strânseseră cerc pentru a privi dansul executat elegant și fără rușinea caracteristică acestui colț de planetă.



    Nu-mi închipuiam atunci că mă voi da peste cap să fac rost de numărul ei de telefon numai câteva săptămâni mai târziu, prezentându-mă ca jurnalistă. Dar iată-mă așteptând-o să se întoarcă cu cafeaua de la barul unei cafenele cu aspect industrial din zona Cișmigiului și frământându-mi mâinile pentru a nu o plictisi cu aceleași întrebări care i se mai puseseră probabil de zeci de ori de la izbucnirea războiului încoace. Dar Viktoriia are personalitatea aceea cu care unii oameni se pricep să destindă atmosfera din trei respirații și două cuvinte. Ei, cui nu îi place să vorbească despre sine?!, mă întreabă ea înainte de a începe să-și depene povestea.



    Viktoriia face parte dintre prea puținii artiști care au trecut prin România, s-au simțit primiți, încurajați și au decis să-și reconstruiască viața aici. Atât cât va dura, fără gândul de a o tranzita cât mai repede pentru a ajunge în vest și luând serios în considerare posibilitatea de a-și crea viața în București, indiferent de soarta războiului. A simțit în societatea românească și în comunitatea de artiști performativi și coregrafi o plasă de siguranță în zilele confuze de după declanșarea războiului, în perioada în care s-a văzut de partea cealaltă a graniței, nu în vacanță, ci forțată să locuiască pentru prima dată… în altă parte. Nu a primit doar un loc în care să doarmă, într-unul din studiourile de coregrafie…



    Deja la câteva zile după ce am ajuns aici, oamenii mă cunoșteau, mă invitaseră la evenimente, la diverse spectacole. Nu mi-au cerut să le demonstrez ceva, m-au crezut pe cuvânt când le-am spus că sunt artistă. Au asumat faptul că dacă am zis că sunt dansatoare, înseamna că sunt o dansatoare bună. La studioul Areal, care-i aici în centru, mi-au dat ocazia să mă antrenez și să țin workshop-uri de trei ori pe săptămână. Și oamenii veneau, dădeau vestea mai departe spunând că-i vorba de o fată din Ucraina care ține ateliere. M-au ajutat foarte mult.”



    Îi lipsește rutina pe care o avea în Kiev, când știa ce avea de făcut dimineața când se trezea: cinci ore de antrenament zilnic în același loc, iar după-amiaza timp pentru proiecte personale. Aici nu știe, iar incertitudinea asta o incomodează. Se află într-un loc în care simte că ar putea face orice dacă ar ști de unde să se apuce și încotro să își canalizeze forțele.



    Dansatorii de aici nu vor să aparțină unui singur loc, vor să fie peste tot. Toată lumea are aici câte cinci proiecte simultan. Cel puțin asta-i impresia mea, dar cine știe. I’m new in town, adaugă cu veselia-i caracteristică. Încă încerc să înțeleg cum merg lucrurile.



    Viktoriia este foarte mândră de ea. Nu mi-a spus, e modestă și conștientă că se află la începutul unui drum lung și necunoscut, dar a fost lesne de bănuit după felul în care povestește cum recent a reușit să își închirieze propriul ei apartament. Rămâne recunoscătoare pentru acoperișul oferit în tot timpul acesta, dar nu mai doarme acolo unde i s-a oferit primul adăpost gratuit.



    Am bănuit că, în ciuda vizei care-i permite șederea aici, îi place mai mult să se simtă ca o migrantă decât ca o refugiată, în aceeași măsură în care, atunci când a ajuns, s-a comportat ca o turistă. Oricum, s-ar simți vinovată să se bucure de ajutorul de stat pentru refugiați știind că sunt atâția alți oameni care au nevoie de el. Atâtea femei ucrainene care nu au fost niciodată angajate pentru că au avut grijă de cămin toată viața. S-ar simți vinovată și pentru că simte că statul român face multe pentru ucraineni, iar societatea face multe pentru ea personal. Consideră că venirea aici a fost o alegere personală, că poate lucra și că poate fi de folos țării care a primit-o.



    Se simte copleșită de tot ce aude că fac ceilalți dansatori din București — proiecte peste proiecte —, dar este realistă, știe că totul vine în timp. Nu se mai simte ca nou sosită; a trecut perioada în care lumea a primit-o și i-a oferit oportunități. Acum este rândul ei să se zbată și să și le creeze singură. O copleșește și proximitatea atâtor opțiuni…



    ... mai ales când toată viața ai trăit având la dispoziție o singură variantă, știind întotdeauna către ce te îndrepți. Apoi ajungi aici și… boom, o lume total nouă care este mare și plină de proiecte. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că oamenii pot fi interesați și pot explora atâtea subiecte. Unul care m-a impresionat până peste poate a fost cel inițiat de Areal, despre maternitate: cum să fii artist și mama. Au lansat proiectul pentru mame dansatoare și preț de câteva luni mamele au putut veni cu copiii la studio pentru a se antrena și a pune în scenă un spectacol. Nu mi-a venit să cred. Ce oportunitate… wow. În Ucraina nu am dat peste asemenea ocazii.



    Am întrebat-o ce ar face dacă războiul s-ar termina mâine și ea ar putea să aleagă să rămână aici. Ar rămâne, pentru că, deși își iubește țara, ca artist, are mult mai multe posibilități aici, iar oamenii nu sunt atât de diferiți în purtare și mentalitate față de ceea ce îi este familiar. Am întrebat-o unde se vede în doi ani de-acum înainte și mi-a spus:



    I want to be part of this performing community. Vreau să mă pot prezenta la centre de aici, cum este CNDB (Centrul Național al Dansului București), iar ei să mă cunoască, să le propun proiecte, să facem proiecte împreună. Pentru mine, în Ucraina, este imposibil să fac proiecte adevărate, să cercetez subiecte cu adevărat mari. But I am only in the process of learning how to do it.



    Discuția cu străini ca Viktoriia te ajută să vezi societatea românească, pe care o criticăm cu o dexteritate de profesioniști, într-o lumină nouă. Mai ales societatea din ultimii ani, care se încăpățânează să se dezvolte și să crească în ciuda ponegririlor înghețate în timp. În ciuda vocilor care jură că nimic nu s-a schimbat de trei decenii încoace.



    Observ că mulți oameni se implică, există audiențe mari care vor să vină și să vadă chiar și spectacole despre orice, chiar și un performance mic și fără promovare are parte aici de public. Oamenii vin, pentru că oamenilor le pasă, vor să meargă undeva, să afle ceva. Și nu sunt doar dansatorii care merg la spectacole de dans sau pictori care vizitează galerii. Nu. Toți sunt interesați. Vorbesc despre spectacole care în Ucraina nu ar fi niciodată posibile pentru că nu sunt atât de comerciale sau de atrăgătoare vizual.



    Câteodată e vorba doar de o mână de oameni sau chiar de un singur om care vrea să studieze ceva și vrea să facă un show. Oh, uite o treabă: unghiile mele cresc atât de repede, hai să facem un spectacol despre asta (îmi dă amuzată un exemplul care umple aerul de hohote de râs, ca în atâtea nenumărate rânduri de când s-a întors cu cafeaua). Și oamenii vin, apoi se gândesc la spectacol, vorbesc despre el. Lumea de aici pare însetată de artă și de cultură.



    A ținut un atelier la festivalul Ideo Ideis, a participat la crearea unui spectacol artistic/documentar realizat de teatrul Basca din Timișoara pe tema refugiaților (indiferent de naționalitate), a participat la evenimente în Bucureşti, la o rezidență de două săptămâni în Budapesta și are un job part-time la studioul Areal.



    Vitaly



    Vitaly este unul dintre cei mai cunoscuți artiști ucraineni din București și n-o spun ca o părere. Mi-au dovedit-o toate conversațiile, oricât de scurte, cu oameni ai artei din București. Toată lumea îl cunoaște.



    Sunt din Vinița, la cinci ore de mers cu mașina de Iași. Cu toate acestea n-am călătorit niciodată în România și cunosc români care locuiesc la o aruncătură de băț de granița cu Ucraina și care nu au fost niciodată în țara mea. Ca să nu mai zic că stilul de viață al orașelor din nordul României este aproape identic cu cel din țara mea. E foarte ciudat felul în care funcționează izolarea…



    Se afla în Republica Moldova, unde s-a refugiat în prima zi a războiului cu familia lui. Ca majoritatea tinerilor, și-a dat seama repede că nu vrea să continue să trăiască pe timp indefinit alături de familie. Norocul a făcut ca, printr-un grup de Facebook, să găsească găzduire într-un apartament pe strada George Vraca, transformat în atelier de către o mână de artiști primitori. Este recunoscător pentru faptul că a a fost primit într-un loc cum nu se putea mai bun. În ultimele luni, a putut observa că lumea artistică din București îi pare mai interesantă decât cea de acasă, iar scena de aici pare cu douăzeci de ani înaintea celei din Ucraina.



    Crede că România se află în locul ideal, un loc care încă îți permite să inovezi pentru că mai are multe de făcut, dar suficient de dezvoltat încât să ofere resurse. Un mediu artistic extrem de dezvoltat ca, de exemplu, Dusseldorf, din Germania, pe care l-a vizitat îl intimidează. Ce mai pot să aduc într-o asemenea scenă?, se întreabă Vitaly.



    Lăsând la o parte războiul actual, asemenea multor alți migranți, artistul a găsit aici, în țara gazdă, o casă în care se simte mai liber decât cea în care s-a născut. Am vorbit despre sentimentele omului care, atunci când emigrează, lasă în urmă un bagaj de limitări și constrângeri psihologice impuse de mediul în care a crescut.



    Aici pot să fac lucruri pe care nu puteam să le fac în Ucraina, poate nu doar din pricina războiului, ci și a unui conflict pe care îl am cu mediul de acasă. Îmi este mai ușor să găsesc un limbaj comun cu oamenii de aici. Partea dificilă la plecări este că îți pierzi toate conexiunile sociale, tot sistemul de suport și trebuie să ți-l construiești de la zero.



    Ca și Viktoriia, Vitaly preferă să trăiască de acum în Europa de Est și nu se identifică prea mult cu Occidentul, nu se vede locuind acolo, ci doar cunoscându-l din postura de turist. Simte că în momentul acesta Bucureștiul îi oferă tot ce are nevoie pentru dezvoltarea sa ca artist. De ce aș merge în Occident și să mă simt ca cetățean de mâna a treia, zilnic?”



    De la Vitaly am aflat de faptul că mulți artiști ucraineni contribuie acum la propaganda de război, mi-a explicat că în momente ca acestea lucrurile nu pot fi decât albe sau negre, nu-i loc pentru zone gri, și mi-a arătat câteva imagini care m-au înfiorat. Mi-a mai vorbit și despre numeroșii muzicieni ruşi care fac spectacole pentru a dona bani Ucrainei, despre muzica pop ucraineană care s-a transformat acum aproape complet în muzică de propagandă.



    Nu cred că, în momentul acesta, artiștii din Ucraina pot face altceva în afară de cercetări și lucrări legate de criza actuală.



    Tot de la Vitaly am mai aflat că blocuri din preajma staţiei de metrou Orizont, din Drumul Taberei, păstrează încă în ele gloanțe din zilele revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989, ceea ce îl face să reflecteze la felul în care acțiunile militare își pot lăsa însemnele în spațiul public, oamenii coexistand cu ele.



    De-a lungul discuției am mai simțit și umbra de vinovăție care îl urmărește în București. O contradicție în care se zbat două viziuni: una conform căreia prieteni și colegi de-ai lui au rămas în Ucraina în ciuda vicisitudinilor, cealaltă în care își spune că războiul ăsta e ca un joc pe calculator și nu vrea să fie carne de tun pentru tehnologia rusească.



    Păstrez legătura cu prieteni care au rămas în Ucraina, dar încerc să fiu foarte atent și să înțeleg că oamenii care au rămas acolo sunt furioși. Evit să spun cât de bine mă simt eu aici. Odată, vorbind cu colegi de-ai mei din Odessa, le-am spus că am petrecut weekendul pe litoralul de aici, cu un proiect artistic în Delta Dunării. A fost o mare greșeală din partea mea. Ei, deși locuiesc într-un oraș aflat pe coastă, nu pot merge la plajă pentru că plaja este minată.



    Îl înfurie câteodată faptul că, în contextul războiului, europenii sunt mai preocupați de unele inconveniente din viața lor, de prețurile care cresc și de căldura mai puțină din calorifere, dar înțelege — nu te poți gândi în permanență la victimele unui război care pare departe.



    Nu vrea să simtă că oamenii îi apreciază arta doar pentru că este ucrainean. Este recunoscător pentru ajutorul pe care l-a primit când a ajuns, dar nu vrea tratament preferențial pe baza pașaportului.



    Părerea lui despre arta din regiune este că îi lipsește colaborarea. Crede că țările balcanice ar trebuie să comunice mai mult, să lucreze împreună, să aducă laolaltă artiști și să schimbe idei. Îl surprinde că nu știa nimic despre România înainte să ajungă aici, ba chiar văzuse un film anul trecut care prezenta România ca pe un loc murdar.



    Vitaly a fost implicat în multe, multe proiecte locale de când a ajuns în România. A colaborat cu Galeria Catincăi Tăbăcaru, a participat deja la trei rezidențe de scurtă durată, una cu organizația Matka, alta realizată în Delta Dunării, la 40 de minute de granița cu Ucraina, a participat la festivalul HomeFest și la expoziția realizată de Rezidența9, AICI.ACUM, unul dintre primele evenimente artistice care a abordat criza din Ucraina, în martie.



    La expoziția AICI.ACUM au fost invitați, pe lângă Vitaly, alți cinci artiști, dintre care trei s-au aflat în București, iar doi în Ucraina. Am vrut să discut și cu cei trei de aici, dar mi s-a spus că au plecat, așa cum au făcut mulți alții. Aș spune că majoritatea, dar lipsesc datele.



    Cunoscându-i pe Vitaly și Viktoriia, m-am întrebat câți oameni valoroși am pierdut lunile acestea poziționându-ne mai curând ca țară de tranzit, oferind ucrainenilor mai curând bilete de tren pentru a o lua spre vest decât cursuri de limbă română pentru a rămâne. L-am întrebat pe Michele Bressan, artist vizual italian stabilit la Bucureşti din 1993 și unul dintre curatorii expoziției AICI.ACUM, ce crede despre acest gând sub formă de părere de rău:



    Cred că România a pierdut mulți oameni de valoare și mulți artiști. Nu doar cu ocazia acestui război. De prea multe ori, România a reprezentat o zonă de tranzit pentru oameni valoroși. Sunt sigur că artiștii cu care nu am intrat în contact ar fi putut să se integreze foarte bine aici și să îmbogățească scena.”



    Consideră că primele luni au reprezentat un boom, un soi de barcă în care toți au vrut să se urce pentru a bifa faptul că s-au alăturat cauzei refugiaților ucraineni, publicându-și faptele pe Facebook. Crede că am fost un moment de tranzit pentru artiștii care au ajuns aici fugind din calea războiului (un moment în care toată lumea a încercat să maximizeze beneficiile afilierii cu ei), iar apoi au plecat în alte țări. Pentru acest lucru stă dovadă faptul că nu mai avem acum nicio expoziție cu artiști ucraineni.



    Când eram mic am dat de o firmă de haine care se numea FUBU. Și după multă vreme am aflat de la ce venea acest acronim: For Us, By Us. Cam așa a fost și valul acesta, eu cam asta am simțit”, mărturisește amuzat.



    Dacă ar fi avut putere decizională absolută asupra lumii artistice din momentul declanșării războiului, ar fi transformat muzeul de artă contemporană într-o zonă de primire. Ar fi oferit apoi granturi, rezidențe și burse pe termen mai lung, poate șase luni, un an, care să asigure o continuitate, nu doar expoziții cu impact redus.



    Am vrut să aflu cum au gândit, însă, cei din spatele primei expoziții artistice cu refugiați ucraineni, AICI.ACUM, așa că am întrebat-o pe Suzana Dan, manager al Rezidenței Scena9:



    Nu am vrut ca prin construcția expoziției să transmitem un mesaj de tipul: Ok, v-am invitat, haideți să facem lucrări și să facem o expoziție frumoasă pentru că sunteți aici. Era vorba de niște oameni care au ajuns în țara noastră, nedorindu-și neapărat să ajungă peste noapte aici. Nu aveau un plan să vină aici pentru o expoziție, iar lucrările lor oricum nu sunt cu ei. Propunerea noastră a fost exact pe tipul asta de idee: că artiștii sunt prezenți, dar operele lor, nu, nu au cum să fie.



    Și-au propus să nu pună artiștii să facă nimic, tocmai pentru a nu căpușa o situație, făcând o expoziție frumoasă pe suferința lor. Au vrut doar să le expună numele, să transmită simplul fapt că sunt aici. Michele Bressan:



    Am simțit că intraseră într-o vrie a lumii artistice bucureștene și erau cumva buimăciți de toate astea. Noi am venit cu propunerea asta: Nu vreau să faceți nimic, vreau să vă expun doar numele. Dacă voi sunteți prezenți cu numele, asta-i de ajuns”. Singura intervenție a fost un flyer aruncat pe jos, compus dintr-un desen cu bocancul (realizat de Vitaly), iar în camera cealaltă tabla pe care Vitaly cu Boris (artist vizual stabilit acum în Italia) au scris coordonatele GPS de unde au plecat și cele unde ajunseseră atunci.



    Ulterior au venit și alți artiști ucraineni (și nu doar artiști) și au completat cu orașele și adresa GPS de unde au plecat, rezultând un vizual foarte abstract, cu multe cifre derivate de la coordonate GPS, nume de orașe. Dar ce a fost cel mai important pentru mine a fost să nu facă nicio lucrare. N-am vrut să mă încadrez trendului în care avem acești artiști și hai să îi mulgem ca să ne facem noi expoziția”, continuă curatorul.



    În munca pentru acest articol, am plecat la drum convinsă că artiștii ucraineni ajunși în România trebuie să transforme într-un fel scena locală, să pornească un trend, să schimbe într-un fel cursul lucrurile. Dar când s-a potrivit vreodată socoteala de acasă cu cea din târg?



    Nu cred că poate fi vorba de o transformare. Ei nu au venit ca să construiască un curent, o tendință. Sunt niște oameni care au venit fugind de o problemă care le-a dizlocat viața cu totul. Deci problema lor principală acum este supraviețuirea și felul în care găsesc sau nu, temporar sau pe termen lung, un loc de ședere aici”, spune Suzana Dan.



    Michele Bressan consideră că:


    Pentru a vorbi despre un impact, vorbim despre niște lucrări care trebuie expuse, trebuie să circule, pentru ca publicul să se familiarizeze cu lucrările. Dacă nu se întâmplă asta, este greu să aibă un impact. Din câte am putut să urmăresc, mă întreb câte dintre evenimente au fost compuse în jurul lucrărilor unor artiști ucraineni și câte s-au centrat în jurul unor lucrări de tip reacție, adică lucrări făcute de artiști români, ca un fel de comentariu. Nu îmi dau seama, dar tind să cred că a doua categorie a fost mai pregnantă.


    Nu știu ce impact au avut, dar impactul nu ține de naționalitate, ci de lucrări. Iar dacă ajungi să apreciezi lucrarea în funcție de naționalitate sau de background-ul artistului, cred că este destul de greșit. Trebuie să ai raționamentul necesar de a nu îngurgita oricât, oricum, doar pentru că vine dintr-un context care se află acum în lumina reflectoarelor.”



    Catinca Tăbăcaru, curator de artă și proprietara galeriei cu același nume, consideră că lumea artistică din România mai are un drum lung până să exercite atractivitate pentru artiști, indiferent de origine:



    Problema pe care trebuie să ne-o punem este cum ne reținem noi talentele locale. Cei mai buni artiști ucraineni au plecat de la noi, iar motivul este faptul că celelalte țări le-au oferit mult mai multe oportunități. Ei au putut să intre prin România, iar românii au demonstrat aici o mare solidaritate ajutându-i să treacă granița, să găsească un loc în care să stea, iar noi, comunitatea artistică am avut o inițiativă artistică, din prima zi începând să oferim artiștilor și curatorilor casă, masă, atelier.


    Eu am pus la dispoziție un apartament pe care l-a ocupat o artistă care apoi a plecat în Roma. De ce? Pentru că i s-a oferit o bursă foarte importantă și bine plătită care de la trei luni s-a prelungit la șase; de la care a primit casă, birou, un lucru important la CV și stabilitate. Toate acestea în vreme ce aici avea doar colaborarea cu mine și casa pe care i-am pus-o la dispoziție. Nu a primit nimic de la stat sau de la instituții. Și nu este singura. Mai am patru astfel de exemple de artiste valoroase care sunt în Irlanda și Austria.


    Uneia i s-a oferit ocazia să fie studentă, cu potențialul de a urma un doctorat. Noi am avut o mișcare foarte impresionantă din partea societății civile și artistice, dar atât. Dar asta-i problema și cu românii. Noi pierdem în fiecare an cei mai buni artiști și curatori pentru că nu primesc destule burse, ajutoare, nu au ocazia să își construiască un CV și o carieră puternice. Cei mai mari artiști români sunt la Berlin.



    Situația artiștilor refugiați din Ucraina este o imagine la indigo a situației generale privind refugiații și migranții. România ar avea doar de învățat din acest context, iar lecția majoră este că migrația aduce cu sine un capital uman extrem de important. Pentru a putea valorifica, însă, acest potențial, este nevoie de schimbări care încep cu abordarea politică, se încheie cu educația civică și trec prin înțelegerea că seamănul uman poate să ne îmbogățească societatea prin prezența sa.



    Război



    Poți afla mai multe despre munca Viiktoriei urmărind-o pe Instagram. Mai multe despre Vitaly poţi afla pe Instagram. Iulia Hau este colaborator extern Radio România Internaţional. O poţi găsi pe Instagram şi Substack.



    Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.

  • Les prix du Centre national de la danse de Bucarest

    Les prix du Centre national de la danse de Bucarest

    Arrivées à leur cinquième édition, ces distinctions ont reconnu, dès leur création, le travail des danseurs, chorégraphes et professionnels impliqués dans le monde de la danse contemporaine en Roumanie. Elena Diaconu a assisté à la cérémonie.

  • Le Festival LIKE CNDB 2018 – « A toi le contexte »

    Le Festival LIKE CNDB 2018 – « A toi le contexte »

    Du 15 au 27 avril, Bucarest a accueilli la cinquième édition du Festival LIKE CNDB, « You are the context ». Organisé par le Centre national de la danse de Bucarest, le CNDB, le festival se distingue cette année par certaines particularités. Tout d’abord, même s’il s’agissait de son édition la plus brève, le Festival a lancé cette année, et pour la première fois de son histoire, une section internationale. La chorégraphe Vava Ştefănescu, la patronne du CNDB, précise : « Lors de la première édition on est parti sur un mois. A l’époque on partait d’une situation extrêmement précaire, je me rappelle ce public qui revenait vers notre Centre après des années d’absence de notre institution du paysage culturel bucarestois. Mais son accueil a été formidable. Les gens sortaient du spectacle en exclamant : « La belle soirée que l’on a passée ! Cela faisait longtemps. »

    Et puis, pendant ce temps, nous avons grandi. On a commencé à se produire dans un nouvel espace. Puis, le festival d’hiver a été lancé. Conçu comme un festival à vocation locale, en principe. On a donc un festival de la danse à Bucarest qui s’étend sur un mois, un mois et demi. Mais cette année, le contexte nous a obligés de l’écourter. Alors, on a mis à profit le partenariat Aerowaves, qui constitue un réseau très étendu, une sorte de plate-forme de diffusion et de promotion de jeunes chorégraphes. On a donc profité de notre adhésion à ce réseau et on a pu programmer trois spectacles étrangers. Il s’agit de « Ohne Nix », une coproduction Autriche/Royaume-Uni et qui a été lancé lors de l’ouverture du festival, puis Homo Furens, une excellente production française et, enfin, le 21, « Dans, for Satan », du Danemark. » Le spectacle « Ohne Nix », créé et joué par Luke Baio et Dominik Grünbühel, utilise les techniques de l’art numérique et joue avec la projection du corps, emploie des trucs morphiques et, dans une grande mesure, l’humour.

    D’un tout autre style, le spectacle « Homo Furens », du chorégraphe français Filipe Lourenço, utilise les corps des cinq danseurs de façon à nous interpeller sur la manière dont on utilise le mouvement. En apparence, les artistes reproduisent sur la scène des exercices de type militaire, mais ce n’est qu’un prétexte pour interroger la conception du mouvement. Rémy Leblanc-Messager et Stéphane Couturas sont deux des danseurs évoluant dans le spectacle Homo Furens: Rémy : « Le spectacle parle de la solidarité, de combien loin peut aller une équipe d’un point de vue physique, dans quelle mesure on peut prendre en charge l’autre, comment peuvent se rapprocher nos corps dans un espace, comment créer quelque chose de sensé en partant de ces mouvements, en apparence, militaires, donc comment on réussit à performer en tant qu’équipe. On touche là à des notions telles que l’humanité, la fraternité ».

    Stéphane: « Pour décrire brièvement ce spectacle, je dirais que l’on essaie d’atteindre nos limites psychologiques par l’intermédiaire de nos limites physiques. A vrai dire, les techniques comptent peu. Le chorégraphe a choisi d’imiter les mouvements militaires, mais il aurait pu aussi bien choisir d’autres types de mouvement. L’idée c’est qu’on a cinq personnes qui ne se connaissaient pas, et puis on exige d’eux qu’ils fassent des mouvements physiques très durs, on les pousse à bout. Ils atteignent ainsi rapidement leurs limites physiques, et tout de suite après leurs limites psychologiques. Alors, à ce moment, la solidarité et toutes les choses dont Remy parlait tout à l’heure, peuvent faire leur apparition. C’est l’idée de base du spectacle ».

    Mais la composante la plus importante du festival LIKE CNDB demeure celle qui met en valeur la danse roumaine. Vava Ştefănescu « La production roumaine s’étale sur les trois jours du Focus LIKE CNDB 2018. On a un système qui vise à les mettre en valeur. On a parfois programmé trois spectacles par jour. C’est parce que dans la perspective de la Saison culturelle France – Roumanie, nous aurons des invités de marque, des directeurs de festival, des directeurs de troupes de danse contemporaine, des résidences d’artistes, des gens qui seront là pour voir les productions roumaines les plus significatives. Et ces spectacles créent le contexte, génèrent des idées auxquelles on ne pense pas de suite. Ces idées sont abordées sous un angle qui invite à la réflexion, des idées qui sont bien structurées dans la composition du spectacle. Il n’y a pas que l’idée qui compte, mais aussi la manière dont ces idées sont agencées ».

    L’un de ces spectacles importants s’appelle « 37 Minutes of Make Believe » ou, en français, « Les 37 minutes qui te font croire». Un spectacle créé et produit par Andreea Novac: « Nous sommes partis de l’une de mes obsessions : la rencontre entre moi, l’artiste, et le public. Seulement voilà, cette fois la rencontre ne se fait qu’au niveau de l’imaginaire. Alors ce spectacle « 37 minutes… » se fraye un chemin à travers mon imagination, à travers l’imagination du spectateur, à travers cette rencontre entre les deux imaginations. Il y a de l’humour, et c’est aussi une modalité de montrer que ce que je fais sur la scène rencontre ce que le spectateur imagine que je fais sur la scène, et qu’il s’agit d’un échange. Pour ce faire, j’utilise trois éléments de base. Tout d’abord, la parole, qui peut ouvrir ou fermer le champ du possible. Puis, je travaille avec l’idée de mouvement, qui peut traduire de façon exacte ce que je veux représenter ou, au contraire, recouvrir toutes les significations imaginables. Enfin, ces éléments inconnus sont réorganisés, repositionnés, de sorte que de nouvelles formes d’expression surgissent, et j’ai dans ce spectacle des moments où je travaille directement avec le public ».

    La cinquième édition du Festival LIKE CNDB « A toi le contexte » a lieu simultanément avec le déménagement du CNDB dans un nouvel espace, dans le théâtre « Omnia ». L’inauguration est attendue pour 2020. C’est la raison pour laquelle le CNDB lance auprès des artistes, de la communauté locale, du public et des autorités le défi d’esquisser des réponses, leurs réponses, à la question « Que serait le CNDB, version 2020 ». Alors, lors du festival, on devrait compter avec cet événement « Réponses performatives », pour essayer d’y répondre justement. Vava Ştefănescu: « Tous les soirs nous aurons des interventions autour du sujet. Dan Perjovschi fera, par exemple, un direct depuis le théâtre Omnia, avec l’une de ses représentations. Il paraît que l’on va pouvoir compter sur la présence de Ada et d’Alexandru Solomon, les célèbres directeurs de film qui figurent parmi les fondateurs de la nouvelle vague du cinéma roumain. Je pense qu’il est important de s’adonner à ce type d’exercice de l’imagination et de la projection parce que, lorsque l’on vit sur des sables mouvants, il faut savoir s’approprier l’espace. La danse contemporaine, avec tout ce qu’elle peut représenter, depuis la rencontre avec les autres arts, avec les autres domaines de la culture, et pas nécessairement du domaine de l’artistique, cela a toujours été l’image de marque du CNDB. C’est un exercice à faire pour s’approprier le CNDB. Et lorsque je dis nous, je parle aussi bien du public, que des artistes, de tous ceux qui s’y investissent », conclut Vava Ştefănescu. (Trad. Ionut Jugureanu)

  • Like CNDB: Festival für zeitgenössischen Tanz bei 5. Auflage

    Like CNDB: Festival für zeitgenössischen Tanz bei 5. Auflage

    Vom 15. bis zum 27. April organisiert das Nationale Tanzzentrum Bukarest (CNDB) die 5. Auflage des Festivals LIKE CNDB unter dem Motto You are the context“. Dieses Jahr ist das Programm des Festivals etwas komprimierter als bisher, aber es hat immer noch eine internationale Sektion. Mehr dazu von der Choreographin und CNDB-Managerin Vava Ştefănescu:



    Die erste Auflage des Festivals hat einen Monat gedauert. Die Anfangssituation war ziemlich prekär, aber ich kann mich an das Publikum erinnern, das wieder in unser Tanzzentrum gekommen war, nach einer mehrjährigen Abwesenheit des CNDB aus der Kulturlandschaft der rumänischen Hauptstadt. Nach den Aufführungen hatten wir Diskussionsrunden mit den Zuschauern, und zum Schluss sagten die Leute: »Das war ein wunderbarer Abend! So etwas Schönes haben wir seit langem nicht erlebt!« Im Laufe der Jahre haben wir uns entwickelt, wir haben einen zweiten Saal eröffnet. Es handelt sich um ein lokales Tanzfestival in Bukarest, aber es hat sich doch erweitert. Wir haben eine Partnerschaft mit Aerowaves, einem sehr gro‎ßen Netz, einer Art Plattform zur Förderung der jungen Choreographen, und dank dieser Partnerschaft ist es uns gelungen, drei ausländische Tanzaufführungen zu unserem Festival einzuladen. Das sind »Ohne Nix« aus Östereich/Gro‎ßbritannien, die das Festival eröffnet hat, »Homo Furens« aus Frankreich und »Dance for Satan« aus Dänemark.“




    Die Aufführung Ohne Nix“, eine Kreation der Künstler Luke Baio und Dominik Grünbühel, verwendet digitale Videokunst und experimentiert mit Körperprojektionen. Zu Beginn schweben zwei Köpfe im leeren Raum. Mittels Video-Mapping sind die beiden Gesichter der Performer Luke Baio und Dominik Grünbühel exakt auf ihr eigenes Ton-Konterfei projiziert. Der Effekt ist überraschend überzeugend. Und während sich die beiden Bilder ihrer selbst im Plauderton über den kommenden Abend unterhalten, tauchen im Hintergrund die echten“ Körper der Performer im Bühnenraum auf.



    Bei der Tanzaufführung Homo Furens“ verwendet der französische Choreograph Filipe Lourenço die Körper der fünf Tänzer, die auf der Bühne militärische Übungen durchführen, um sich Gedanken über Bewegung zu machen. Mehr dazu von Rémy Leblanc-Messager und Stéphane Couturas, zwei Tänzer von Homo Furens“



    Rémy: Unsere Aufführung spricht über Solidarität und untersucht, wie weit ein Team physisch gehen kann, wie viel die Teammitglieder sich um einander kümmern, wie unsere Körper sich in den Raum annähern, wie wir als Team etwas schaffen können, indem wir hauptsächlich militärische Bewegungen verwenden. Es geht letzten Endes um Menschlichkeit, um Bruderschaft.“



    Stéphane: In dieser Tanzaufführung zeigen wir, wie psychologische Grenzen durch physische Grenzen erreicht werden können. Dabei ist die Technik nicht unbedingt ausschlaggebend. Der Choreograph hat Bewegungen ausgesucht, die den militärischen Bewegungen ähnlich sind, aber er hätte genauso gut mit anderen Bewegungen arbeiten können. Es geht dabei um folgende Idee: Man nimmt fünf Menschen, die einander nicht kennen, man verlangt von ihnen, sehr harte physische Bewegungen zu machen, damit sie an ihre physischen Grenzen und dann an ihre psychischen Grenzen sto‎ßen. Unter diesen Bedingungen entwickelt sich die Solidarität und alles, was Rémy bereits gesagt hat.“




    Beim Festival LIKE CNDB freut sich das Publikum besonders auf die rumänischen Tanzaufführungen. Vava Ştefănescu:



    Die rumänische Sektion des Festivals läuft drei Tage lang unter dem Titel Focus LIKE CNDB 2018. Es handelt sich um Programme im Showcase-System — wir haben sogar drei Aufführungen pro Tag. Bald wird auch die rumänisch-französische Kultursaison eröffnet, und wir haben Festivaldirektoren und Tanztheater-Intendanten eingeladen, damit sie die besten rumänischen Gegenwartstanz-Produktionen sehen. Es sind relevante Aufführungen, die einen gewissen Kontext schaffen. Sie generieren Ideen, an die man normalerweise nicht denkt, sie schaffen eine Perspektive, die zum Nachdenken einlädt. Die Ideen sind gut strukturiert und werden sorgfältig in die Aufführung eingebettet. Nicht nur die Ideen zählen, sondern auch die Art und Weise, wie diese Ideen im gesamten Mechanismus integriert sind.“




    Parallel zur 5. Auflage des Festivals LIKE CNDB — You are the Context“ laufen auch die Vorbereitungen auf einen wichtigen Moment: Das Nationale Tanzzentrum Bukarest zieht in ein neues Haus, in den Saal Omnia. Somit beginnt eine neue Etappe im Leben des Bukarester Tanzzentrums. 2020 findet die offizielle Eröffnung des neuen Raums statt, und in diesem Kontext schlägt das CNDB den Künstlern, den Mitgliedern des technischen Teams, dem Publikum und den Bukarester Behörden vor, performative Antworten auf die Frage Wie wird das CNDB im Jahr 2020 aussehen?“ zu finden. Beim diesjährigen Festival läuft das dreitägige Event Performative Antworten“. Vava Ştefănescu:



    Jeden Abend gibt es mehrere Performances. Der Graphiker Dan Perjovschi wird eine Live-Performance vom Saal Omnia ausstrahlen. Es beteiligen sich auch Ada Solomon, Alexandru Solomon, andere Prominente, die mit unserem Zentrum zusammengearbeitet haben, und auch Leute aus dem Publikum. Es scheint mir sehr wichtig, diese Imaginations- und Projektionsübung zu machen — während dieser Übergangszeit sollte man sich den neuen Raum zu eigen machen. Der Gegenwartstanz und alles, was er bedeutet — ein Zusammentreffen mit anderen Bereichen der Kunst und der Kultur im allgemeinen –, war schon immer das Charakteristikum des Nationalen Tanzzentrums Bukarest CNDB. Bald wird unser Tanzzentrum einen neuen Status bekommen. Diese Übung ist sehr nützlich, denn sie beweist, dass CNDB uns allen gehört — dem Publikum, den Künstlern, den technischen Teams, einfach uns allen.“

  • 2018 – une nouvelle étape dans l’activité du Centre national de la Danse

    2018 – une nouvelle étape dans l’activité du Centre national de la Danse

    Le Centre national de la Danse de Bucarest est la seule institution culturelle publique subordonnée au ministère de la Culture, ayant pour mission de soutenir, de développer et de promouvoir la danse contemporaine et les arts performatifs de Roumanie. Elle se prépare à emménager, l’année prochaine, dans un nouvel espace, plus adéquat pour son activité. Des préparatifs doublés par des projets sur mesure, dont nous parlons tout de suite.

    Fin 2017, le Centre national de la Danse de Bucarest a organisé son habituel Gala, conçu pour célébrer, sans pourtant hiérarchiser, l’excellence. L’occasion aussi de rendre hommage à des personnalités qui ont construit le contexte chorégraphique roumain du 20e siècle. Et pour cause : « Les pionniers de la danse roumaine ont brisé les canons, ont émancipé la danse, ils ont vraiment eu du courage ! » a expliqué Vava Ştefănescu, manager du Centre. Ce gala consacré aux grands noms de la danse contemporaine roumaine annonçait en quelque sorte les activités de 2018 et 2019 du Centre national de la Danse de Bucarest, ajoute son manager, Vava Ştefănescu: Ce fut une option assez radicale, parce qu’une étape s’achève pour le Centre national de la Danse et une autre commence. En 2019 nous emménagerons dans un bâtiment spécialement consacré au Centre. Jusqu’ici nous avons fait un certain type de travail, un certain type de promotion et nous avons eu une certaine manière de rendre visible la danse contemporaine. Dorénavant il faudra avoir une nouvelle approche. A mon avis, un revirement institutionnel et un changement d’attitude institutionnelle s’imposent, à l’approche de ce grand moment qu’est le déménagement. Lorsqu’une étape s’achève, on a tendance à regarder en arrière, c’est involontaire. C’est grâce à ces gens que la danse contemporaine a un avenir. Nous avons tenu à rendre hommage à ces personnalités, car il ne faut pas les oublier. Bien au contraire, il faut prendre conscience de leurs réussites, de leur audace, de leur courage et de leur contribution, mais aussi et surtout du fait qu’ils ont outrepassé les limites et un certain état d’esprit qui était considéré comme traditionnel. Le pas suivant du Centre de la Danse est en quelque sorte dans l’esprit de ce que ces personnalités ont réussi à faire. Bref, on regarde en arrière pour voir en fait l’avenir.

    Création de spectacles, hôte pour différentes initiatives, formation de spécialistes, recherche, médiation – autant de missions pour le Centre national de la Danse de Bucarest. Vava Ştefănescu explique en quoi consiste sa future stratégie: « On déménagera au centre-ville et je pense que les mois à venir seront marqués par des préparatifs continus pour pouvoir ouvrir nos portes au public en 2019, avec un message clair et une attitude très précise. Pour nous, cela est essentiel. Par conséquent, un premier axe de notre stratégie sera d’intensifier les idées, les dialogues et les présentations publiques. Nous avons beaucoup de projets en déroulement qui seront multipliés, prolongés. Nous souhaitons également impliquer autant que possible le public, non seulement à Bucarest mais aussi à travers le pays. Pour l’instant, nous n’avons pas d’antennes du Centre de la Danse dans les autres villes, parce que selon le ministère de la Justice, il faut qu’une telle décision passe par le Parlement, ce qui est très intéressant à mon avis. Mais nous allons ouvrir les « têtes de pont » dont nous avons besoin et dont le public a besoin aussi. On le sait très bien : la culture chorégraphique ne peut pas se limiter à la capitale.»

    C’est dans l’esprit de cette nouvelle stratégie que des mini-saisons de danse seront organisées dans plusieurs villes de Roumanie, dont Craiova, Târgu-Mureş, Iaşi, Cluj et Timişoara.Avant de terminer, la chorégraphe Vava Ştefănescu nous a fait part de ses impressions sur la danse contemporaine roumaine: « Elle va beaucoup mieux qu’il y a 10 ans. Bien qu’elle ait réussi à s’aligner, elle n’arrive plus à avoir une voix distincte. Autrement dit, elle manque de discours propre, d’idées vraiment audacieuses. C’est bien que la danse contemporaine soit invitée partout, les productions sont bien plus nombreuses qu’il y a 4 ans. Des festivals ont vu le jour, les théâtres produisent de plus en plus de spectacles… C’est très bien ! Mais tout cela s’inscrit dans la même esthétique… traditionnelle, disons. Les idées audacieuses ou problématiques n’ont pas la même force et ont du mal à attirer l’attention du public. C’est pourquoi le Centre national de la danse fait des efforts pour représenter le mieux possible le public et les artistes. Par ailleurs, les artistes ont la mission d’être authentiques, de lutter pour affirmer leur voix personnelle. Je serais ravie de les voir assumer davantage le risque de ne pas être applaudis, de susciter des questions et des débats. Le Centre ne pourra jamais le faire à lui seul, alors que les artistes sont nombreux et le public est encore plus nombreux. Le slogan qui définit nos actions et nos efforts en 2018 est « Vous êtes le contexte » (You Are the Context). Vous êtes, vous faites, vous construisez le contexte. Il est très important que les gens – public et artistes – deviennent conscients de leur place et de leur rôle. Et ce n’est pas valable uniquement pour la danse. C’est valable aussi pour la politique, l’économie et la vie sociale. » (Trad. Valentina Dumitrescu)

  • Nationales Tanzzentrum: Kühne Projekte für mehr Sichtbarkeit

    Nationales Tanzzentrum: Kühne Projekte für mehr Sichtbarkeit

    2017 ging für das Nationale Tanz-Zentrum in Bukarest CNDB so zu Ende, wie es seit vier Jahren zur Traditionen geworden ist: mit der Gala der CNDB-Preise. Bei dieser 4. Auflage der Preisverleihung wollte das Team vom Nationalen Tanz-Zentrum in Bukarest einige Persönlichkeiten ehren, die im Laufe des 20. Jahrhunderts den Rahmen für den zeitgenössischen choreographischen Kontext in Rumänien gesetzt haben. Die Vorreiter des rumänischen Tanzes haben Regeln gebrochen, sie haben den Tanz emanzipiert, sie waren mutig“, sagt Vava Ştefănescu, Managerin des Nationalen Tanz-Zentrums in Bukarest (CNDB). Die Preisträger 2017 sind die Choreographen und Tänzer Floria Capsali, Vera Proca-Ciortea, Iris Barbura, Lizica Codreanu, Paule Sybille, Stere Popescu, Gabriel Negri, Esther Maghiar und Trixy Checais. Dieser Vorschlag stellte eine Einleitung dar zu dem, was dieses Jahr und in 2019 auf Zentrum zukommen werde, erläutert die Managerin Vava Ştefănescu:



    Es war eine ziemlich radikale Option, weil beim Nationalen Tanz-Zentrum in Bukarest eine Etappe zu Ende geht und eine andere startet. 2019 werden wir in ein eigenes Gebäude des Nationalen Tanz-Zentrums umziehen. Bis jetzt gab es eine bestimmte Art, den zeitgenössischen Tanz zu fördern und diesen sichtbar zu machen. Ab jetzt müssen wir es anders betrachten und uns anders vorbereiten. Ich glaube, die Institution braucht eine Belebung, eine Belebung der eigenen Einstellung. Wenn eine Etappe zu Ende geht, schaut man zurück. Dank dieser Menschen hat der zeitgenössische Tanz eine Zukunft. Ich habe fest daran geglaubt, dass wir diese Persönlichkeiten ehren müssen. Wir dürfen sie nicht vergessen und müssen ihre Erfolge, ihre Dreistigkeit, ihren Mut, und insbesondere die Sprengung der Grenzen und des traditionellen Zustands ehren. Irgendwie soll also der Geist derjenigen, die geehrt wurden, beim Tanz-Zentrum befolgt werden. Du schaust zurück und siehst eigentlich die Zukunft.“




    Das Nationale Tanz-Zentrum in Bukarest ist Produzent, Gastgeber, Trainer, Forscher und Vermittler. Über die zukünftige Strategie des Zentrums berichtet weiter Vava Ştefănescu:



    Das Zentrum wird in die Innenstadt umziehen. 2018 und teilweise 2019 werden wir uns nur vorbereiten, damit wir 2019 wirklich unsere Türen mit einer klaren Botschaft und einer klaren Einstellung für das Publikum öffnen können. Das ist sehr wichtig. Deswegen glaube ich, dass die erste Achse dieser Strategie die Intensivierung der Ideen, der Dialoge und der öffentlichen Vorträge ist. Es gibt viele Projekte, die vervielfacht werden sollen. Wenn sie nicht vervielfacht werden, dann soll die Dauer verlängert werden, um einen grö‎ßere Wirksamkeit zu erzielen. Und auch die Sichtbarkeit muss besser und das Publikum mehr als bis jetzt eingebunden werden. Wir versuchen, sowohl in Bukarest als auch im ganzen Land mehrere Vorführungen von Gast-Projekten zu haben. Wir haben es nicht geschafft, Filialen des Zentrums in anderen Städten zu öffnen. Laut dem Justizministerium muss das Parlament eine solche Entscheidung billigen, was interessant ist. Aber wir werden die Au‎ßenstellen, die wir und das Publikum im Land brauchen, öffnen. Wir alle wissen, dass die choreographische Kultur sich nicht allein auf Bukarest beschränken darf.“




    Dieselbe Strategie sieht auch die Planung von Mini-Spielzeiten in mehreren Städten des Landes vor. Zunächst soll dies in Craiova und Târgu Mureş (Neumarkt) geschehen. Es folgen Iaşi (Jassy), Cluj (Klausenburg), Timişoara (Temeswar) und vielleicht sogar auch Constanţa und Braşov (Kronstadt). Zum Schluss einen Ausblick aus der Zentrale über den zeitgenössischen Tanz in Rumänien. Die CNDB-Intendantin und Choreographin Vava Ştefănescu ist der Ansicht, dass die Zukunft sehr wohl rosig sein kann.



    Es sieht viel besser aus als vor 10 Jahren. Aber es scheint mir, dass es dem Tanz gelungen ist, sich einzuordnen, aber diese Kunstform schafft es noch nicht, eine eigenständige Stimme zu entwickeln. Mit anderen Worten — es gibt keinen speziellen Diskurs im künstlerischen Denken, keine wirklich neuen oder kühnen Ideen. Es ist sehr gut, dass zeitgenössische Tanzensembles überall eingeladen werden, es gibt viele Produktionen, viel mehr als vor vier Jahren. Es gab auch Festivals und Theater, die Tanzaufführungen produzieren. Es läuft wirklich gut! Aber sie sind in der gleichen braven Ästhetik geschrieben. Mutige oder problematischere Fakten beginnen an Durchschlagskraft einzubü‎ßen, die öffentliche Aufmerksamkeit zu verlieren. Das Nationale Tanzzentrum strebt danach, einen breiteren Rahmen zu schaffen, in dem sich Publikum und Künstler vertreten fühlen. Auf der anderen Seite haben die Künstler die Aufgabe, authentisch zu sein, um für eine individuelle, persönliche Stimme zu kämpfen. Ich würde es gerne sehen, wenn sie die Gefahr in Kauf nehmen würden, weniger Applaus zu bekommen, aber dafür Fragen aufzuwerfen und dadurch Debatten anzufachen, durch das, was sie tun. Das Zentrum allein wird es nie können, aber die zahlreichen Künstler haben mehr Gewicht. Und das Publikum ist noch zahlreicher. Das Motto hinter all der Arbeit und den Kämpfen im Jahr 2018 ist, dass wir alle sagen: ‚Du bist der Kontext.‘ Sie bauen den Kontext auf. Es scheint mir sehr wichtig für die Menschen — das Publikum, die Künstler –, selbständig zu werden und sich bewusst zu werden, dass sie einen Platz und ein Volumen um sich herum haben und dass Dinge infolge ihrer Aktionen tatsächlich passieren. Nicht nur beim CNDB. Auch in der Politik, Wirtschaft und im sozialen Leben.“

  • Bukarester Tanzzentrum: Performance zu Ehren des Avantgardisten Isidore Isou

    Bukarester Tanzzentrum: Performance zu Ehren des Avantgardisten Isidore Isou

    Der 1925 im nordrumänischen Botoşani geborene Isidore Isou lie‎ß sich nach dem Zweiten Weltkrieg in Frankreich nieder. In seinem Heimatland ist er nur den wenigsten bekannt — das war auch der Grund für die Veranstaltung des ihm gewidmeten Abends in Bukarest und die Fortsetzung der Reihe im Rahmen weiterer Projekte. Kurator des Events am Bukarester Landeszentrum des Tanzes (CNDB) war Igor Mocanu.



    Isidore Isou hatte selbstverständlich, wie jeder Vertreter der Avantgarde, und auch weil er ein Künstler mit vielfältigen Interessen war, ein Manifest des Tanzes und mehrere theoretische Texte über den Tanz. Als Gegengewicht zu den Sprüngen im deutschen Expressionismus der ersten Tanzavantgarde der 1920er-30er Jahre schlug er eine Choreographie des Falls, der stürzenden Körpers vor. Vielleicht wird es bei CNDB auch eine Vorstellung aufgrund dieser Ausprägung im Schaffen Isidore Isous geben. Für heute haben wir aber einen französischen Komponisten eingeladen, der in Berlin wohnt und der einen zeitgenössischen Kunst- und Soundraum leitet — La Plaque Tournante –, dabei hat er eine britische Mezzosopranistin als Partnerin. Sie hei‎ßen Frédéric Acquaviva und Loré Lixenberg. Neben ihrem Interesse für die zeitgenössische Kunst, mit Sound oder ohne Sound, sind sie auch sehr gute Deuter des Werks von Isidore Isou. Frédéric ist übrigens im Besitz einer beeindruckenden Sammlung von Büchern und anderen Werken von Isou.“




    Die Veranstaltung rund um Isidore Isou begann mit der Videoprojektion eines zweiminütigen Auszugs aus einem Dokumentarfilm von Orson Welles mit dem Titel Around the World in Saint-Germain des Prés“. Der Film wurde 1955 im Buchladen Fischbacher in Paris gedreht, und in dem am CNDB vorgeführten Auszug sind Isidore Isou, Maurice Lemaître, Jacques Spacagna und Orson Welles zu sehen. Der anschlie‎ßende Auftritt von Loré Lixenberg beinhaltete einige Stücke des Künstlers aus dem Zeitraum 1947-1984, wie die Mezzosopranistin selbst erklärt.



    Wir haben Stücke aus einer sehr langen Zeitspanne ausgewählt, die nach 1945 und bis 1984 entstanden sind. Wir haben eines seiner ersten Arbeiten ausgewählt, »Neige«/»Schnee«, die die geniale Arbeitsweise Isous widerspiegelt: Er nimmt ganz einfach eine Situation, in der er sich befindet, und verwandelt sie eher in etwas anderes, anstatt sie theatralisch zu verarbeiten. Dann führe ich einige Arbeiten aus seinem aphonen System vor, mit anderen Worten stille Gedichte, die Gesten und Bewegung voraussetzen. Aus Sicht eines Performers ist es faszinierend, weil es ein derartig reichhaltiges Material ist, es enthält eine Fülle an unterschiedlichen Lauten. Und au‎ßerdem liebe ich diese Trennung der Laute von ihrer Bedeutung. Es fühlt sich sehr gut in meinem Mund an. Das nennt sich auch »good mouth feel«.“




    Gegen sein Lebensende hat sich Isou der Musik stark genähert. Deshalb enthielt der zweite Teil der Veranstaltung in Bukarest eine Komposition aus dieser Periode. Es handelt sich um die Symphonie Nr. 4: Juvenal, die 2001 entstand und 2003 von Frédéric Acquaviva orchestriert wurde. Der französische Komponist lernte Isou in seinen letzten zehn Lebensjahren persönlich kennen und gemeinsam komponierten sie einige Symphonien, die Acquaviva dann orchestrierte. Am Tanzzentrum in Bukarest schilderte Acquaviva die Begegnung mit dem musikalischen Schaffen Isidore Isous.



    Er hat Rumänien nach dem Zweiten Weltkrieg verlassen und ist 1945 in Paris angekommen. Seine Idee war es, lettristische Poesie zu schaffen, das war eigentlich ein Gemisch aus Gedicht und Musik. Deshalb hätte einer später den Begriff Poesie nutzen können, aber eigentlich ist die lettristische Poesie eine Art Dichtung, bei der nur die Stimme und alle Bewegungen und Laute zum Einsatz kommen, die mit Hilfe des Körpers erzeugt werden können. Also ist es eine Art »Lied des Körpers« /»body sound« und es ist eine sehr fortschrittliche Gattung, es ist eine völlig abstrakte Poesie. Seine Musik hört sich ein wenig primitiv an, weil sie in Schleifen aufgebaut ist. Sie mutet sehr bizarr an. »Juvenal« ist die vierte Symphonie von den fünf, die wir gemeinsam geschaffen haben. Diese habe ich über die Stimmlage des Chors hinweg orchestriert, also würde ich behaupten, dass man nicht genau wei‎ß, in welcher Zeit man sich befindet, in welchem Land, und das ist sehr interessant und etwas Besonderes.“




    Der Komponist Frédéric Acquaviva hat bereits mehrere Veranstaltungen europaweit organisiert, die Isidore Isou gewidmet sind. Er möchte seine Projekte fortsetzen, sagt er.



    Wir haben bereits einige Ausstellungen organisiert, einige Bücher über ihn geschrieben. Gemeinsam mit dem Rumänischen Institut in Stockholm haben wir einen Band über seine hypergraphischen Romane herausgebracht. Aber, weil wir hier am Landeszentrum für Tanz sind, muss gesagt werden, dass er einige phantastische Choreographien geschaffen hat, die seiner Zeit um mindestens 40 Jahre voraus waren. Denn das, was er in den 1950er Jahren schrieb, findet sich im zeitgenössischen Tanz der 1990er Jahre, etwa in Frankreich, wieder. Jetzt arbeite ich gerade an einigen Projekten über ihn, allen voran an einer Monographie seiner gemalten Bilder und Kunstwerke. Ich hoffe, dass sie noch in diesem Jahr von den Editions du Griffon veröffentlicht wird, die kurioserweise auch die erste Brâncuşi-Monographie in den 1950er Jahren herausbrachte.“

  • News from Polska – polnische Tanzkunst in Bukarest

    News from Polska – polnische Tanzkunst in Bukarest

    Fünf renommierte Künstlerinnen Polens waren Ende Februar und Anfang März zu Gast auf dem Mikrofestival News from Polska, organisiert vom Bukarester Tanzzentrum (CNDB) zusammen mit dem Polnischen Kulturinstitut, beteiligt. Die Theater‑, Tanz- und Performance-Aufführungen haben klassische Themen des polnischen zeitgenössischen Theaters angesprochen. Thematisiert wurden zudem Fragen wie die persönliche, künstlerische, nationale und menschliche Identität.



    Das Solospiel Şi va veni Crăciunul“ (Und Weihnachten wird kommen“) ist vom Flugunfall bei Smolensk inspiriert, der sich 2010 ereignete und bei dem alle 96 Insassen, unter ihnen der polnische Staatschef Lech Kaczynski, ihr Leben verloren. Die Idee dazu hatte die Protagonistin Agnieszka Przepiórska:



    Damals befand ich mich während einer Pause zwischen zwei Arbeitsverträgen, ich blieb also viel zu Hause, las die Zeitung und verfolgte die Nachrichten. Immer wieder traten diese Frauen in die Aufmerksamkeit, die Witwen der polnischen Politiker, die beim Flugunfall ihr Leben verloren. Sie schauten mich an, sie schauten ganz Polen an und drückten ihr Leiden aus. Dann habe ich mich selbst gefragt: Wieso erlauben sie den Journalisten, sich in ihr Leben einzumischen? Einige von ihnen haben ihnen die Tür geöffnet, sie in ihr Haus eingeladen und über ihr Leiden gesprochen. Ich habe mich gefragt, wieso öffnen einige die Tür und andere hingegen nicht. Genau an jenem Moment habe ich angefangen, an diese Witwen zu denken. Es handelt sich nicht um eine Performance zu einem politischen Thema, sondern hingegen um eine Aufführung, die die Gefühle einer Frau thematisieren, die ihren Mann, einen wichtigen Politiker, verloren hat. Es handelt sich um Ehefrauen, die kein eigenes Leben hatten. Meiner Ansicht nach bildet die Politik nur den Hintergrund dieses Solospiels.“




    Die Kuratorin des Festivals News from Polska“, Iulia Popovici, sagte, eine Absicht der Festspiele sei es, den rumänischen Zuschauern künstlerische Ausdrucksformen näher zu bringen, die in Rumänien keine gro‎ße Resonanz finden, so zum Beispiel das Monodrama. Das Solospiel ist ein besonders geschätztes Genre, das für die polnische Kunstszene eine gro‎ße Bedeutung hat. Die Performances Und Weihnachten wird kommen“, Diva“, ID-ance“ seien für diese Kategorie besonders relevant, sagt die Kuratorin.



    Die Festspiele gingen mit einer Aufführung zu Ende, die mehrere Künstler auf dieselbe Bühne brachte. Delfinul care m-a iubit“ (Der Delfin, der mich liebte“) ist eine moderne Performance, in der dokumentarisches Theater, neue Medien und Sportübungen zusammenschmelzen. Das Projekt beruht auf der in den Sechzigern von der NASA finanzierten Forschungsarbeit des US-amerikanischen Neuropsychologen John Cunningham Lilly, der Delfinen die englische Sprache beibringen wollte. Den Fokus legen die polnischen Künstler auf die berührende Geschichte über die Beziehung zwischen Margaret Howe Lovatt und dem Delfin Peter. Der Vorschlag der Regisseurin Magda Szpecht stellt das Publikum vor eine wahre Herausforderung und beruht darauf, das Theater als Ort zu betrachten, wo man die eigene Einbildungskraft entwickeln kann. Die Regisseurin Magda Szpecht:



    Ich habe acht Momente aus dieser Forschungsarbeit ausgewählt, die wichtigsten meiner Meinung nach. Die Teile der Aufführung entsprechen diesen Momenten, erzählten die Geschichte jedoch nicht genau. Jede Szene wiedergibt unsere persönlichen Eindrücke gegenüber einem bestimmten Ereignis aus der Geschichte und darüber, was im Laboratorium passierte. Meiner Meinung nach liegt der Akzent auf Kommunikation. Nicht nur die Kommunikation zwischen Künstlern, sondern auch das Verhältnis zwischen dem Auftritt der Künstler und der Reaktion des Publikums. Denn die Aufführung beruht auf der Idee, dass auf der Bühne Delfine auftreten und im Saal Menschen sitzen. Wir sollten also unser Bestes tun, um von Anfang an das Gefühl zu entwickeln, dass wir etwas gemeinsam haben und dass wir kommunizieren können. Wir gehören nicht derselben Spezies an, wir sind nicht gleiche Lebewesen.“




    Veranstaltungen, die polnische Theater- und Tanzaufführungen in die Aufmerksamkeit der rumänischen Zuschauer bringen, sind keine Neuigkeit im rumänischen Kulturraum. Das Zielpublikum gibt es schon und es wartet nach wie vor mit gro‎ßem Interesse auf neue Auftritte der polnischen Künstler. Die Kuratorin Iulia Popovici mit weiteren Einzelheiten über die Festspiele News from Polska“:



    Bislang hatte das Polnische Kulturinstitut Monodramen und ein Tanzfestival präsentiert. Nun setzten wir uns zum Ziel, die Monodramen und den Tanz zusammenzubringen und die beiden mit einer realen Gegebenheit in der polnischen Kunstszene in Verhältnis zu setzen: der weiblichen Schöpfung. Wir haben Aufführungen unterschiedlicher Gestaltung präsentiert, in denen Frauen auftreten, von Frauen geschaffen wurden, die verschiedene Blickpunkte über Geschichten von Frauen vorschlugen, aber das hei‎ßt nicht, dass sich der Diskurs dieser Frauen ausschlie‎ßlich an andere Frauen richtet. Sie nahmen sich auch nicht vor, deutlich feministische Blickwinkel einzunehmen. Es geht eigentlich darum, dass derzeit in Polen die Stimmen der Künstlerinnen lauter werden. Ihre Präsenz in der polnischen Szene ist heute stärker als früher, sie prägen das Theater, den Tanz, den kulturellen Massengeschmack sehr stark.“




    Die rumänisch-polnische Zusammenarbeit im Bereich Kunst nahm mit der Zeit zahlreiche Formen ein. Ein neues Beispiel ist das Projekt Mame de oţel“ (Mütter aus Stahl“), das die rumänische Künstlerin Mădălina Dan zusammen mit der polnischen Performerin Agata Siniarska beim zweiten Internationalen Festival Unabhängiger Aufführungen Bazaar“ in Tschechien darbot.

  • Zece ani de existenţă a Centrului Naţional al Dansului Bucureşti

    Zece ani de existenţă a Centrului Naţional al Dansului Bucureşti

    O nemaipomenită solidaritate de breaslă – proteste în stradă, articole în presă, scrisori din străinătate – a determinat, în 2004, semnarea unei hotărâri de guvern prin care lua fiinţă Centrul Naţional al Dansului Bucureşti. Pe scurt, CNDB, rămâne, după 10 ani, singura instituţie publică de cultură, aflată în subordinea Ministerului Culturii, creată cu scopul de a susţine, dezvolta şi promova dansul contemporan din România. Deviza sub care acţionează: Oameni care mişcă lumea.



    Împlinirea a 10 ani de existenţă şi activitate a Centrului Naţional al Dansului înseamnă: Să ne aducem aminte că au fost câţiva din dansul contemporan – coregrafi, dansatori, manageri culturali, care şi-au asumat această construcţie. Primul pe care l-aş aminti este Mihai Mihalcea, căruia îi datorăm asumarea primului mandat de conducere a acestui centru, care a impus un anumit gen al creaţiei contemporane în piaţa publică a culturii româneşti. Acest gen nou are şansele să devină foarte cunoscut de acum înainte, pentru că bazele sunt aşezate, ne-a declarat coregrafa Vava Ştefănescu, în prezent managerul instituţiei.



    În 2006, CNDB îşi începea efectiv activitatea şi propunea în peisajul cultural românesc o artă şi o instituţie care scapă încadrărilor specifice şi care refuză inerţia, încăpăţânându-se să experimenteze, să formeze, să educe şi să-şi asume riscuri. Pentru că asta trebuie să facă orice instituţie care îşi propune să creeze un domeniu artistic viu. Vava Ştefănescu: Suntem creaţie contemporană şi ne înscriem în discursurile contemporane. Asta promovăm, asta facem, asta susţinem pe bani publici. Ne credem îndreptăţiţi să avem toate mijloacele ca această creaţie contemporană să se dezvolte. Ne credem îndreptăţiţi să se investească în tot ce înseamnă creaţie contemporană, care include dansul contemporan. Îmi arog acest drept, pentru că acum mă aflu la conducerea singurei instituţii din subordinea Ministerului Culturii care se ocupă de dansul contemporan. Fiind un potenţial major al culturii româneşti, tocmai pentru că accesează noile discursuri, tocmai pentru că vorbeşte despre viitor, tocmai pentru că educă un public, cred că dansul contemporan este îndreptăţit să fie finanţat, să se investească mai mult decât oferă.



    Centrul Naţional al Dansului a fost creat pentru artişti, care, la rândul lor, oferă un produs publicului. Aşadar, de existenţa de un deceniu a acestei instituţii au beneficiat ambele categorii. În ce s-a concretizat? Vava Ştefănescu: Timp de 10 ani, CNDB a făcut producţie de spectacol, difuzare de spectacol, educaţie şi formare, cercetare, documentare şi dezbatere. Sunt patru categorii mari în care s-a investit şi artiştii au avut acces la fonduri de mai multe feluri pentru a-şi realiza proiectele. Este singura instituţie care nu are artişti angajaţi, este o instituţie gazdă, dar şi instituţie producător, nu numai de spectacol, dar şi de dispozitive noi, care, de multe ori, sunt atât de noi încât nu pot fi încadrabile. În afară de asta, timp de 7 ani din 10, CNDB a fost finanţator de proiecte în sfera artei coregrafice. Faptul că această finanţare anuală, uneori de două ori pe an, a funcţionat, a dus la situaţia în care scena coregrafică contemporană s-a maturizat, foarte mulţi operatori au început să lucreze pe cont propriu, să-şi găsească propriile resurse. Nu mai suntem în acelaşi punct în care eram în 2004. Artiştii au putut nu numai să îşi facă vizibile proiectele, dar să le şi realizeze.



    Pentru a sărbători 10 ani de existenţă şi activitate, CNDB a decis să acorde, pentru prima dată, 6 premii, non-ierarhice, pentru activitate în domeniul dansului contemporan: fie că este vorba de promovarea acestuia în contexte culturale dificile, fie pentru proiecte consistente, fie pentru atitudine artistică, fie pentru profesionalizarea domeniului, fie pentru încăpăţânarea de a rezista şi a persevera în menţinerea dansului contemporan printre cele mai vizibile şi mai avangardiste expresii actuale. “Trofeul CNDB este, simbolic, o cărămidă – temelie în construirea profesională a domeniului dansului contemporan românesc. Au primit Premiul Centrului Naţional al Dansului Bucureşti Ioan Tugearu, Mihaela Dancs, Cosmin Manolescu, Silvia Ghiaţă, Alexandra Pirici şi Manuel Pelmus, Mihai Mihalcea. Vava Ştefănescu: “Vreau să rămână în memorie că Ioan Tugearu a fost esenţial pentru înfiinţarea Centrului. Vreau să rămână în memorie că Silvia Ghiaţă a realizat ani de zile emisiunea Lumea dansului nu numai cu români, dar şi cu prezenţe străine pe scena românească, timp de o oră, în fiecare săptămână, şi a lăsat o moştenire, a generat viitor. Acei oameni care generează viitor mi se par foarte importanţi. De aceea am vrut să facem premiile.



    Ce urmează? În opinia coregrafei Vava Ştefănescu, actualul manager al Centrului, dezvoltarea dansului contemporan se bazează pe investiţie. Cu cât mai mare este investiţia, cu atât mai bune vor fi rezultatele pe viitor. În această idee, şi-a intitulat strategia de management Planul Marshall pentru dansul contemporan. Cinci proiecte mari fac parte din această strategie, toate presupunând ca investiţia să fie făcută din mai multe direcţii. Primul proiect se referă la producţia de spectacol, folosind resursele Centrului, dar şi ale altor teatre sau producători. Al doilea vizează, firesc, distribuţia de spectacole. Intenţia CNDB este de a sprijini acele instituţii de spectacol care vor dori să prezinte sau să producă dans contemporan, cu până la 50% din costurile producţiei, respectiv costurile de prezentare. Programul de educaţie, al treilea proiect din strategie, va debuta cu liceele de coregrafie şi va continua cu grădiniţe, şcoli şi licee care nu au profil vocaţional. Nu lipseşte un ambiţios program de cercetare şi documentare, care ar urma să se concretizeze, în 2016, într-un portal al dansului contemporan românesc. La cele patru proiecte se adaugă categoria pop-up – acea marjă de libertate pentru ideile noi, apărute pe parcurs.

  • Reenactment: Tänzerin Lizica Codreaunu in der Werkstatt von Brâncuşi

    Reenactment: Tänzerin Lizica Codreaunu in der Werkstatt von Brâncuşi

    Die Tänzerin und Choreographin Lizica Codreanu ist heute in Rumänien wenig bekannt. In den Zwanzigern faszinierte sie mit ihrem au‎ßerordentlichen Talent zahlreiche Künstler in Paris, darunter den Bildhauer Constantin Brâncuşi. Anhand von Bildern und Briefen erzählt heute die Museumsforscherin Doina Lemny ihre Geschichte nach, und beim Bukarester Tanzzentrum (CNDB) werden ihre Tanzaufführungen nachgespielt.



    Im Jahr 1922 hat der Bildhauer Constantin Brâncuşi ein Tanzkostüm für Lizica Codreanu angefertigt, lie‎ß die Platte mit den bekannten Klavierstücken Gymnopédies“ von Erik Satie spielen und lud die Tänzerin ein, in seiner Werkstatt, unter Skulpturen, einen Tanz zu erfinden. Das ganze porträtierte Brâncuşi mithilfe einer Thornton-Pickard-Kamera in sieben denkwürdigen Bildern. 1996 bildete der Regisseur Cornel Mihalache das Kostüm von Lizica Codreanu nach den Bildern aus dem Jahr 1922 nach und schlug der Choreographin Vava Ştefănescu ein scheinbar unmögliches Reenactment“ (Nachspielen) in der Werkstatt des Bildhauers auf Musik von Satie. Das Nationale Tanzzentrum Bukarest organisierte jüngst eine Aufführung, die die Tänzerin und Choreographin Lizica Codreanu wieder in die Aufmerksamkeit bringt.



    Das Treffen fand im Rahmen des Programms Hors les Murs“ des Bukarester Tanzzentrums statt. Mit dem im Jahr 2014 ins Leben gerufenen Projekt setzt sich das Tanzzentrum zum Ziel, über die vier Mauern hinaus zu gehen, die es beherbergt, und neue Wege einzuschlagen. Die Veranstaltung brachte den Regisseur Cornel Mihalache, die Forscherin Doina Lemny und die Choreographin Vava Ştefănescu zu einer Diskussion zusammen, die von Igor Mocanu moderiert wurde: Die heutige Veranstaltung widmen wir Lizica Codreanu, weil sie bis gestern die an sich unbekannte Tänzerin und Choreographin Rumäniens blieb. Das Projekt Hors les Murs“ nimmt sich vor, eine kaum bekannte Geschichte wiederzubeleben und die Persönlichkeit von Lizica Codreanu in den Vordergrund der Tanzkunst zu rücken“, sagte Mocanu.



    Bei der Arbeit am Dokumentarfilm Brâncuşi“ im Jahr 1955 entdeckte der Regisseur Cornel Mihalache Bilder von Lizica Codreanu beim Tanzen. Mihalache wandte sich an Geta Solomon für die Nachbildung des Tanzkostüms und an die Choreographin Vava Ştefănescu für das Nachspielen des Tanzes von Lizica Codreanu. Vava Ştefănescu dazu:



    Ich war 25 Jahre alt, ich konnte nicht erraten, was ein Reenactment ist, und auch nicht vorahnen, dass ich zukünftig ein erhebliches Interesse für eine Persönlichkeit der Tanzkunst zeigen und mich dafür einsetzen werde, ihre Werke wiederaufzuführen. Ich wusste damals auch nicht, dass man sich bei jeder Forschung zunächst mit den sogenannten schwarzen Löchern konfrontieren muss. Es passte mir eigentlich ganz gut, über wenige Informationen zu verfügen, weil ich Raum zum Erfinden hatte und glaubte, eine wunderbare und zugleich gespenstische Persönlichkeit zu entdecken. Ich habe mit gro‎ßem Eifer das ursprüngliche Kostüm bewahrt, weil ich den Eindruck hatte, in einer der Skulpturen von Brâncuşi gekleidet zu sein.“




    Vor zwei Jahren erschien im Verlag Vellant das Buch Lizica Codreanu. Eine rumänische Tänzerin in der Pariser Avantgarde“, ein Buch, das bereits in Frankreich veröffentlicht wurde. Die Autorin des Buches ist Doina Lemny, Forscherin am Nationalmuseum für Moderne Kunst, im Pompidou-Zentrum in Paris und Brâncuşi-Expertin. Die Autorin mehrerer Bücher über Brâncuşi entdeckte Lizica Codreanu im Brâncuşi-Archiv und war darüber empört, dass niemand von ihr gehört hatte:



    Die Forschung lief schwieriger als gedacht, weil es am Anfang des 20. Jahrhunderts keine Ballettschule gab, die Lizica besuchen konnte, und daher konnte ich mich auch an niemanden für Informationen wenden. Mit wenigen Erkenntnissen habe ich aber ihren Lebensfaden verfolgt und fühlte mich gleich davon angezogen. Ihre Vergangenheit habe ich in enger Verbindung mit dem Leben ihrer Schwester, der Bildhauerin Irina Codreanu, nachgeforscht. Beide waren mutige Frauen, die ein spannendes Leben führten und sich auf ein Abenteuer nach Paris begaben. Dort wurden sie zu Schützlingen von Brâncuşi, er verhalf ihnen zum Durchbruch im Leben der Pariser Avantgarde. Der Sohn und das Enkelkind von Lizica Codreanu zeigten mir einige Bilder, Plakate und Briefe, die ihr Leben nacherzählten. Zwei oder drei Briefe stammten sogar vom berühmten Mitbegründer des Dadaismus, Tristan Tzara. Ich habe Lizica dabei auf einem Bild bei MOMA erkannt.“




    Lizica Codreanu war nur kurze Zeit als Tänzerin und Choreographin tätig. Sie brach ihre Karriere 1927 ab, als sie den französischen Intellektuellen Jean Fontenoy heiratete. Die Ehe scheiterte und Lizica kehrte nach Paris zurück. Dort eröffnete sie unter der Anleitung eines der grö‎ßten Yoga-Experten ein Hatha-Yoga-Studio. Es war genau in der Zeit in den Drei‎ßigern, als Yoga in Paris in Mode kam. Doina Lemny:



    Ihr Sohn hat mich total entmutigt. Er sagte, dass Lizica keine Karriere als Tänzerin verfolgte. Und das war einigerma‎ßen wahr, denn ihre Karriere war sehr kurz. Sie tanzte in der Werkstatt von Brâncuşi und wurde von der berühmten Künstlerin Sonia Delaunay entdeckt, die Kostüme anfertigte. Sie weigerte sich aber, ein Kostüm von Fernand Léger zu tragen, denn er fertigte meistens Ballettkostüme an. In Paris wurde sie gar nicht vom Ballett angezogen, sie besuchte auch keine Ballettschule, sondern Zirkuskurse. Sie knüpfte zahlreiche Kontakte zu Künstlern. Sie war ein künstlerischer und erfinderischer Geist, sie trainierte in der Werkstatt von Brâncuşi, was den Bildhauer völlig faszinierte.“




    Das Buch feierte einen gro‎ßen Erfolg in Frankreich, erzählt anschlie‎ßend Doina Lemny:



    Meine Kollegen vom Pompidou-Zentrum, die Sonia Delaunay und Léger in den Mittelpunkt ihrer Aufmerksamkeit stellen, zeigten ein gro‎ßes Interesse an der Beziehung zwischen den Kostümen der Künstlerin Sonia Delaunay und dieser rumänischen Tanzkünstlerin, die unbekannt blieb. Ich wurde bei zahlreichen Veranstaltungen des Pompidou-Zentrums zur Sprecherin von Lizica Codreanu. Sie fasziniert mit ihrem au‎ßergewöhnlichen Talent und ihrer Persönlichkeit auch heute zahlreiche Menschen.“




    Die Managerin des Bukarester Tanzzentrums, Vava Ştefănescu, sagte über den Platz, den Lizica Codreanu im zeitgenössischen Tanz Rumäniens belegt:



    Sie stellt ein wahres Symbol dar. Sie konnte sich äu‎ßerst natürlich zwischen verschiedenen Welten, Kunstbereichen, Ideen und Perspektiven bewegen, aus denen man den Menschenkörper und den Tanz betrachten kann. Das passiert einigerma‎ßen auch heute noch mit den Künstlern.“

  • Dansatoarea Lizica Codreanu în atelierul lui Brâncuşi

    Dansatoarea Lizica Codreanu în atelierul lui Brâncuşi

    În 1922, sculptorul Constantin Brâncuşi a confecţionat un costum de dans pentru Lizica Codreanu, a pus vinilul cu Gymnopediile” lui Erik Satie la picup şi a invitat-o pe aceasta să creeze un dans în atelierul său, printre sculpturi. Toată acţiunea a fost documentată de Brâncuşi cu ajutorul unui Thornton Pickard cu burduf şi cremalieră, rezultând şapte imagini. În 1996, regizorul Cornel Mihalache reconstituia costumul Lizicăi Codreanu după imaginile din 1922 şi îi propunea dansatoarei şi coregrafei Vava Ştefănescu un reenactment/ reînscenare aparent imposibil(ă): să refacă dansul din atelierul sculptorului pe muzica lui Satie. Recent, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti a organizat un eveniment având-o în atenţie pe coregrafa şi dansatoarea Lizica Codreanu.



    Întâlnirea a fost organizată în cadrul programului Hors les Murs” al Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, lansat în 2014, prin care instituţia îşi propune să iasă dintre zidurile care o găzduiesc, pentru a pune în discuţie şi altfel de teme. Evenimentul i-a adus împreună pe regizorul Cornel Mihalache, cercetătoarea Doina Lemny şi coregrafa Vava Ştefănescu, într-o discuţie moderată de Igor Mocanu: Ediţia de azi am consacrat-o Lizicăi Codreanu fiindcă, până mai ieri, era dansatoarea şi coregrafa prin excelenţă necunoscută a istoriei dansului românesc, din ţară sau din diaspora, Hors les Murs propunându-şi tocmai să aducă în actualitatea discuţiei, dar şi a practicii artistice a dansului, o istorie pe care nu o cunoaştem”.




    Lucrând, în 1995, la documentarul Brâncuşi”, regizorul Cornel Mihalache a descoperit fotografii din dansul Lizicăi Codreanu. Mihalache apelează la Geta Solomon pentru re-crearea costumului şi la dansatoarea şi coregrafa Vava Ştefănescu, pentru reînscenarea dansului Lizicăi Codreanu. Vava Ştefănescu: Aveam vreo 25 de ani. Habar nu aveam că fac un re-enactment şi că în viitor o să mă preocupe atât de tare figurile şi recuperarea creaţiilor şi personalităţilor din lumea dansului. Şi nu aveam de unde să ştiu că, de câte ori încerci să faci o cercetare, te bazezi pe găuri negre. Mie mi-a convenit foarte mult faptul că nu am avut prea multă informaţie, pentru că am putut să inventez şi să cred că intru în spiritul unei minunate, dar fantasmatice personalităţi. Şi, de fapt, eram sub lupa ochiului lui Cornel şi aveam reperul lui Erik Satie. Nu mai spun că am păstrat cu un fel de religiozitate costumul, pentru că aveam senzaţia că sunt îmbrăcată într-o sculptură a lui Brâncuşi”.




    În urmă cu doi ani, Editura Vellant lansa la Bucureşti cartea Lizica Codreanu. O dansatoare româncă în avangarda pariziană”, carte ce apăruse deja în Franţa. Autoarea era Doina Lemny, cercetător la Muzeul naţional de artă modernă, Centrul Pompidou, Paris şi specialistă în Brâncuşi, despre care scrisese mai multe lucrări. Pe Lizica Codreanu a descoperit-o, bineînţeles, cercetând arhiva Brâncuşi. Intrigată de faptul că nimeni nu ştia cine este, începe să caute documente: Cercetarea a fost destul de dificilă, pentru că, la începutul secolului 20 neexistând o şcoală de balet pe care Lizica ar fi trebuit să o urmeze, nu am avut cui să mă adresez. Din puţinul pe care îl aveam, am încercat să desfăşor firul acestei vieţi, care mi s-a părut interesantă încă de la început, pentru că Brâncuşi le avea pe Lizica şi pe Irina Codreanu — trebuie să le apropii, pentru că ele au trăit practic toată viaţa împreună, deci, am încercat să desfăşor firul acestor două vieţi, care mi s-au părut extrem de interesante. Două personalităţi foarte curajoase, care s-au avântat într-o aventură în Paris, neavând mare sprijin şi reuşind să deschidă uşa atelierului lui Brâncuşi. Cred că acesta a fost cel mai important moment din viaţa lor, pentru că prin el au reuşit amândouă să îşi facă mai multe relaţii în avangarda pariziană. Am brodat în jurul unor afişe pe care mi le-au arătat fiul şi nepotul Lizicăi Codreanu. Afişe originale, fotografii şi foarte puţine scrisori. Dintre care, două-trei documente de la Tristan Tzara. Am identificat, cu această ocazie, prezenţa Lizicăi într-o fotografie care se află la MOMA”.



    Lizica Codreanu a avut o apariţie foarte scurtă ca dansatoare şi coregrafă. Şi-a întrerupt activitatea în 1927, când s-a căsătorit cu un strălucit intelectual francez, Jean Fontenoy, pe care îl urmează în misiunea sa în China. Căsătoria nu a mai mers, iar Lizica s-a întors la Paris. Fire inventivă, nu şi-a plâns soarta, ci şi-a deschis un cabinet de Hatha Yoga, sub supravegherea unuia dintre cei mai mari specialişti în yoga. Era momentul când se introducea, la începutul anilor ’30, yoga la Paris. Doina Lemny: Fiul m-a descurajat, spunând că Lizica nu a făcut o carieră de dansatoare. Ceea ce este adevărat. Ea a apărut ca un meteor. Dansa mai ales în atelierul lui Brâncuşi şi a atras atenţia câtorva artişti foarte cunoscuţi, printre care Sonia Delaunay, care la acea dată crea costume. L-a atras pe (Fernand) Leger, dar Lizica a refuzat să poarte un costum creat de el, pentru că Leger crea costume pentru balete, dar costume rigide. Ori Lizica, ajungând în Paris, a înţeles foarte repede ce se întâmplă pe scena artistică şi a lăsat deoparte baletul. Nu a urmat nicio şcoală de balet. Dimpotrivă, a urmat cursuri la circ… vorbea cu artiştii… Ea a intrat practic într-o atmosferă de creaţie. Spirit artistic şi inventiv, ea îşi făcea antrenamentul în atelier la Brâncuşi, ceea ce l-a fascinat pe acesta.



    Cartea a avut un ecou foarte mare în Franţa, a povestit cercetătoarea Doina Lemny: Colegii mei de la Centrul Pompidou, care se ocupă cu prioritate de Sonia Delaunay, de Leger, au fost foarte interesaţi să vadă care este legătura între costumele propuse de Sonia şi această artistă despre care nu ştia nimeni. Dincolo de Centrul Pompidou, se organizează multe colocvii, la care sunt invitată. Am devenit purtătoarea de cuvânt a Lizicăi Codreanu şi toată lumea se minunează de imaginile extraordinare, toată lumea este impresionată de ce invenţii, din punct de vedere al mişcării, al dansului, al performanţei a făcut această artistă.”



    Vava Ştefănescu, managerul CNDB, despre locul ocupat de Lizica Codreanu în dansul contemporan românesc: Mi se pare că reprezintă la nivel simbolic ceva anume. Şi anume tocmai această fluiditate şi mobilitate între lumi, domenii artistice, între idei, între perspective de a privi corpul, mişcarea, ceea ce cred că, într-o oarecare măsură, se întâmplă astăzi cu artiştii”.

  • Artişti invitaţi la „dans//pl – Ieri.Mâine.Azi”

    Artişti invitaţi la „dans//pl – Ieri.Mâine.Azi”

    Încercăm şi noi să vă oferim o imagine a dansului polonez, prezentându-vă câţiva dintre artiştii invitaţi, care vorbesc despre felul în care abordează dansul în spectacolele lor. Zilele dansului polonez au fost deschise de Teatrul Dada von Bzdülöw, din Gdansk, fondat în 1992 de Leszek Bzdyl şi Katarzyna Chmielewska. Aceştia au prezentat spectacolul Duete inexistente”, a cărui temă este întâlnirea dintre femeie şi bărbat, sub toate formele. Multe dintre spectacolele create de cei doi sunt inspirate din literatură, acesta fiind şi cazul Duetelor inexistente”.



    Leszek Bzdyl: Acest spectacol are la bază cartea lui Italo Calvino, “Oraşe invizibile”. Am citit-o şi ni s-a părut o poveste interesantă. Marco Polo încearcă să îi spună lui Khan Kublai poveştile unor oraşe, dar aceste oraşe nu există. Fiecare oraş este plin de mirosuri, culori, idei, filosofii… Am preluat această idee a oraşelor invizibile în spectacolul nostru şi ne-am gândit că ar fi interesant să vorbim despre femeie şi bărbat aşa cum Marco Polo îi vorbea despre aceste oraşe lui Khan Kublai”.



    În timp ce cei doi dansatori spun poveşti cu corpurile lor, pe fundal curg texte care, la rândul lor, spun poveşti. Coregraful Leszek Bzdyl: În jurul nostru sunt multe cuvinte. Când vine vorba despre o situaţie de viaţă, întâi încercăm să o descriem prin intermediul cuvintelor. Dar folosim copii ale cuvintelor din alte situaţii. De aceea, am decis să prezentăm această poveste între un bărbat şi o femeie fără să folosim cuvinte. Doar să fim pe scenă, dar cuvintele, poemul, textul sunt în jurul nostru. Aici este vorba despre nivelul de înţelegere, despre ceea ce vrem să vedem. De exemplu, textul pe care îl proiectăm pe ecrane este poezia unui prieten, dar nu este despre noi. Este povestea lui despre un bărbat şi o femeie. Un alt text aparţine unui compozitor polonez şi este o altfel de poezie. De asemenea, încearcă să spună ceva despre o femeie şi un bărbat, dar ajunge până la urmă să vorbească despre el. Aceasta este provocarea pentru public: ce vreţi să vedeţi? Aţi dori să vedeţi propria poveste sau aţi vrea să fiţi cu noi? Aţi vrea să fiţi cu cuvintele sau cu gesturile, cu sensibilitatea artiştilor de pe scenă?”.



    La invitaţia colectivului komuna//warszawa, dansatorul şi coregraful Mikołaj Mikołajczyk a readus în memoria publicului, în cadrul proiectului RE//MIX, una dintre legendele teatrului polonez şi cel care a stat la baza carierei sale de dansator, Henryk Tomaszewski. Spectacolul “RE//MIX Henryk Tomaszewski”a fost prezentat şi la Bucureşti, în cadrul Zilelor dansului polonez. Mikołaj Mikołajczyk explică faptul că, spre deosebire de maestrul său, care punea cel mai mare accent pe estetică, pe tehnica de dans, pentru el cel mai important lucru îl reprezintă contactul cu spectatorul şi stratul emoţional al spectacolului:



    “În acest spectacol, în cea mai mare măsură sunt eu însumi, însă fără Tomaszewski, care este părintele meu artistic, acest spectacol nu ar fi existat. Viaţa mea artistică a început atunci când Tomaszewski mi-a dat această suflare. În spectacol încerc să exprim ce a însemnat asta pentru mine. Aşa şi închei acest spectacol: suflarea dăruită de Tomaszewski a devenit persoana mea. Eu am devenit artistul Mikolaj Mikolajczyk datorită acestei suflări a lui Tomaszewski. Pe de altă parte, acest spectacol este încercarea mea de a tăia cordonul ombilical cu părintele meu. Acum 20 de ani, Tomaszewski m-a invitat în teatrul lui. M-a luat de mână şi mi-a dat drumul. Aşa fac şi eu cu spectatorii. Vreau ca spectatorii să simtă exact aceeaşi emoţie pe care am simţit-o eu acum 20 de ani, când Tomaszewski m-a invitat în teatru”.



    Considerat precursor al dansului contemporan, ocupând un loc unic şi de neegalat în istori adansului, Vaslav Nijinsky scria în “Jurnalul” său: “Sunt Dumnezeu înăuntrul meu. Toţi au acest sentiment, doar că nimeni nu se foloseşte de el”. Acest Jurnal a stat la baza spectacolului “Nijinsky. Sărbătoarea viselor”, crea de o echipă de trei artişti, şi care porneşte de la ideea regizorului Sławek Krawczyński, care se inspiră din psihologia orientată pe proces dezvoltată de elveţianul Arnold Mindell. Dansatorul Tomasz Wzgoda, despre crearea spectacolului:


    “Această metodă a psihologiei orientate pe proces a fost foarte interesantă, pentru că lucrează mai mult cu psihicul, iar Nijinski, după ce nu a mai dansat, a început să aibă probleme psihologice, diagnosticate drept schizofrenie. Am lucrat în special cu imaginaţia, cu impulsurile puternice, cu gândurile lui. El se afla pe scenă pentru a le da oamenilor energie pentru viaţă. Cât timp a dansat, a fost sănătos. Când s-a oprit, nu a mai folosit această energie, nu a mai transformat-o şi s-a îndepărtat de viaţă. A fost foarte interesant să urmărim această poveste şi să găsim mişcările care să arate toate astea. În special metoda pe care am folosit-o pentru a crea coregrafia, cea a psihologiei orientate pe proces, este interesantă în acest sens. Şi nu este doar coregrafie, este mai mult psiho-procesul lui Nijinski”.



    Zilele dansului polonez la Bucureşti au fost încheiate de două solouri create şi interpretate de două tinere coregrafe, Agata Maszkiewicz şi Agata Siniarska, reprezentative pentru ceea ce se întâmplă în prezent în dansul contemporan din Polonia: din cauza lipsei finanţărilor, cei mai mulţi coregrafi aleg să danseze în solourile create de ei. “dans//pl — Ieri.Mâine.Azi” este un eveniment organizat de CNDB în parteneriat cu Institutul Polonez şi se încadrează în intenţia CNDB de a pune în discuţie relaţia pe care dansul românesc o are cu culturile coregrafice din zonă.