Tag: Codrii Cosminului

  • Étienne le Grand et la bataille de Codrii Cosminului

    Étienne le Grand et la bataille de Codrii Cosminului

    L’historien roumain Liviu Câmpeanu découvrait à
    Berlin, en 2012, dans les Archives d’État secrètes de l’héritage culturel
    prussien, le journal manuscrit de Liborius Nacker, secrétaire général de
    l’Ordre Teutonique. Datant de la fin du XVème siècle, ce document – dont les
    historiens étaient déjà au courant de son existence – se réfère à la
    contribution des chevaliers Teutoniques, proches du roi polonais Jean Ier
    Albert Jagellon, à la campagne militaire menée par celui-ci contre le prince de
    Moldavie, Étienne le Grand.

    Les documents, mis au jour par Liviu Câmpeanu,
    apportent des nouvelles nuances à la campagne soldée par la célèbre défaite des
    Polonais lors de la bataille de Codrii Cosminului (la forêt de Cosmin). Ils
    furent aussi une source d’inspiration pour l’historien qui s’en est servi pour
    écrire l’ouvrage « Cruciada contra
    lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului
    1497/La Croisade contre Étienne le Grand. La forêt de Cosmin 1497 »,
    paru aux éditions Humanitas. Le livre rend aussi une image plus complexe et
    plus minutieuse du voïvode moldave. Sujet d’une intense mythification dans
    l’historiographie communiste, canonisé déjà par l’Église orthodoxe roumaine sous le nom d’Étienne le Grand et
    le Saint, le prince moldave et son très long
    règne (1457 – 1504) font l’objet d’une analyse plus complète et plus objective
    dans le livre de Liviu Câmpeanu, qui ne met pas en question ses réalisations
    remarquables.

    Un exemple en serait l’attitude d’Étienne le Grand envers la Sublime
    Porte, le voïvode étant généralement considéré comme un ennemi irréductible et
    de longue date des Ottomans. Liviu Câmpeanu ajoute d’autres nuances à cette
    image: Pour les historiens, ce ne sont pas des choses nouvelles, mais le grand
    public, habitué à l’image de croisé d’Étienne le Grand, construite
    systématiquement depuis une trentaine d’années, est probablement choqué
    d’apprendre que le prince avait été en fait un allié du sultan. Sur ses 47 années
    de règne, Étienne le Grand avait fait la guerre contre les Turcs pendant 13 ans,
    dont seulement trois avaient été ponctuées par des campagnes militaires massives ou
    des invasions ottomanes massives, déroulées deux mois par an en moyenne. Tout
    compte fait, il s’était réellement et ouvertement battu contre l’empire Ottoman
    pendant 6 mois, tandis que l’état de guerre avait durée environ 13 ans. Durant les autres années jusqu’à 47, Étienne le Grand avait été un allié du sultan.



    L’alliance avec l’empire Ottoman, ainsi que l’état
    de belligérance dépendaient beaucoup de conjonctures bien précises et du besoin
    d’entraide de tous les États médiévaux de l’époque. La paix extrêmement
    volatile et l’atmosphère guerrière quasi permanente modifiaient les rapports de
    vassalité en fonction des intérêts et des dangers immédiats. Or la Moldavie
    d’Étienne le Grand ne faisait pas exception à cette règle en Europe Orientale
    et Centrale. Liviu Câmpeanu précise : J’essaie de présenter au public un
    résultat que j’ai obtenu grâce aux documents découverts en 2012 dans les
    archives de l’Ordre Teutonique, gardées actuellement à Berlin : la principauté de Moldavie avait commencé à payer un tribut à l’empire
    Ottoman une vingtaine d’années avant la date généralement acceptée. Donc,
    l’historiographie avait retenu 1455 ou 1456 comme année de début de ce payement.
    Les documents, que j’ai découverts, en indiquent l’année 1432. Donc Étienne le
    Grand avait respecté cette tradition, en payant pratiquement le tribut durant
    trois décennies de son glorieux règne. Peu de monde sait que même les Habsbourg
    avaient payé un tribut à l’empire Ottoman au XVIème siècle et que dans la
    seconde moitié du XVIème siècle, le roi François II de France avait été l’allié
    du sultan Soliman le Magnifique. Donc, de tels traités de paix et d’aide
    mutuelle étaient parfaitement normaux à l’époque et le voïvode moldave n’y a
    pas fait exception. Le tribut lui assurait la paix avec la Sublime Porte et
    l’aide de celle-ci dans les campagnes militaires et confrontations armées avec
    ses voisins : la Hongrie du roi Mathias Corvin, la Pologne de Casimir IV, ou
    la Valachie, déchirée par la guerre intestine que se livraient les boyards
    Drăculești et Dănești, dans la seconde moitié
    du XV siècle. Dans ce conflit intérieur, Étienne le Grand est intervenu
    plusieurs fois, parfois aussi avec le soutien ottoman.



    L’époque où Étienne le Grand affrontait l’empire
    Ottoman sur les champs de bataille a retenu une de ses victoires les plus
    remarquées, celle de janvier 1475, lorsqu’il a battu Soliman Pacha à Vaslui. Cette
    victoire lui a valu le surnom de « Champion du Christ », qu’il doit
    au Pape Sixte IV. Ultérieurement, entre 1486 et 1504, année de sa mort, le
    prince de Moldavie a suivi la politique de la Sublime Porte. Plus encore,
    l’empire Ottoman a été son allié dans le conflit qui l’a opposé au roi polonais
    Jean Ier Albert Jagellon. L’armée moldave est sortie victorieuse de la bataille
    de Codrii Cosminului (la forêt de Cosmin) en septembre 1497. Deux grands
    systèmes d’alliance s’y sont affrontés: l’Union Polono-Lituanienne et ses
    vassaux – le duché de Mazovie et l’ordre Teutonique – d’une part, la
    principauté de Moldavie et ses alliés – le royaume de Hongrie, l’empire Ottoman
    et le khanat de Crimée – de l’autre. Comment ce conflit est-il né, malgré le
    traité de Colomée, signé par Étienne le Grand en 1485, qui acceptait ainsi le
    statut de vassal de la Pologne ? Liviu Câmpeanu décrit le contexte historique: Le conflit est né justement de cette vassalité et des obligations
    assumées par Étienne le Grand et le roi polonais Casimir IV à Colomée, en 1485.
    Au fait, en 1484, le prince moldave avait perdu les forteresses de Chilia et de Cetatea
    Albă, passées entre les mains des Turcs. Il a ensuite essayé de les récupérer
    tout seul, mais il lui a été impossible. Alors il s’est tourné vers le roi de
    Pologne, qui a accepté de l’aider à condition de devenir son suzerain. La
    prestation de serment de vassalité a eu lieu en septembre 1485. Mais l’aide
    militaire fournie par Casimir IV a été insuffisante et largement inférieure aux
    attentes d’Étienne le Grand. Ensuite, en 1487, le pape a lancé une croisade
    contre les Ottomans, la Pologne étant le point de rassemblement des croisées.
    Pourtant, cette armée n’est pas partie aider Étienne le Grand, comme le
    stipulait le traité de Colomée ; le prince, à l’époque, Jean Albert, commandant suprême
    des croisés, a détourné la croisade vers la Podolie. C’est le point de rupture
    entre le voïvode moldave et les rois polonais. Après une série de conflits
    mineurs d’un côté ou de l’autre de la frontière commune, un conflit majeur a éclaté en 1497.



    La fin indécise de la campagne
    militaire du roi Jean Ier Albert Jagellon contre Étienne le Grand, les
    alliances compliquées entre les Etats de l’époque, les victoires militaires
    obtenues par le prince moldave et ses relations avec les autres monarques font
    d’Etienne le Grand un des acteurs politiques le plus importants de son temps en Europe Centrale et Orientale. (Trad. Ileana Ţăroi)

  • Ștefan cel Mare și bătălia de la Codrii Cosminului

    Ștefan cel Mare și bătălia de la Codrii Cosminului


    În 2012, istoricul român Liviu Câmpeanu descoperea în Arhiva Secretă de
    Stat a Moștenirii Culturale Prusace din
    Berlin manuscrisul jurnalului ținut de Liborius Nacker, secretarul general al
    Ordinului Teuton. Scris la sfârșitul secolului al XV-lea, documentul – a cărui
    existență era cunoscută deja de istorici – se referă la contribuția cavalerilor
    teutoni care l-au însoțit pe regele polon Ioan Albert în campania sa contra
    domnitorului moldovean Ștefan cel Mare. Soldată cu înfrângerea celebră a polonezilor
    la Codrii Cosminului, această campanie apare într-o lumină nouă, mai nuanțată,
    în documentele descoperite de istoricul Liviu Câmpeanu. De altfel, pornind de
    la ele, istoricul a scris cartea Cruciada contra lui Ștefan cel Mare.
    Codrii Cosminului 1497, apărută anul
    acesta la editura Humanitas, carte din care transpare și o imagine mai complexă
    și mai detaliată a voievodului. Subiect
    al unei mitologizări intense în istoriografia comunistă, canonizat deja de BOR
    ca Ștefan cel Mare și Sfânt, domnitorul
    moldovean are parte în volumul scris de Liviu Câmpeanu de o analiză mai
    completă și mai obiectivă a domniei sale extrem de lungi de la 1457 la 1504,
    fără ca realizările sale remarcabile să fie puse la îndoială. Un exemplu în
    acest sens îl constituie atitudinea față de Înalta Poartă a lui Ștefan cel
    Mare, considerat îndeobște, mai ales, un luptător anti-otoman îndelungat și
    înverșunat. Liviu Câmpeanu nuanțează, însă, această imagine.

    Pentru istorici nu sunt noutăți, dar poate pentru publicul larg
    obișnuit cu imaginea de cruciat a lui Ștefan cel Mare, imagine care a fost
    construită sistematic în ultimii 20-30 de ani și puțin dinainte, probabil este
    șocant să vadă că Ștefan cel Mare, de fapt și de drept, a fost un aliat al
    sultanului. Din cei 47 de ani de domnie, Ștefan cel Mare s-a aflat în stare de
    război cu turcii timp de 13 ani, iar din acești 13 ani, doar în trei ani de
    zile s-a confruntat cu campanii masive sau cu invazii otomane masive, care s-au
    desfășurat în medie cam două luni pe ani. Așadar, 6 luni din 47 de ani a luptat
    efectiv și deschis cu Imperiul Otoman. Repet, starea de beligeranță a durat
    circa 13 ani, dar restul de până la 47 de ani, Ștefan cel Mare a fost un aliat
    al sultanului.


    Alianța cu imperiul otoman, ca și beligeranța, depindeau foarte mult în
    epocă de conjuncturi precise și de nevoia de întrajutorare a tuturor
    formațiunilor statele medievale. Pacea extrem de volatilă de atunci și atmosfera
    războinică aproape constantă conduceau la schimbări ale raporturilor de
    vasalitate în funcție de interesele și pericollee imediate. Iar Moldova lui
    Ștefan cel Mare nu a făcut excepție în Europa Răsăriteană și Centrală. Liviu
    Câmpeanu.

    Încerc să prezint publicului un rezultat la
    care am ajuns tocmai datorită documentelor descoperite în 2012 în arhiva
    Ordinului Teuton păstrată la Berlin astăzi : faptul că Moldova a ajuns
    tributară Imperiului Otoman cu vreo 20 de ani mai devreme decât se știa. Deci,
    în istoriografie s-a convenit asupra faptului că Moldova a început să plătească
    tribut în anul 1455 sau 1456. Dar am descoperit documente care atestă clar
    faptul că deja cu 20 de ani înainte, deci din 1432, Moldova a devenit tributară
    a Imperiului Otoman. În această tradiție s-a încadrat deci și Ștefan cel Mare
    care a plătit tribut practic timp de trei decenii din glorioasa sa domnie, ceea
    ce nu reprezintă un aspect negativ. Poate puțină lume știe că până și
    Habsburgii au plătit tribut Imperiului Otoman în secolul XVI și apoi Francisc
    al II-lea al Franței în prima jumătate a secol XVI era aliatul lui Suleyman
    Magnificul. Deci astfel de alianțe și de tratate de pace și ajutor reciproc
    erau absolut normale în epocă și Ștefan cel Mare nu a făcut excepție. Și
    datorită tributului pe care îl plătea nu doar că își asigura pacea cu Imperiul
    Otoman, dar obținea ajutorul efectiv al turcilor în diversele campanii și
    bătălii pe care le-a purtat cu vecinii. Mă refer acuma la Ungaria lui Matei
    Corvinul sau la Polonia lui Cazimir al IV-lea, sau la Muntenia, aflată în plin
    război între Drăculești și Dănești, în a doua jumătate a secolului al XV-lea.
    În acest conflict, Ștefan cel Mare a intervenit de mai multe ori, uneori chiar
    cu sprijinul otoman.


    În perioada în care Ștefan cel Mare s-a aflat în beligeranță cu imperiul
    otoman a avut loc una dintre cele mai remarcabile victorii ale sale, cea din
    ianuarie 1475 când l-a învins pe Soliman Pașa la Vaslui. În urma acestei
    bătălii, Papa Sixt al IV-lea l-a numit
    atlet al creștinătății, titlu care trebuie interpretat doar în legătură
    strictă cu acel moment al domniei sale. Ulterior,de la 1486 până în anul
    morții sale la 1504, Ștefan cel Mare a făcut politica Înaltei Porți. Mai mult
    decât atât : imperiul otoman i-a fost aliat conflictul cu regele polon
    Ioan Albert (sau Jan Olbracht) soldat cu victoria moldovenilor de la Codrii
    Cosminului din septembrie 1497. Atunci, la Codrii Cosminului, în toamna anului
    1497 s-au confruntat două mari sisteme de alianță : Uniunea
    Polono-Lituaniană și vasalii ei – ducatul Mazoviei și Ordinul Teuton – pe de-o
    parte, și Moldova, cu aliații ei din Regatul Ungariei, Imperiul Otoman și
    Hanatul Crimeii, pe de altă parte. Dar
    cum s-a ajuns la conflict, deși Ștefan Cel Mare devenise vasalul Poloniei în
    1495 printr-un tratat semnat la Colomeea ? Liviu Câmpeanu descrie
    contextul istoric.

    Tocmai de la această vasalitate sau și de la
    obligațiile pe care Ștefan cel Mare și regele polon Cazimir al IV-lea și le-au
    asumat reciproc la Colomeea, în 1485, a pornit acest conflict. Practic, în
    1484, Ștefan cel Mare pierduse în favoarea turcilor cetățile Chilia și Cetatea
    Albă. Apoi a încercat să le recupereze singur de la otomani, dar a fost practic
    imposibil. Și atunci s-a orientat către regele Poloniei. Regele Poloniei a
    acceptat să-l ajute cu condiția prestării jurământului de vasalitate, ceea ce
    s-a și întâmplat în septembrie 1485. Însă ajutorul militar pus la dispoziție de
    Cazimir al IV-lea a fost insuficient și nu a corespuns deloc așteptărilor lui
    Ștefan cel Mare. Și apoi, în 1487, papa a proclamat o cruciadă contra-otomană
    în întreaga creștinătate și oastea cruciată s-a comasat în Polonia. Însă nu a
    pornit în ajutorul lui Ștefan cel Mare, așa cum ar fi prevăzut Tratatul de la
    Colomeea, ci prințul Jan Olbracht – încă prinț pe atunci și comandant suprem al
    armatei cruciate – a deturnat cruciada în Podolia. Atunci s-a produs marea
    ruptură între Ștefan cel Mare și regii Poloniei. Au urmat o serie de conflicte
    minore de graniță și de-o parte și de cealaltă, culminând cu conflictul de la
    1497.


    Încheiată, totuși, neconcludent
    campania regelui Ioan Albert contra lui Ștefan cel Mare laolaltă cu sistemul
    complicat de alianțe inter-statale din epocă precum și victoriile sale,
    relațiile stabilite cu ceilalți monarhi, îl poziționează pe voievodul moldovean
    printre actorii politicii cei mai de seamă din Europa Central-Răsăriteană ai
    epocii sale.