Figurile militarilor devin, în vreme
de război, simbolice deoarece oamenii îşi pun speranţa în capacităţile lor de a
acţiona pentru interesele popoarelor lor. Fiecare naţiune are propria sa listă
lungă de militari prestigioşi, şi nici românii nu fac excepţie, unii militari
şi-au câştigat o binermeritată faimă în timpul războaielor şi al crizelor
acestora. În timpul războiului de independenţă din 1877-1878 s-a distins
generalul Alexandru Cernat. În anii primului război mondial s-au remarcat
generalii Eremia Grigorescu, David Praporgescu, Alexandru Averescu. În timpul
războiului româno-maghiar din 1919 generalul Gheorghe Mărdărescu a fost cel
care a ieşit în prim-plan. În cel de-al doilea război mondial au căpătat
notorietate Aurel Aldea, Gheorghe Avramescu, Nicolae Ciupercă şi alţii.
Războiul
româno-maghiar din 1919 începea în luna martie când regimul bolşevic de la
Budapesta condus de Bela Kun ataca Cehoslovacia şi România. La comanda armatei
române se afla generalul Gheorghe Mărdărescu, militarul care o va conduce spre
victorie şi spre lichidarea celui de-al doilea regim bolşevic din Europa
instalat după cel de la Moscova. Pe 4 august 1919, armata română ocupa
Budapesta şi astfel suferinţele populaţiei civile maghiare luau sfârşit.
Mărdărescu
s-a născut pe 4 august 1866 la Iaşi, în vechea capitală a Moldovei, şi a murit
în Germania, la Bad Nauheim pe 5 septembrie 1938, la vârsta de 72 de ani. S-a
dedicat carierei militare şi a urmat studii la Şcoala Superioară de Război din
Bucureşti şi cursuri superioare la Brueck, în Austro-Ungaria, şi la
Berlin-Spandau în Germania. A ocupat diverse funcţii în armată şi în
învăţământul militar şi în 1913, la izbucnirea celui de-al doilea război
balcanic, avea gradul de colonel şi funcţia de şef al statului major al
Corpului 1 de armată.
La intrarea României în primul război mondial, în 1916,
Mărdărescu a primit comanda brigăzii 18 de infanterie şi imediat a fost
desemnat în funcția de șef al Corpului III al armatei. La declanşarea războiului
cu Ungaria, Mărdărescu avea în subordine grupul de unităţi Sud format din trei
divizii şi un regiment, cu misiunea de a trece la ofensivă în cazul în care
armata maghiară va continua atacurile începute în luna aprilie 1919. În urma
bătăliei de pe râul Tisa din 20-26 iulie 1919, armata română o învinge pe cea
maghiară şi ocupă capitala Ungariei.
Însă
victoria lui Mărdărescu a trebuit să fie apărată de diplomaţia română şi de
opinia publică de contraofensiva diplomatică maghiară. Istoricul Şerban
Pavelescu s-a referit la cea mai aprinsă dispută pe care generalul Mărdărescu a
avut-o în epocă, disputa cu generalul american Harry Bandholtz, pe marginea
atitudinii generale a acestuia faţă de români şi mai ales a memoriilor
americanului: Existau câteva
prevederi ale armistiţiului de la Belgrad şi hotărâri ale conferinţei de pace
care îndreptăţeau România să ridice materialul de război, să interneze
militarii inamici şi, în general, să ia o mulţime de măsuri. Acestea i-au fost
însă reproşate României ulterior.
Să nu uităm că lucrurile sunt undeva la
mijloc. Fac referire la celebra dispută din epocă, oarecum indirectă, dintre
generalii Bandholtz din Comisia Aliată de Control de la Budapesta trimis
special de conferinţa de pace de la Paris, unul dintre militarii străini din
Comisie, şi generalul Mărdărescu, comandant al trupelor române care au ocupat
Budapesta şi comandant al trupelor de ocupaţie din Ungaria. Există o mulţime de
acuze, multă propagandă, o mulţime de neînţelegeri.
N-o să intru într-o
polemică pe marginea a aceea ce s-a spus despre trupele române, dacă este
adevărat sau nu, ci o să spun că starea generală era una de război. Trebuie
să-l înţelegem pe generalul Bandholtz şi memoriile sale, extrem de
controversate pentru români. Generalul nu a scris niciodată pentru publicare,
erau însemnările sale proprii, nu a intenţionat să le publice. El era exponent
al unui anumit tip de civilizaţie occidentală, de evaluări şi de mod de funcţionare
în societate care se regăsea în Europa Centrală. Faţă de români, şi nu numai
faţă de români, împărtăşea bigotismul şi toate prejudecăţile care puteau
circula în societate.
După
război, generalul Mărdărescu a primit onorurile cuvenite. A fost decorat de
regele Ferdinand I cu ordinul militar Mihai Viteazul pentru priceperea cu care
a condus campania din Ungaria. A intrat în politică şi s-a alăturat Partidului
Naţional Liberal condus de Ion I. C. Brătianu, spre deosebire de mulţi militari
care s-au strâns în jurul generalului Alexandru Averescu şi al Partidului
Poporului.
Între 1922 şi 1926, Mărdărescu a fost ministru de război în guvernul
condus de Brătianu, cel mai lung şi mai stabil guvern din perioada interbelică.
După ce a ieşit din politică, în 1927 a fost avansat la gradul de general de
corp de armată. În 1925, generalul Mărdărescu a publicat volumul Campania
pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918-1920) în care
descrie cu lux de amănunte luptele duse cu unităţile maghiare, situaţia
deplorabilă a locuitorilor Ungariei şi măsurile luate de autorităţile militare
române pentru pacificare.