Tag: comunisti

  • Zidurile Berlinului

    Zidurile Berlinului

    În urmă cu 35 de ani, în noaptea de 9 spre 10 noiembrie, în 1989, Zidul Berlinului înceta să mai fie teribila și impenetrabila graniță care îi despărțea pe germani de germani. Atunci, locuitorii din Berlinul de Est au putut călătorii fără restricții în partea occidentală a Berlinului. Imaginile vremii arată clar ce a însemnat această cădere: cu entuziasm, est-berlinezii au venit la punctele de trecere a frontierei unde grănicerii nu i-au mai oprit. Berlinezi au trecut imediat și la demolarea Zidului, într-o atmosferă de sărbătoare.

    Târziu s-a înțeles că a fost o neînțelegere. Un responsabil est-german a spus că esticii vor putea trece din acea clipă liber spre Vest, deși deciziile oficiale încă nu permiteau asta. Liderul de esență stalinistă al esticilor, Erich Honecker, cedase puterea cu trei săptămâni în urmă unor conducători reformiști din cadrul partidului comunist, care era încă la putere.

    Căderea Zidului Berlinului în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1989 a fost un eveniment istoric care a marcat destinul unor țări și popoare, viața a sute de milioane de oameni. Acest Zid a fost unul real, cumplit de real, iar valoarea sa simbolică era uriașă. Germania lui Hitler a fost învinsă în Al Doilea Război Mondial iar în 1945 pe teritoriul ei se aflau armatele aliaților învingători care veneau și din Est, și din Vest. Armata Roșie eliberase Berlinul și partea de Est a Germaniei, americanii, britanicii și francezii veniseră din Vest, luptând și ei din greu cu regimul nazist. Înțelegerile aliaților fac ca Berlinul să fie împărțit în sectoare controlate de cele patru puteri. Până la urmă, ideologia își spune cuvântul și întreaga Germanie este astfel divizată.

    În partea estică, ocupată de sovietici, se instalează un guvern comunist, cu capitala la Berlin. Partea vestică, aflată sub control american, britanic și francez constituie un stat federal, cu capitala la Bonn. Berlinul se împarte după aceleași criterii doar că orașul se află în mijlocul statului german comunist. Astfel, Berlinul vestic devine o enclavă în mijlocul statului est-german, unde staționa o numeroasă armată sovietică. Pe măsură ce confruntarea între cele două blocuri ideologice se accentuează, cele două state germane cunosc evoluții diferite, opuse chiar.

    În 1961, separarea este totală, războiul rece între foștii aliați este o realitate. Atunci liderii est-germani au decis să ridice un zid adevărat, care să împiedice trecerea liberă dintr-o partea în alta a Berlinului, de fapt dintr-o parte în alta a celor două sisteme politice. Blocul comunist european se închidea din ce în ce mai mult și cetățenii săi nu mai putea călătorii în Vest decât în condiții și cu aprobări speciale. Zidul Berlinului a închis singurul loc unde această circulație liberă mai era posibilă. A fost un zid adevărat, după cum se poate vedea acum. Mai mult, el era întărit de o zonă aproape imposibil de penetrat, care străbătea ca o cicatrice fața Berlinului.

    Mulți est-berlinezi au murit încercând să treacă ilegal acest Zid. Înlăturarea acestui obstacol a fost explozia care a aruncat în aer regimurile comuniste din întreaga Europă de Est. În acel moment, în România, Ceaușescu era încă la putere și nu se gândea să plece. Ca un domino grăbit au căzut aceste regimuri, până la sfârșitul anului, adică în nici două luni. Ceaușescu a fost ultimul care a cedat puterea și singurul care a plătit cu viața. Revoluția Română anticomunistă a fost una sângeroasă, românii luptând la propriu pentru libertatea lor.

    La 22 decembrie, în acest an, se vor împlini 35 de ani de la căderea regimului comunist al lui Ceaușescu în România. Se vor face analize serioase și se va vedea că multe alte ziduri s-au ridicat de atunci în Europa sau chiar în întreaga lume.

  • Jurnal românesc – 11.09.2024

    Jurnal românesc – 11.09.2024

    Securitatea comunistă a deschis, în perioada 1980-1989, aproximativ 250.000 de dosare de urmărire, dintre care 70.000 aveau ca obiect cetăţeni străini, dar şi 15.000 de fugari arestaţi în timpul tentativelor de trecere a frontierei, potrivit Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Ca orice regim politic totalitar, nici comunismul din România nu avea prea mare încredere în loialitatea şi sprijinul total din partea cetăţenilor. Misiunea de bază a Securităţii era supravegherea populaţiei, în vederea identificării şi lichidării oricăror acţiuni de contestare a sistemului. Mulţi dintre cei arestaţi, în timp ce încercau să treacă fraudulos frontiera, nu au un dosar de urmărire, aceasta fiind considerată în epocă o infracţiune de drept comun (dar având ca motiv politica autorităţilor comuniste de a limita drastic plecările în străinătate), susţine CNSAS.

    De asemenea, cei stabiliţi legal ori rămaşi ilegal în străinătate au fost, anterior plecării, verificaţi în cadrul dosarelor de paşapoarte. Numeroşi cetăţeni români au avut chiar două sau mai multe dosare de urmărire deschise în perioade diferite. Securitatea a recrutat,în perioada 1980-1989, cei mai mulţi informatori din toată istoria României comuniste, peste 200.000 de persoane. Doar în anul 1989 au fost efectuate peste 25.000 de recrutări, în contextul în care regimurile comuniste se prăbușeau unul după altul în jurul României. Aproape 80% dintre aceștia erau bărbați, majoritatea provenind din medii urbane. Printre recruți s-au numărat mii de preoți, învățători și medici, arată CNSAS.

    * * *

    Echipa Universităţii Naţionale de Ştiinţă şi Tehnologie Politehnica Bucureşti (HBFS Robotics) a revenit în ţară cu două medalii de aur, două de argint şi una de bronz de la cel mai mare campionat de robotică din lume, ,,RobotChallenge” 2024, desfăşurat la Beijing, în China. La competiţie au fost prezenti peste 5.000 de participanţi din 31 de ţări. România s-a clasat pe locul cinci în clasamentul general al ţărilor după numărul de medalii obţinute, depăşind numeroase state cu tradiţie şi influenţă în domeniul roboticii. Fondată în 2014, echipa romanească a acumulat peste 100 de premii internaționale și continuă să fie un nume important în cadrul concursurilor de robotică globale. Ea este formată din studenți și cadre didactice ale Facultății de Automatică și Calculatoare din Politehnica București, care împreună dezvoltă roboți autonomi avansați, utilizând cele mai noi tehnologii în inteligență artificială, senzoristică și sisteme autonome.

    * * *

    Mai multe teatre naţionale din România şi din Republica Moldova s-au reunit la Chişinău, în Republica Moldova, în cadrul celui mai mare festival european al artelor scenice. Evenimentul, organizat de Teatrul Național „Mihai Eminescu” în colaborare cu ICR, dar şi cu Ministerele Culturii din România şi din Republica Moldova, are loc până pe 22 septembrie. În această perioadă, publicul are parte de 46 de evenimente culturale, spectacole în sală şi în aer liber, opt audiţii de spectacole radiofonice şi şase premiere. Vor avea loc şi lansări de carte, întâlniri cu oameni de cultură şi personalităţi din lumea teatrului.

    Evenimentul de la Chişinău se desfăşoară sub genericul “Conexiuni Europene” şi beneficiază de înaltul patronaj al preşedinţilor României şi Republicii Moldova, Klaus Iohannis și, respectiv, Maia Sandu. Invitatul de onoare al festivalului este Teatrul Naţional Dramatic “Ivan Franko” din Kiev. Reuniunea Teatrelor Naționale Românești a fost organizată pentru prima dată în 2015. Proiectul a fost conceput ca un flux masiv de spectacole dinspre occident spre Chișinău pentru a oferi modele alternative avalanșei de mesaje și narațiuni de propagandă rusă care dominau spațiul public și mediatic în acel moment, pentru a le oferi cetăţenilor din Republicii Moldova repere democratice şi a-i ancora în spațiul lumii libere.

    * * *

    ICR Tel Aviv organizează până pe data de 27 septembrie expoziția de pictură intitulată „Suprarealism, muzică și flori” cu lucrările artistului israelian originar din România, Paul I. Simo. Născut la Căpâlnița (jud Harghita), Paul I. Simo a absolvit Școala Populară de Artă din Arad și, odată cu emigrarea în Israel în 1989, a continuat să lucreze în domeniul artei și al picturii decorative. Este membru al Asociației Artiștilor Plastici din Netanya și a avut expoziții personale și de grup în Israel (Tel Aviv, Raanana, Modiin, Natania, Haifa) și în străinătate: România, Ungaria, China, Coreea de Sud și Statele Unite – la Miami și New York). De asemenea, a fost recompensat cu câteva premii internaționale în domeniu, pe parcursul îndelungatei sale cariere.

  • Cumitia Româñã

    Cumitia Româñã


    După 34 di añi, tuti li știm, icã ași cumu pistipsimu, ti Cumitia româñă ditu andreu 1989. Pastorlu reformat maghiar Laszlo Tokes di Timișoara avea ahurihtã s’cutugurseascã regimlu comuñistu și autoritățile represive ș-propuñ s-lu avinã ditu cãsãbã. Tu 15 di andreu 1989, forțili di represiuñe ahurhescu s’iñtrã tru coñflictu cu populația. A doaua dzuuã, protestua putearillei teñtrale comuñiste. Alanta dzuua, tu 17 andreu, dimoñstrañții aputrusescu aestu sediu, ama, tru aestu kiro, dictatorlu Ñicolae Ceaușescu avea data cumandu s’aminã tufeki tu banãtori. Represiuñea sâñdziroasă pare s’aibã ndreaptã problema di Timișoara a deapoa Ceaușescu fudzi tu unã planificata voltã Irañ. S-toarnã tu 20 andreu, dzuuã tru cari timișoreañllii avea elefterisita casabalu di comuñismo. Tu 21 di andreu,a dictatorului Ceaușescu ãlli si ndreadzi unã dimoñstrație populară, București. Aduñarea babageanã, cari lipsea s’hibã unã mañifestare di andrupari a regimului comuñist s’alaxeashti tamamu ana di aesta formulã.



    Cumitia populară nkisi deapoa București emu a doaua dzuuã, tu di 22 andreu, Eleña și Ñicolae Ceaușescu fug cu uñ elicopter di pe sediul teñtralu a Partidului Comuñist. Tu scurtu kiro furã acãţaţ a deapoa tu 25 andreu 1989 eara executaț. Prezeñtarea aesta scurtă pare s’hibã uñ steñariu di documeñtar ditu dzãlele ñoastre. Aţea ti nu avemu după 34 di añi, suñt minutisurli atiloru dzãli ñu evideñțele croñologice ci starea di spirit, emoția și reacțiile omeñești. Comuñismul s-iñstalã, cu sirţãlle , cu zori mari, tu bitisita a Doilui Polimu Moñdial, unaoara cu yinearea-a askeriloru sovietiti și sfati una naua ampartsari ali Europei, apufusita di Staliñ și Churchill. Tru 1965, Ñicolae Ceaușescu easti aleplargu di Uñiuñea Sovietică și s-apruke di lumea occideñtală.



    După 24 di añi, tru 1989, easti uñul ditu nai ma sertsalli dictatori comuñiști ali Europa. Iara situația ecoñomică a Româñiei, ma dusi la un dipreciere periculoasă a ñivelu di bana. Eara arcoari ncasi, nu avea macasri, coad ti itsi lucru eara ananghi. Iar represiuñea serta exercitată di regimul comuñist nkidica itsi opzoantu i vara mutari capu. Tru toamña añului 1989, regimurile comuñiste ditu Estul Europallei cadea arada, arada, atselu ditu soni tsi avea armasa eara aestu ditu Româñia, cumandusit cu mâñă di hier di Ñicolae Ceaușescu și nicukira-a lui soția lui, Eleña. Situația era explodzuuãvă iar dimoñstrațiile di la Timișoara tr susțiñerea pastorului Tokes au fost diclañșatorul revoltei. După una stămâñă, curbanjli a timișoreñilor agiundzea shiba tu piriclliu, ma snu stindea cumitia. Tru adunarea populare ditu 21 andreu, orgañizată di comuñiști ti ndruparea ali Ceaușescu, s-avdza unu halatu vartosu, canda eara vara explozie, iara nillili di oameñi au părăsit piața tru dibañdadă. S-a spus că, di fapt, această aduñare a fost orgañizată special di cei cari, ditu iñteriorul partidului comuñist, își propuñeau trulăturarea dictatorului. Scañdările di la Timișoara, “Jos comuñismul!” și “Jos Ceaușescu!”, di ñetruchipuit pâñă atuñci tru Româñia, se auzeau cu forță și tru București. Tru cursul ñopții, mii di bucureastiñi au protestat eroic tru ceñtrul cãsãbãului. Dimiñeața, armata s-a trutors tru cazărmi, după ce s-a añuñțat că miñistrul apărării s-a siñucis.



    Dimoñstrañții loarã cu asalt sediul Comitetului Ceñtral ditu ţeñtrul Bucureștiului iar nicukirlliCeaușescu au reușit să fugă tru ultima clipă, fiiñd luați di uñ elicopter di pe acoperișul sediului. Ñimic ditu ceea ce ar fi trebuit să fie uñ plañ di salvare a lor ñu a mai fuñcțioñat astfel că cei ce dițiñeau puterea dipliñă, pâñă atuñci, au diveñit fugari ñeputiñcioși, ce au fost arestați tru scurt timp și predați armatei. Tru aceeași dzuuã di 22 andreu, tru Româñia ahurhescu unã alumtã coñfuză, a popului contra a uñui inamic ñividzut, numasitu geñeric “teroriștii”. Anarga anarga, ñoile autorități s- iñstalaã și amintara stabilitate, s-thimilliusi uñ Coñsiliu Ñațioñal FSÑ cari s’coñducă structurile teritoriale ale Froñtului Salvării Ñațioñale ti lipsesea s’hibã adrati. Tru idyiulu kiro, s-himilliusirã partidi politice și multi publicații, unão presă liberă tr o societate eliberată.



    Autoru: Marius Toţa


    Armãnipsearea: Taşcu Lala

  • Revoluția Română

    Revoluția Română

    După 34 de ani, știm totul, sau așa credem, despre Revoluția română din decembrie 1989. Pastorul
    reformat maghiar Laszlo Tokes din Timișoara începe să critice regimul comunist
    și autoritățile represive își propun să îl alunge din oraș. La 15 decembrie
    1989, forțele de represiune încep să intre în conflict cu populația. A doua zi,
    protestul capătă dimensiuni nebănuite. Se formează coloane de demonstranți care
    se duc spre sediul puterii centrale comuniste. În ziua următoare, 17 decembrie,
    demonstranții ocupă acest sediu, dar, între timp, dictatorul Nicolae Ceaușescu
    dăduse ordin să se tragă în populație. Represiunea sângeroasă pare să fi
    rezolvat problema de la Timișoara iar Ceaușescu pleacă într-o planificată
    vizită în Iran. Revine pe 20 decembrie, zi în care timișorenii și-au eliberat
    orașul de comunism. La 21 decembrie, dictatorului Ceaușescu i se pregătește o
    mare demonstrație populară, la București. Adunarea masivă, care trebuia să fie
    o manifestare de susținere a regimului comunist se transformă în exact opusul
    acestei formule.

    Revolta populară s-a declanșat și în București iar a doua zi,
    22 decembrie, Elena și Nicolae Ceaușescu fug cu un elicopter de pe sediul
    central al Partidului Comunist. La scurt timp au fost prinși iar la 25
    decembrie 1989 au fost executați. Prezentarea aceasta scurtă pare a fi un
    scenariu de documentar din zilele noastre. Ceea ce lipsește, după 34 de ani,
    sunt detaliile acelor zile, nu evidențele cronologice ci starea de spirit,
    emoția și reacțiile omenești. Comunismul s-a instalat, cu duritate, la
    sfârșitul Celui de al Doilea Război Mondial, odată cu venirea trupelor sovietice
    și aplicarea unei noi împărțiri a Europei, stabilite de Stalin și Churchill. În
    1965, Nicolae Ceaușescu este ales în fruntea partidului comunist, stăpânul
    absolut al României. La început s-a distanțat de Uniunea Sovietică și s-a
    apropiat de lumea occidentală.

    După 24 de ani, în 1989, este unul dintre cei
    mai duri dictatori comuniști ai Europei. Iar situația economică a României,
    ducând la o depreciere periculoasă a nivelului de trai. Era frig în case,
    alimentele lipseau, cozile la orice era de necesitate umpleau peisajul. Iar
    represiunea dură exercitată de regimul comunist împiedica orice opoziție sau
    protest. În toamna anului 1989, regimurile comuniste din Estul Europei se
    prăbușeau pe rând, ultimul rămas fiind cel din România, condus cu mână de fier
    de Nicolae Ceaușescu și soția lui, Elena. Situația era explozivă iar
    demonstrațiile de la Timișoara pentru susținerea pastorului Tokes au fost
    declanșatorul revoltei. După o săptămână, sacrificiile timișorenilor riscau să
    fie inutile, dacă nu se extindea revolta. În cursul adunării populare din 21
    decembrie, organizată de comuniști pentru susținerea lui Ceaușescu, s-a auzit
    un zgomot puternic, ca de explozie, iar miile de oameni au părăsit piața în
    debandadă. S-a spus că, de fapt, această adunare a fost organizată special de
    cei care, din interiorul partidului comunist, își propuneau înlăturarea
    dictatorului. Scandările de la Timișoara, Jos comunismul! și Jos
    Ceaușescu!, de neînchipuit până atunci în România, se auzeau cu forță și în
    București. În cursul nopții, mii de bucureșteni au protestat eroic în centrul
    orașului. Dimineața, armata s-a întors în cazărmi, după ce s-a anunțat că
    ministrul apărării s-a sinucis.

    Demonstranții au luat cu asalt sediul
    Comitetului Central din centrul Bucureștiului iar soții Ceaușescu au reușit să
    fugă în ultima clipă, fiind luați de un elicopter de pe acoperișul sediului.
    Nimic din ceea ce ar fi trebuit să fie un plan de salvare a lor nu a mai
    funcționat astfel că cei ce dețineau puterea deplină, până atunci, au devenit
    fugari neputincioși, ce au fost arestați în scurt timp și predați armatei. În
    aceeași zi de 22 decembrie, în România a început o luptă confuză, a poporului
    împotriva unui amic nevăzut, denumit generic teroriștii. Treptat, noile
    autorități s-au instalat și au căpătat stabilitate, s-a format un Consiliu
    Național FSN care să conducă structurile teritoriale ale Frontului Salvării
    Naționale ce urmau să fie formate. În același timp, s-au format partide
    politice și foarte multe publicații, o presă liberă pentru o societate
    eliberată.

  • 75 de ani de la semnarea tratatelor de pace de la Paris

    75 de ani de la semnarea tratatelor de pace de la Paris


    Marele carnagiu al celui de-al doilea război mondial a luat sfârșit în 1945. În vara anului 1946 se deschidea conferința de pace din capitala Franței, care a ținut până în luna octombrie. După câteva luni, pe 10 februarie 1947, se semnau la Paris tratatele de pace cu țările care fuseseră aliatele europene ale Germaniei naziste: Italia, România, Ungaria, Bulgaria și Finlanda. Fiecare dintre aceste țări învinse a căutat să obțină o ieșire cât mai bună din greaua situație în care se aflau. Însă toate au pierdut teritorii, cu excepția Bulgariei, și toate au fost obligate să plătească despăgubiri de război.



    România a fost reprezentată la conferința de pace și la semnarea tratatelor de un guvern controlat de partidul comunist, impus de ocupantul sovietic. Lobby-ul român și personalul care a lucrat la elaborarea poziției oficiale au căutat să aducă argumente puternice în favoarea propriei cauze. Gheorghe Apostol a avut o poziție importantă în ierarhia Partidului Comunist Român și în 1995, intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, a afirmat că nu comuniștii din guvern au dus greul bătăliei pe care România o dădea pentru apărarea propriilor interese.


    “În delegaţia României a fost inclus şi Pătrăşcanu, nu numai ca ministru de justiţie, dar şi ca om politic cunoscut în ţară. Discuţiile au fost în mai multe reprize, Pătrăşcanu n-a avut poziţie deosebită. Principalul pion în discuţiile cu ţările occidentale l-a avut Tătărăscu, era ministru de externe şi un om politic cunoscut şi în străinătate. După ce s-a discutat tratatul de pace de la Paris în 1947 delegația s-a întors înapoi și a fost primită cu mult entuziasm, deşi câștigul principal a fost numai problema Transilvaniei. Totuşi cu greutate a fost obţinut acest drept al României asupra Transilvaniei.”



    Gheorghe Barbul a fost șeful de cabinet al mareșalului Ion Antonescu, șeful guvernului între 1940 și 1944. Lui i s-a dat sarcina să întocmească două rapoarte, unul privitor la diferendul româno-maghiar, cel de-al doilea referitor la situația minorității evreiești din România.


    “Mi-a cerut să fac aceste rapoarte comisia care s-a înfiinţat în vederea documentelor care să fie prezentate la Conferinţa de pace. Preşedinta acestei comisii era Ana Pauker. Bineînţeles, pentru mine era foarte dificil să le fac. Raportul în ce priveşte România şi Ungaria nu punea o problemă. L-am făcut aşa cum am crezut şi nimeni nu m-a contrazis. În ce priveşte problema evreiască, pentru mine situaţia era mult mai grea deoarece, ca fost colaborator al lui Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, îmi era greu să scriu lucruri aşa cum trebuia în această epocă să se scrie. Mi-am zis: dacă-l scriu aşa cum doresc ei, sunt fără caracter. Iar dacă îl scriu aşa cum cred eu, ajung într-o situaţie proastă. Şi atunci am avut un noroc foarte mare: am primit o documentaţie de la American Jewish Joint Distribution Committee, organizaţia internaţională evreiască, care vorbea atunci despre România. Am aflat că evreii care rămăseseră în România, după cedarea Basarabiei, Transilvaniei de Nord şi a Cadrilaterului, erau aproape de 400.000. Aşa că am făcut un raport din care reieşea că în România situaţia evreilor, comparativ cu celelalte ţări de sub dominaţia germană a fost cea mai bună. Acest raport a fost prezentat Anei Pauker, care l-a aprobat, ceea ce a fost pentru mine o mirare.”



    Paul Niculescu-Mizil a fost demnitar comunist și în 1997 mărturisea că neacordarea cobeligeranței României la tratatul de pace a fost o nedreptate.


    “Cea mai evidentă problemă în care s-au exprimat a fost problema cobeligeranţei. Noi am susţinut ideea de cobeligeranţă. Lucrurile au mers până acolo încât cei mari au modificat până şi data intrării în război împotriva Germaniei. În tratatul de pace nu este prevăzută data de 23 sau 24 august 1944 când noi am început luptele împotriva nemţilor, ci este prevăzută data de 12 septembrie. Va să zică s-a mers până acolo cu mistificarea realităţilor! Asta convenea şi ruşilor, asta convenea şi americanilor. Ruşilor de ce le convenea? Pentru că ei doreau să apară ca eliberatori ai Bucureştiului, ai teritoriului României. Eu am povestit într-unul din articolele mele, când a venit mareşalul Konev, prin 1959, să ne înmâneze un drapel de luptă a unui regiment de tancuri care eliberase Bucureştiul. Eu i-am pregătit lui Bodnăraş, ministrul apărării, materiale documentare. Ce era mai bun decât atât, colecţia de ziare din 29-30-31 august 1944, când trupele sovietice intrau în Bucureşti cu flori şi când, de la balcoanele diferitelor instituţii, comuniştii îi salutau? Și social-democraţii salutau trupele române. Deci trupele trupele sovietice au intrat în România în formaţiune de paradă, de defilare, nu au intrat în formaţiune de luptă.”



    Acum 75 de ani, semnarea tratatelor de pace de la Paris consfințea sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Țările învinse au urmat cursuri istorice diferite, pentru Italia și Finlanda au urmat prosperitatea și democrația. Dar pentru România, Ungaria și Bulgaria au urmat tirania și sărăcia aduse de regimul comunist.





  • 70 de ani de la falsificarea alegerilor din 1946

    70 de ani de la falsificarea alegerilor din 1946

    Pe 19 noiembrie 1946 se înregistra cea mai masivă fraudă electorală din istoria României, fraudă care avea să-şi pună amprenta decisiv pe istoria politică a României în a doua jumătate a secolului 20. După 6 martie 1945, data la care se instalase guvernul prosovietic condus de Petru Groza, climatul politic din România se deteriorase considerabil: prizonierii luaţi de sovietici împotriva prevederilor armistiţiului încheiat în septembrie 1944, criza generată de refacerea de după război, persecutarea politicienilor, a partidelor şi presei de opoziţie, actele de violenţă la care se dedau instituţiile statului parazitate de comunişti şi bandele înarmate de partidul comunist constituiau strategia de acapare a puterii.



    Alegerile din 19 noiembrie 1946 au fost falsificate grosolan, ele fiind deja un caz-şcoală al studierii abuzului prin care sistemele politice totalitare şi-au exercitat autoritatea. Rezultatele reale ale scrutinului nu sunt cunoscute, dar metoda prin care comuniştii au furat rezultatul alegerilor a fost înlocuirea urnelor. După toate probabilităţile, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, partidele democratice şi tradiţionale ale românilor au obţinut peste 78% din voturi în timp ce Blocul Partidelor Democrate, alianţa condusă de comunişti, aproximativ 22%. Prin inversarea rezultatelor, guvernul prosovietic şi-a proclamat victoria şi, implicit, şi-a arogat o legitimitate de care nu a avut parte niciodată în instaurarea propriului regim. Dictonul lui Stalin, “nu contează cine votează, contează cine numără”, fusese decisiv. Tot ce a urmat a fost efectul alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946 de la care s-au împlinit 70 de ani.



    Arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a înregistrat mărturii ale oamenilor care au văzut cu ochii lor sau li s-a spus despre marele furt. Nicolae Magherescu, şef de cabinet al ministrului liberal Mihail Romniceanu în guvernul Rădescu, între decembrie 1944 şi martie 1945, este unul dintre cei care îşi aducea aminte de climatul alegerilor. ”La 19 noiembrie, timp de o lună, am stat în judeţul Galaţi. Nu vă pot descrie ce întîmplări am văzut, ce bătăi, totul se făcea pe bază de forţă, de violenţă. Veneau aşa-zişi comunişti din Galaţi, cu maşini, prin toate satele, şi îi ameninţau pe oameni că dacă votează cu PNL vor fi scoşi din case şi întreg avutul li se va confisca. A fost ceva de neînchipuit. Ţin minte că eram într-o comună unde un coleg de-al nostru pe nume Dimofte a îndrăznit să le replice unor oameni care ne-au oprit din drum. Şi acest Dimofte a fost pălmuit deoarece se ştia că este liberal din familie. În acele condiţii, mi-am dat seama că o luptă corectă nu se poate duce împotriva unor asemenea oameni.”



    Dumitru Pop, primarul comunei Ieud, Maramureş şi Ştefan Balea, membru în PNŢ filiala locală, au fost martorii organizării şi desfăşurării alegerilor în regiunea lor. ”Alegerile au fost organizate în bătaie de joc. În loc să se facă secţii de votare în comuna noastră sau în cea învecinată, ne-au trimis în a treia comună, într-un sătuc aproape părăsit. Ne-au trimis acolo pe o vreme urîtă, am ajuns pe jos. (voce 2) Bieţii oameni mergeau pe jos, iar opinicile nu îi ţineau la drum, se rupeau curelele şi aţele. Cu toate astea, oamenii s-au dus acolo, la centrul de vot. (voce 1) Ţărănimea română nici nu voia să audă de comunişti, ăştia erau dispreţuiţi de toată lumea care se uita cu scîrbă la ei. Baza lor politică era minciuna, politica lor era mincinoasă şi orice om cu mintea întreagă şi cu bun-simţ nu putea lua parte la aşa ceva. La secţia de votare au fost aduşi soldaţi, parcă eram un sat asediat, care au încercat să ne împiedice să trecem peste un podeţ care ducea la acea secţie. Dar ţăranii au dat năvală peste ei şi au ajuns la secţie. Şi a început votarea. Eu am fost asistent în Comisia de validare. Semnele electorale s-au schimbat, PNŢ avea roata ca vechi semn şi luase ca nou semn ochiul. Şi bătrînii au prea ştiau unde să voteze, şi mai întrebau: unde e ochiul? Şi noi le mai arătam. Reprezentantul comunist vedea toate astea şi el lua buletinele să le bage în urnă. Şi cînd lua votul de la vreun bătrîn, înfigea degetul în el să-l găurească şi să-l anuleze.



    Eva Hirsch a fost comunistă în perioada interbelică şi ea descria, cu realism, în 1996 climatul de violenţă care a dus la furtul scorurilor electorale. ”În perioada alegerilor, Ana Pauker a dat dispoziţie să dăm adeziuni pe şantiere şi în fabrici. Ea spunea că semnînd o adeziune, acela ne va fi votul. Dar votul a fost falsificat. Noi am stabilit centrele de votare şi pe oamenii care au făcut parte din Comisii, fiecare partid avea un reprezentant. Numai că erau toţi oameni de-ai noştri. În preajma alegerilor, Maniu a ţinut o conferinţă la Ateneu şi am fost trimişi acolo să-i stricăm conferinţa, să nu-l lăsăm să vorbească. Ne-am dus şi ne-am încăierat cu ţărăniştii. Nu mi-era teamă deloc, eram aşa de convinsă că în ce credeam eu era drept! La alegeri ne-au trimis să votăm de mai multe ori, în mai multe locuri şi dacă oamenii noştri erau în poziţii-cheie, noi am cîştigat. Şi ca mine au fost mulţi, foarte mulţi.”



    Pentru omul secolului 21, furtul atât de grosolan al unor opţiuni politice nu poate decât să producă un sentiment legitim de revoltă, amestecată cu uimire şi compasiune. Alegerile parlamentare falsificate din 19 noiembrie 1946 au dovedit, deşi nu mai era cazul după experienţa din Uniunea Sovietică, că regimul comunist înseamna tot ceea ce detesta individul cel mai mult.

  • Aproape totul despre Mineriade

    Aproape totul despre Mineriade

    În politologie ca şi în istorie, termenul de mineriadă
    a fost creat de români, pe vremea tranziţiei de la comunism la democraţie.
    Aceasta ar însemna deplasarea unor grupuri însemnate de oameni dintr-o anumită
    categorie profesională pentru a exercita o presiune fizică, violentă chiar,
    asupra factorilor politici de decizie sau chiar a unor grupuri de oameni de
    altă opinie.

    Minerii din Valea Jiului au venit la Bucureşti la începutul anului
    1990, la doar câteva săptămâni de la Revoluţia anticomunistă, au venit şi în
    1991 şi au încercat un come-back în 1999. Cea mai cunoscută este, însă,
    mineriada din 13-15 iunie 1990, soldată cu numeroase victime şi atrocităţi
    împotriva locuitorilor Bucureştiului şi a politicienilor de opoziţie. Acea
    dezlănţuire oarbă de violenţă a schimbat cursul istoriei românilor şi simpatia
    internaţională faţă de lupta lor pentru libertate într-o expectativă
    dezamăgită, iar mulţi români au decis atunci să îşi părăsească ţara.

    În
    România, înlăturarea regimului comunist nu a fost un fenomen firesc, un proces
    negociat, lipsit de violenţă. România rămăsese ultima dintre ţările importante
    ale Estului European în care regimul comunist nu cedase puterea. De aceea,
    români au trebuit să iasă în stradă, să lupte şi să moară pentru înlăturarea
    comunismului, pentru libertate. A urmat o perioadă sinistră, în care societatea
    era frământată de incertitudini şi de nostalgii. Comunismul nu a dispărut, ca
    spălat de sângele celor căzuţi în această luptă. El rămăsese în mentalităţi, în
    aşteptări, în noua conducere.

    La scurt timp a devenit clar că structura
    interimară de conducere a României după înlăturarea dictaturii comuniste, aşa
    numitul Front de Salvare Naţională, avea intenţia de a se transforma într-un
    partid care va participa la alegerile anunţate pentru 20 mai 1990. Opoziţia
    politică incipientă, formată din partide foarte recent înfiinţate sau din
    partide istorice reactivate, cerea tot mai insistent respectarea principiilor
    democratice în viaţa politică şi acuzau FSN-ul de reintroducerea dictaturii, a
    unui comunism fără comunişti sau a unei puteri cu liderii din rândul al doilea
    al fostului partid unic. Atunci, la începutul anilor 90, a apărut ca soluţie
    pentru aceste dispute politice debarcarea în forţă în Bucureşti a unor
    contigente numeroase de mineri din Valea Jiului, regiune aflată la aproape 400
    de km de capitală.

    Minerii din Valea Jiului au devenit celebri când, în 1977,
    au avut îndrăzneala să se opună lui Ceauşescu şi să facă o grevă. Erau o clasă
    profesională care lucra în condiţii extrem de grele, unită şi dură. Atunci, în
    1977, se opuseseră comunismului care se considera un regim politic al
    muncitorilor.

    În 1990 ajunseseră sperietoarea democraţiei, braţul violent al
    unui regim considerat cripto-comunist. Alegerile din 20 mai 1990 au fost
    câştigate zdrobitor de Frontul de Salvare Naţională iar Ion Iliescu, primul
    lider al României după Ceauşescu, devenea oficial şi prin sufragiu universal
    şef al statului. În acel moment, noile autorităţi, întărite şi de succesul
    electoral, au decis să nu mai tolereze demonstraţia-maraton care de desfăşura
    de 2 luni în Piaţa Universităţii. Încercarea autorităţilor de a o dispersa, în
    ziua de 11 iunie 1990, a fost o aţâţare a focului ce avea să fie stins doar
    prin soluţia la modă, venirea minerilor. Şi au venit, ca un tăvălug, cu trenuri
    speciale, tocmai din Valea Jiului, au debarcat în Bucureşti, au călcat în
    picioare Piaţa Universităţii, au snopit în bătaie demonstranţii rămaşi dar şi
    orice trecător întâmplător, mai ales dacă arăta a intelectual sau nu îşi
    exprima susţinerea entuziastă pentru acţiunea lor sălbatică. Au devastat sedii
    de partide de opoziţie şi de ziare critice la adresa noilor lideri ai României.

    Atunci, în iunie 1990, la Bucureşti, minerii au omorât oameni în bătaie,
    într-un număr ce nu a fost stabilit cu exactitate. Maltratările şi reţinerile
    abuzive au fost nenumărate şi niciodată elucidate. A urmat un sfert de secol de
    tăcere, în care istoria şi-a urmat cursul sincopat. Recentul val de inculpări
    la nivel înalt a responsabililor acelor zile readuce, brusc, în atenţia publică, acest subiect cu aer de
    istorie tristă.

  • Noi proteste de amploare la Chişinău

    Noi proteste de amploare la Chişinău

    Atât alegerile generale, cât şi cercetările sociologice semnalau de multă vreme că populaţia Republicii Moldova e fracturată între pro-occidentali şi filoruşi, între anticomunişti şi nostalgici ai Uniunii Sovietice. Acum, taberele s-au divizat şi se radicalizează gradual. Declarat pro-occidentală, coaliţia guvernamentală tripartită, formată din liberal-democraţi, democraţi şi liberali, a venit la putere acum şase ani, pe valul nemulţumirii populare provocate de abuzurile şi corupţia lungii guvernări comuniste pro-moscovite dintre 2001 şi 2009.



    Mandatul major asumat de actuala putere e integrarea europeană. Anul trecut, Republica Moldova încheia acorduri de asociere şi liber schimb cu Uniunea Europeană, a cărei membră anunţa că vrea să devină în 2020. Numai că, simultan cu gesticulaţia pro-occidentală, exponenţii administraţiei au devenit, la rându-le, protagoniştii unor răsunătoare cazuri de corupţie. Totul a culminat cu dezvăluirea că din sistemul bancar s-a evaporat, sub forma unor credite cu beneficiari necunoscuţi, un miliard de dolari, adică 15 procente din PIB-ul republicii.



    Societatea civilă, tocmai cea cu ajutorul căreia actualii guvernanţi s-au instalat în jilţuri, a reacţionat vehement. De o lună, Platforma Demnitate şi Adevăr, o coaliţie de ONG-uri animate de valori europene, cere, la mitinguri organizate în centrul Chişinăului şi la care participă zeci de mii de oameni, demisia şi tragerea la răspundere a înalţilor demnitari vinovaţi de corupţia generalizată şi de deteriorarea situaţiei economice. O facţiune a protestatarilor califică, deja, republica drept un stat eşuat şi promovează deschis ideea reunificării cu România vecină, drept unică soluţie pentru atingerea standardelor europene de legalitate, democraţie şi dezvoltare economică.



    Pe acest fundal, deja, exploziv s-a reactivat cu vigoare opoziţia socialistă şi populistă, care nici măcar nu neagă că e telecomandată de la Moscova. La instigarea liderului socialist Igor Dodon, care adoră să pozeze în compania şefului de la Kremlin, Vladimir Putin, şi a primarului populist de la Bălţi (nord), Renato Usatîi, a cărui campanie electorală a fost finanţată din Rusia, manifestanţi de stânga au blocat circulaţia în centrul Capitalei şi i-au cerut ultimativ preşedintelui Nicolae Timofti să demisioneze. Personaj altminteri blajin, Timofti a recunoscut ca protestele antiguvernamentale sunt generate de nemulţumirea faţă de prestaţia instituţiilor publice şi a unor demnitari, dar a avertizat că acestea riscă să fie utilizate de forţe revanşarde, neo-sovietice, care urmăresc să profite de situaţia creată pentru a stopa traseul european al republicii.



    Săptămâna trecută, anunţând că Executivul de la Bucureşti va acorda statului vecin un împrumut de 150 milioane de euro, şi premierul român, Victor Ponta, a apreciat că, dacă nu primeşte sprijin, Republica Moldova riscă să cadă din nou sub stăpânirea forţelor politice pro-ruse.

  • Execuţia lotului Antonescu

    Execuţia lotului Antonescu

    În ”lotul Antonescu” au fost mareşalul Ion Antonescu, conducător al statului, profesorul de drept Mihai Antonescu, viceprim-ministru, Gheorghe Alexianu, guvernator al Transnistriei, şi generalul Constantin Vasiliu, comandantul Jandarmeriei. Anchetat după destituirea din data de 23 august 1944, lotul Antonescu a fost condamnat pe 17 mai 1946 la moarte prin împuşcare, sentinţă executată pe 1 iunie 1946.



    Generalul de brigadă Mircea Herescu a fost unul dintre martorii la execuţia lotului Antonescu. În 1995 el a fost intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română şi a povestit ce a văzut atunci. În noaptea de 31 mai spre 1 iunie, compania lui Mircea Herescu făcea parte din garda închisorii Jilava. Comandantul său i-a transmis un ordin telefonic de a se prezenta la închisoare pentru a asista la un eveniment important despre care nu a primit detalii.



    Mircea Herescu îşi amintea cum a decurs ziua de 1 iunie 1946: “A doua zi, dimineaţa, când m-am sculat, m-am dus în curtea respectivă în care se găseau mareşalul Antonescu şi ceilalţi. I-am salutat, mi s-a răspuns cu politeţe, şi trecând pe lângă profesorul Mihai Antonescu, care lucra, l-am văzut având nişte hârtii. L-am întrebat “domnule profesor, ce lucraţi”? Şi mi-a spus că lucrează la o reformă a învăţământului. Generalul Piki Vasiliu, care mă cunoştea, de asemenea, mi-a răspuns cu amabilitate la salut, m-am prezentat şi mareşalului Antonescu, după care, împreună cu locotenentul Petrescu, locţiitorul politic care m-a însoţit, am ieşit din zona respectivă şi m-am prezentat la comandantul închisorii, care era colonelul Pristavu. El m-a informat că în după-amiaza zilei respective, adică pe 1 iunie, va avea loc executarea celor condamnaţi la pedeapsa capitală. Între timp, pe la ora 10 dimineaţa, a venit Avram Bunaciu, secretar general al Ministerului de Interne, împreună cu un inspector al cărui nume am aflat că se chema Gavrilovici, care au discutat cu comandantul închisorii şi au hotărât ca la ora 10 cei patru condamnaţi să aibă un vorbitor în timpul căruia li s-a dat voie să dea telefoane persoanelor cu care doreau să vorbească.”



    Mircea Herescu îşi amintea cum au decurs ultimele ore din viaţa condamnaţilor, clipe pe care aceştia le-au petrecut alături de cei dragi. ”A venit soţia mareşalului, îmi amintesc, îmbrăcată în negru, cu păr alb, şi a intrat într-o gheretă, unde a fost adus şi mareşalul, în care au şi discutat. Aş vrea să menţionez că pe drum, de la locul unde se găseau camerele unde se afla dânsul închis şi până la ghereta în care se organizase acest vorbitor, un jandarm din garda de pază a venit în întâmpinarea mareşalului cu un buchet de trandafiri pe care i l-a dat mareşalului, iar dânsul l-a dat soţiei. Între timp, au început să mai sosească şi alte persoane. A sosit soţia profesorului Alexianu, cu cei doi copii, a sosit fratele profesorului Mihai Antonescu, care era ofiţer de marină, a venit în uniformă, la generalul Vasiliu au venit soţia şi cu fiul. Menţionez că mareşalul şi cu soţia au purtat conversaţia în limba franceză. Era prezent şi un inspector de poliţie care se numea Gavrilovici. După aproximativ o oră, familiile s-au retras şi condamnaţii au fost readuşi în încăperile din închisoare.”



    Pregătirea locului unei execuţii şi desfăşurarea ei sunt care nu se pot şterge din amintirea cuiva care a asistat la ele. Aşa cum se vede şi pe filmul execuţiei, cei 4 şi-au păstrat demnitatea pînă în ultimele clipe ale vieţii, fapt confirmat şi de Mircea Herescu. ”Condamnaţii au fost duşi la cei patru stâlpi, în următoarea ordine, de la dreapta la stânga: mareşalul Antonescu, Ică Antonescu, Alexianu şi ultimul, Piki Vasiliu. Au fost întrebaţi dacă vor să fie legaţi de stâlp. Mareşalul a refuzat, a refuzat şi Ică Antonescu, a refuzat şi Alexianu, iar Piki Vasiliu a cerut să fie legat de stâlp, cu mâinile la spate. Procurorul a citit sentinţa, precizând că în baza hotărârii completului de judecată al Tribunalului Poporului, urmează să fie executaţi, şi i-a întrebat cine doreşte să fie legat la ochi. Mareşalul a refuzat, profesorul Antonescu de asemenea, Alexianu de asemenea, iar generalul Vasiliu a cerut să fie legat la ochi şi a fost legat la ochi cu un fular de culoare gri. După ce a citit sentinţa, procurorul a ordonat ca sentinţa să fie executată. Şi atunci, şeful plutonului de 28 de gardieni, a comandat ”foc”. La prima salvă care s-a tras, mareşalul a căzut în genunchi, profesorul Antonescu s-a prăbuşit pe spate, Alexianu de asemenea s-a prăbuşit pe spate, iar generalul Vasiliu, pătruns de un glonţ, dar nu mortal, a căzut în genunchi. Şi a spus: ”N-am murit încă” Atunci, comandantul plutonului s-a apropiat de mareşalul Antonescu şi i-a tras un glonţ sau două în cap, în urma cărora mareşalul Antonescu a căzut pe spate. Iar la generalul Vasiliu, de asemenea s-a dus acest comandant al plutonului şi a tras, cred, tot în cap. După aceasta, a venit medicul legist şi a constatat decesul fiecăruia dintre condamnaţi.”



    Execuţia lotului Antonescu a fost un episod al unei istorii extrem de dureroase prin care a trecut România la mijlocul secolului 20. Un secol violent, cel mai violent din întreaga istorie a omenirii.

  • Evoluţii politice la Chişinău

    Evoluţii politice la Chişinău

    Anul trecut, Republica Moldova
    era unanim considerată, în cancelariile apusene, premianta Parteneriatului
    Estic, prin care Uniunea Europeană încearcă să atragă pe orbita sa şase state
    ex-sovietice. Reformele promovate, în ultimii cinci ani, de guvernele
    pro-occidentale conduse de Vlad Filat şi Iurie Leancă au fost recompensate cu
    încheierea acordurilor de asociere şi liber schimb dintre Bruxelles şi
    Chişinău. Uşor euforici, liderii politici declarau atunci că republica ar putea
    fi admisă în UE în 2020, eventual în semestrul în care preşedinţia rotativă va
    fi asigurată de România vecină – susţinătorul cel mai consecvent al
    aspiraţiilor sale de integrare.

    În toamnă, însă, a început deriva. La alegerile
    legislative, scorurile obţinute de partidele pro-occidentale -
    liberal-democrat, democrat şi liberal – asigurau majoritatea parlamentară de
    care era nevoie pentru continuarea guvernării tripartite. Liberalii, cei mai
    energici promotori ai apropierii de Bucureşti şi Bruxelles, au preferat să
    treacă în opoziţie, iar premierul Leancă a demisionat din PLDM. Astfel că, abia
    în februarie, în locul lui a fost învestit, de coaliţia guvernamentală
    minoritară dintre liberal-democraţi si democraţi, dar şi cu voturile
    deputaţilor comunişti, tradiţional filoruşi, tânărul om de afaceri Chiril
    Gaburici.

    Vineri, acesta şi-a anunţat demisia, pe fondul scandalului provocat
    de acuzaţia că şi-ar fi falsificat diploma de bacalaureat. Declarat
    pro-occidental, dar acuzat de ineficienţă şi corupţie, Guvernul său fusese,
    deja, supus unei contestări virulente. În mai multe rânduri, zeci mii de oameni ieşiseră în stradă pentru a
    cere demisia liderilor coaliţiei, pe care-i consideră responsabili,
    între altele, de halucinanta dispariţie din sistemul bancar al republicii a un
    miliard de dolari. Coruptă, cinică, incompetentă, după cum o califică analiştii,
    clasa politică de la Chişinău nu putea fi, aşadar, surprinsă de absenteismul
    masiv, mai ales în rândul tinerilor, de la alegerile locale de duminică.

    Electoratul
    vârstnic şi cel rusofon, cu nostalgii sovietice, s-au mobilizat mult mai bine,
    astfel că la Bălţi (nord), primarul a fost ales din primul tur, cu peste 70%
    din sufragii, în persoana controversatului om de afaceri Renato Usatîi.
    Susţinut politic şi financiar de Moscova, de un populism delirant, suspectat de
    conexiuni mafiote, acesta e omul care va conduce al doilea oraş ca mărime din
    republică.

    În turul al doilea, de pe 28 iunie, votul pentru primăria Capitalei,
    unde traieşte o treime din populaţia republicii şi care produce jumătate din
    PIB, are, spun analiştii, o uriaşă miză geopolitică. Alegerea între tânărul
    primar în exerciţiu, liberalul Dorin Chirtoacă, absolvent de Drept la Bucureşti
    şi care-şi asumă fără complexe identitatea românească, şi fostul premier
    comunist Zinaida Greceanîi, care candideză acum pentru socialiştii pro-ruşi, e şi
    o alegere între Europa şi Rusia. Iar de rezultatele alegerilor locale pare să
    depindă, spun corespondenţii Radio România la Chişinău, şi refacerea unei
    coaliţii majoritare pro-europene, care să repare bilanţul dezolant al
    Cabinetului Gaburici.

  • Economia dirijată şi băncile

    Economia dirijată şi băncile

    Sistemul economiei dirijate de
    către stat a fost o piesă de rezistenţă a regimului comunist. După instalarea
    primului guvern comunist în România, pe 6 martie 1945, PCR a început să pună în
    practică acest sistem. În transformarea economiei, partidul comunist s-a bazat
    pe instituţiile de stat pe care le acaparase sub tutela armatei sovietice, pe
    cadrele proprii, pe munca ideologică, pe presiuni şi pe cointeresare. Ritmul de
    trecere de la o economie liberă de piaţă la una centralizată şi planificată a
    fost unul care a durat câţiva ani, însă cu obiective bine definite şi
    îndeplinite. Metoda a fost naţionalizarea sau confiscarea, iar băncile au fost
    printre principalele bunuri care au trecut în proprietatea statului.
    Considerate unul dintre simbolurile capitalismului, băncile au fost deposedate
    de atât de prerogativele, cât şi de activele lor, de dreptul de a da credite şi
    de a fixa dobânzi, de depozite şi alte creanţe.


    Legea nr. 119 din 11 iunie 1948
    naţionaliza întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de
    transporturi, care intrau în proprietatea statului. Practic, orice mijloc de
    producţie aducător de profit era etatizat. Nicolae Magherescu, membru al
    tineretului liberal şi şef de cabinet al ministrului de finanţe Mihail
    Romniceanu, îşi aducea aminte în 1996 când a fost intervievat de Centrul de
    Istorie Orală din Radiodifuziunea Română de momentele care au urmat
    naţionalizării. Toţi
    salariaţi care erau la celelalte bănci au fost preluaţi de Banca Naţională,
    care a devenit bancă de stat şi numai prin ea se făceau toate operaţiunile
    bancare: şi de casă, şi de credite, şi decontări şi tot. Era o singură bancă,
    de atunci a început sistemul centralizat al statului. Sistemul centralizat al
    statului a început cu sistemul bancar, pentru că sistemul bancar era acela care
    deţinea pârghiile economico-financiare în mâna lui şi atunci desfiinţând tot
    sistemul bancar particular şi concentrând toate operaţiunile într-o singură
    bancă centralizată, de atunci a început sistemul centralizat de statului.

    Etatizarea
    sistemului bancar a dus la prăbuşirea economiei de piaţă şi a sistemului de
    creditare,a circulaţiei monetare, motorul unei economiii sănătoase. Mihail
    Magherescu şi-a amintit de noile condiţii în care muncea un angajat într-o
    bancă. Eram nou intrat în
    bancă şi aveam cel mai mic salariu, că eram stagiar, un salariu de vreo
    45.000.000 de lei, iar o pâine era 200.000 sau 400.000 lei, poate şi mai mult.
    Ca să distrugă sau ca să confişte toate aceste mijloace de producţie care erau
    în mâna clasei de mijloc sau a burgheziei, guvernul a venit cu o reformă
    monetară, dar nu era o reformă monetară în sensul adevărat al cuvântului, ci
    era numai o lichidare a tuturor sumelor, dar nu se dădea nimic în schimb. Noi
    care eram salariaţi eram singurii privilegiaţi pentru că primeam un salariu
    oricât de mic, dar era un salariu. Ţin minte că atunci, în 1947, am primit 30
    de lei, dar cu 30 de lei aceştia puteai să faci ceva. Alţii, care nu erau în
    câmpul muncii cum spuneau comuniştii, nu primeau nimic. Şi asta a fost cea
    mai mare lovitură care s-a dat burgheziei, că în primul rând i s-au luat banii.
    După ce a luat banii, după un an de zile, guvernul a venit cu naţionalizarea tuturor inteprinderilor particulare şi atunci
    s-a dat a doua lovitură. În anul 1952 a
    urmat a doua reformă monetară care nu s-a făcut la paritatea de 1 la 1, ci la
    paritatea de 1 la 20 şi nu s-au schimbat toate sumele pe care le aveau
    deponenţii, ci numai până la un cuantum. Acestea au fost mijloacele prin care
    Partidul Comunist a căutat să scape de burghezie şi să-şi atragă toate
    mijloacele băneşti care erau în ţară.


    Consilierii
    sovietici au fost un element esenţial în noul tip de economie pe care puterea comunistă
    de la Bucureşti îl punea în practică. Mihail Magherescu: În Banca Naţională eu, personal, am văzut consilieri
    când am fost preluat de la Banca Românescă. Pentru că eram foarte tânăr şi
    necăsătorit, am fost trimis la sucursala Ploieşti, dar nu am stat decât doi ani
    şi după aceea am revenit în centrală. Şi când am revenit în centrală, asta s-a
    întâmplat prin 1949-50, era un consilier sovietic pe care îl chema Romaşov, îmi
    aduc aminte numele perfect. Şi era neglijent îmbrăcat şi pantalonii necălcaţi,
    după câte ţin eu minte. Şi acesta a venit cu toate instrucţiunile de la
    GostBank, de la Moscova, şi noi am trecut cu toate operaţiunile noastre de
    bancă pe modelul GostBank.


    Dar Mihail Magherescu a ţinut să
    spună că regimul s-a sprijinit şi pe vechile cadre în atingerea obiectivelor
    sale. Toate capetele care
    au dirijat acest proces foarte bine pus la punct au fost cadrele vechi. Dacă
    erai curat, nu avuseşi proprietăţi sau nu aveai intreprinderi, dacă erai un bun
    salariat, erai lăsat să lucrezi. Şi tot acest aparat timp de 8-9 ani a făcut
    lucrurile astea, deci comuniştii au lucrat tot cu cadrele vechi. Eu pot să
    vorbesc mai bine despre Banca Naţională, unde am funcţionat până când am ieşit
    la pensie. Toţi foştii directori care erau mai vechi şi aveau atunci vârsta de
    45 de ani sau 50 de ani au fost înlocuiţi treptat cu cadre vechi de partid şi
    chiar cu muncitori care deşi nu aveau o pregătire financiară, se bazau foarte
    mult pe tehnocraţii care erau păstraţi în posturi şi nu erau în funcţie de
    conducere.


    Prin
    naţionalizare, băncile româneşti se integrau într-un tip de economie care nu
    fusese niciodată probat în nicio ţară dezvoltată. Economia dirijată părea pe
    hârtie una superioară celei de piaţă, dar în realitate se va dovedi tocmai
    invers: falimentul avea să fie dovedit în anii care urmau.

  • Republica Moldova – între Est şi Vest

    Republica Moldova – între Est şi Vest

    Chişinăul politic e în fierbere. În scurtă vreme, pe 27 iunie, Republica Moldova va semna Acordurile de Asociere şi de Liber Schimb cu Uniunea Europeană, o formă de recunoaştere, din partea Bruxellesului, a angajamentului pro-occidental al actualei administraţii din statul ex-sovietic, majoritar românofon. Nici politic, nici geopolitic, partida nu e, însă, tranşată. Viceministrul rus de Externe, Grigori Karasin, a descins la Chişinău pentru ceea ce purtătorul de cuvânt al ministerului de Externe al Republicii Moldova, Ana Taban, a numit discuţii asupra unui spectru larg de subiecte.



    Printre acestea figurează dezvoltarea dialogului politic, cooperarea în domeniul comercial şi în sfera umanitară, precum şi situaţia din regiunea separatistă pro-rusă Transnistria. Analiştii afirmă, însă, că, de fapt, Karasin a venit ca să pregătească vizita şefului său, Serghei Lavrov, care va încerca, din nou, să-i convingă pe amfitrioni să renunţe la drumul spre Vest. În ajunul vizitei, viceministrul a declarat, deja, că semnarea acordului cu UE va influenţa negativ relaţiile moldo-ruse. Şi ambasadorul Rusiei la Chişinău, Farit Muhametşin, crede că acordul va provoca o schimbare a relaţiilor dintre Moscova şi Chişinău şi va afecta negativ volumul schimburilor comerciale.



    Parcă preventiv, vicepremierul Valeriu Lazăr preciza că Republica Moldova este interesată de menţinerea cooperării comerciale şi economice cu Rusia şi după ce va semna Acordul de asociere cu Uniunea Europeană. Tot acest concert monoton de declaraţii ascunde cu greu angoasele fiecăreia dintre părţi. Pentru Rusia, ieşirea definitivă de pe orbită a încă uneia dintre fostele sale colonii e greu de digerat.



    Împotriva apropierii Chişinăului de UE lucrează, concertat sau pe cont propriu, dar teleghidaţi de la Moscova, şi secesioniştii transnistreni, şi partidele rusofile din opoziţie, care se legitimează invocând sondajele potrivit cărora peste 40% dintre cetăţeni — deopotrivă alogeni sau autohtoni, nostalgici ai epocii sovietice – ar prefera Uniunea Vamală controlată de Rusia. Comunişti, socialişti sau de extrema stângă, liderii acestor partide se întrec în declaraţii ostile Bruxellesului şi-l determină pe analistul Oazu Nantoi să ricaneze că, dacă ruşii ar apărea la Chişinău ca în Crimeea, jumătate din Parlament i-ar întâmpina cu pâine şi sare.



    Pentru Republica Moldova, dincolo de dorinţa autentică de integrare europeană a actualilor guvernanţi şi a sectoarelor active şi dinamice ale societăţii, rămân dependenţa de gazele ruseşti şi sutele de mii de cetăţeni care şi-au putut găsi o slujbă doar pe piaţa rusă a muncii. Pentru Europa, aşadar, meciul de şah de la Chişinău e abia la primele mutări.

  • Cinci ani de la manifestaţiile de la Chişinău

    Cinci ani de la manifestaţiile de la Chişinău

    Se împlinesc cinci ani de la manifestaţia anticomunistă de la Chişinău, Rep Moldova, reprimată cu violenţă şi soldată cu numeroase victime. Demonstranţia, la care au participat zeci de mii de protestatari, a fost o reacţie a societăţii civile la falsificarea alegerilor parlamentare din 2009, care îi declarau câştigători pe comuniştii aflaţi la putere. În urma protestelor, partidele de opoziţie au blocat de două ori alegerea, în parlament, a candidatului comunist la funcţia de şef al statului, ceea ce a dus la dizolvarea legislativului şi la organizarea de alegeri anticipate, în iulie 2009.



    La acestea, comuniştii n-au mai obţinut majoritatea şi au dat şansa unei alianţe a partidelor democrate să vină la conducere. Potrivit corespondentului Radio România, multe aspecte legate de revolta din 7 aprilie 2009 sunt, încă, neclare. Comuniştii consideră ca evenimentele au fost o lovitură de stat, cu implicarea Occidentului şi a României, poziţie respinsă atât de Bucureşti cât şi de cancelariile occidentale. Totodată, organele de cercetare continuă investigaţiile legate de moartea, în altercaţii cu forţele de ordine, a trei moldoveni şi rănirea a peste 300, în majoritate tineri.



    Mihai Bălan, directorul Serviciului de Informaţii şi Securitate: ”Este dificil de realizat o imagine de ansamblu asupra modului de acţiune şi interacţiune a tuturor componentelor atrase în scenariul subversiv, rolul şi locul deţinut de un actor sau altul, mecanismele, tacticile şi principiile de implementare.”



    La cinci ani de la manifestaţiile anticomuniste de la Chişinău, Rep.Moldova confirmă opţiunea prodemocratică şi proeuropeană urmată de alianţa partidelor, astăzi la putere. Fosta republică sovietică va semna, până în iunie curent, Acordul de Asociere şi Acordul de Liber Schimb cu UE, inscriidu-se în parcursul aderării europene. Avocat al Moldovei în acest proces, România confirmă, prin vocea premierului Victor Ponta, voinţa Bucurestiului de a continua această politică: “Nu-mi doresc nimic mai mult decât ca în Moldova să fie prosperitate, să fie linişte, să fie siguranţă şi când România va avea preşedinţia Uniunii Europene, în 2019, la masa aceea, la care stau membrii Uniunii Europene, să stea şi Moldova.”



    În contextul complicatiilor geopolitice generate de criza ucraineană şi de focarul de instabilitate internă generat de separatismul transnistrean, menţinerea vectorului proeuropean al Chişinăului ar putea conta, nu doar în perspectiva alegerilor parlamentare din luna noiembrie, ci şi într-un orizont de timp mult mai larg.