Radio România Internațional

Tag: comunsim

  • Generaţia “Tot înainte!”

    Generaţia “Tot înainte!”

    Oamenii au crezut că istoria este păstrătoarea fidelă a memoriei şi atunci când au transformat-o în disciplină academică s-au iluzionat că ea va fi chiar locul unde urma să fie găsit adevărul. Filosofia istoriei ne spune însă că istoria, memoria şi adevărul nu sunt altceva decât fragmente din ceea ce a aparţinut individului şi comunităţii. Iar nostalgia care ne încearcă uneori ne trimite către un trecut pe care, cel mai adesea, îl romanţăm, oricât de neplăcut a fost.



    Memoria comunismului a rămas una greu de asumat, greu de purtat, deşi nostalgia a umanizat-o într-o oarecare măsură. După zeci de ani de funcţionare a regimului comunist, după alte câteva zeci de ani în care studiile au arătat erorile sale catastrofale, nostalgia a fost cea care i-a reconciliat pe oameni cu comunismul şi cu faptele sale condamnabile. Generaţia “Tot înainte!” este generaţia copiilor din anii 1970-1980, care acum este generaţia matură a României. Ea se confundă şi cu generaţia decreţeilor, a copiilor care au rezultat de pe urma Decretului nr. 770 din 1966 care interzicea avortul. Denumită după salutul pionieresc “Tot înainte!”, ea a ajuns acum la vârsta nostalgiei, care nu se confundă însă cu nostalgia după regimul comunist, ci după vârsta care a definit-o ca atare.



    În anii 1990, generaţia “Tot înainte!” privea la nostalgia vârstnicilor cu un amestec de revoltă şi indiferenţă. Odată cu trecerea timpului însă generaţia “Tot înainte!” a fost cuprinsă, la rândul ei, de nostalgie. La început ca o joacă, apoi, din ce în ce mai profund. Istoricii Simona Preda şi Valeriu Antonovici au intervievat 22 de personalităţi publice pe marginea copilăriei în regimul comunist, atunci când copiii erau cumva în afara grijilor adulţilor. Au rezultat un volum, “Tot înainte! Amintiri din copilărie”, şi un film documentar. Simona Preda s-a referit la exerciţiul pe care le-a făcut împreună cu cei intervievaţi ca la un act de reculegere comună care nu este lipsit de capcanele percepţiei distorsionate.



    “Care este dificultatea atunci când vorbeşti despre copilărie? Poate părea banal, dar este foarte greu să vorbeşti despre propria copilărie. Cu atât mai mult cu cât ai în faţă o cameră de filmat. Este foarte greu să te recompui şi să te reactualizezi, să te regăseşti într-un timp în care, după multă vreme, rişti să-i contaminezi amintirile cu o grilă ideologică identificată mult mai târziu, după ani. În momentul în care ai avut de-a face cu adulţi, cu discuţii, cu studii, cu influenţe ideologice, rişti să te plasezi a posteriori faţă de lucruri pe care, cândva, le trăiai într-un anumit fel, cândva le simţeai într-o anumită manieră sau de care te bucurai într-un anumit fel când erai copil. Capcana principală atunci când avem de-a face cu studii despre memorialistică este această raportare târzie, contaminată, până la urmă, de maturitate. Aşadar, studiile memorialistice şi studiile de istorie orală întotdeauna vor fi afectate de trecerea timpului. În general, când vine vorba despre istorie, chiar şi când este vorba despre propria noastră persoană, avem de-a face doar cu interpretări. Realitatea sau noi, aşa cum am fost, cu bune şi cu mai puţin bune, cu lucruri senzaţionale sau care atunci ni se păreau senzaţionale, nu le mai putem recupera ad integrum, oricând de mult ne-am dori.”




    Nostalgia după copilăria comunismului este mai uşor de înţeles decât alte tipuri de nostalgie pentru că ea trimite la vârsta inocenţei, la vârsta la care lumea din jur este frumoasă, bună, pură, omul este înconjurat de afecţiune şi atenţie. Din acest motiv, întregul arsenal de obiecte, de situaţii, de aspecte de viaţă cotidiană al acelei copilării, ideologizată şi ea până în ultimul grad, este privită cu bunăvoinţă. Structura cvasimilitarizată a organizaţiilor de pionieri, drapelul roşu, salutul de pionier, uniformele şcolare, manualele, întregul univers al unui copil din anii 1970-1980, deşi reprezintă un stil de viaţă dintr-un regim politic care şi-a dresat şi umilit profund cetăţenii, au parte de un tratament îngăduitor.



    Simona Preda, asemenea celor care şi-au rememorat copilăria comunistă, ştie că vremurile de atunci nu trebuie să se mai întoarcă niciodată, dar viaţa oamenilor nu poate să facă abstracţie de ea. ”Mai există însă posibilitatea să recuperăm într-o anumită manieră doar ceea ce ne-a plăcut, sau ceea ce ne-ar fi plăcut să se întâmple. Sau să ne recuperăm cum credeam că eram sau cum ne-ar fi plăcut să fim. Şi aici intervine iar trecerea timpului. Eu cred că protagoniştii au fost sinceri, sunt momente în care sinceritatea sparge ecranul. Sunt momente în care ne punem întrebări despre anumite aspecte legate de trecut. Nu cred că se pot stabili diagnoze sau se pot face interpretări sociologice după câteva zeci de interviuri, nici după trei interviuri, treizeci, trei sute, trei milioane sau 23 de milioane, atâţia câţi am fost la un moment dat. Fiecare a trăit în propria sa copilărie, a trăit momentele sale de nostalgie, de măreţie sau de umilinţă şi nu cred că putem prescrie reţete după anumite tipare. Cum spunea cineva, eu n-am copilărit în comunism, am copilărit în timpul copilăriei mele.”



    Generaţia “Tot înainte!” este generaţia care a avut şansa istorică de a scăpa de cel mai opresiv regim politic din istorie. Este generaţia care a făcut România aşa cum este azi, este generaţia care, cu toate nostalgiile vârstei a treia, mai are încă un cuvânt de spus.

  • Sindicatele în comunism

    Sindicatele în comunism

    Partidul Comunist Român, beneficiind de sprijinul direct al Armatei Roşii, a acaparat puterea prin intermediul câtorva instituţii şi mecanisme. Unul dintre aceste mecanisme a fost mişcarea sindicală. Înainte de război, sindicatele erau asociaţii autentice ale lucrătorilor şi reprezentau interesele acestora în relaţie cu patronatele. Desigur că sindicatele româneşti erau formate din oameni cu simpatii socialiste, aşa cum erau peste tot în Europa, dar ele nu afectau adevărata lor menire.



    După 1945, totul avea să se schimbe, deci şi esenţa şi rolul sindicatelor. Lenin considera sindicatele drept “cureaua de transmisie” a politicii partidului al căror rol era de a transmite către ”masele populare” ceea ce hotăra partidul. Mai simplu spus, sindicatul traducea oamenilor obişnuiţi, care nu erau înregimentaţi politic, ceea ce voia partidul de la ei. Partidul avea să-şi aservească sindicatele şi avea să pună în mâna lor toate beneficiile muncitorilor prin care îi putea controla. Despre relaţia partidului cu sindicatele existau şi glume care arătau cum stăteau lucrurile în realitate. Conform primei glume, sindicatul ”semăna cu mama-mare, el spune, el aude.” A doua glumă era mai acidă: ” tovarăşul de la partid a mâncat şi nu a plătit, în timp ce tovarăşul de la sindicat, a plătit şi nu a mâncat”. Vlad Nisipeanu a fost activist de partid şi a ocupat funcţii în mişcarea sindicală. Într-un interviu din 1999 acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, el a rezumat raporturile dintre partid şi sindicate.



    ”La început, partidul era redus ca număr şi dacă nu te ţinea în mână cu partidul, te ţinea în mână cu sindicatul. Plăteai o cotizaţie şi ţi se dădeau sarcini de partid ca sarcini de sindicat. Ba chiar erau judeţe şi comune şi unele sate mari în care sindicatul era mai puternic decât partidul local. Preşedintele de sindicat era membru al Biroului de Partid, preşedintele partidului pe oraş era în Biroul orăşenesc de Partid, preşedintele organizaţiei de partid de fabrică era şi în conducerea fabricii. Deci totul se lega. Nu putea să fie oricine şi oricum la sindicat ca să conducă treaba asta. Unele sindicate aveau şi posibilităţi date de partid, în sensul că de sindicat depindea să ţi se dea casă. Uneori, partidul nu te putea da afară din serviciu, iar sindicatul, dacă îşi punea ambiţia, te susţinea şi considera că e bine să nu fii dat afară. Sindicatul trimitea la cursurile de specializare, el dădea ajutoare băneşti, prin el să dădeau bilete de odihnă. Sindicatele te ajutau să promovezi, să iei gradaţii la salarizare, deci sindicatul era o forţă pe atunci şi se impunea.”



    Obligativitatea înscrierii în sindicate însemna, pe de-o parte, controlul masei de muncitori, dar însemna şi venituri care proveneau din cotizaţii. În timp, sindicatele româneşti au ajuns să deţină un patrimoniu impresionant. Vlad Nisipeanu: ”Sindicatele aveau mulţi bani, cotizaţiile sindicale erau 1 sau 2% din salariu şi erau 6-7 milioane de sindicalişti în ţară, vă daţi seama câţi bani se strângeau! Nici nu se cheltuiau toţi. Sindicatele o duceau bine atunci. Mie îmi convenea la sindicate, pentru că nu eram angajat politic prea tare. Eram la Secţia internaţională a sindicatelor şi îmi convenea de minune. Vorbeam cu polonezii, cu cehii, cu bulgarii, vorbeam toţi în limba rusă pe care o ştiam destul de bine. Am fost la Moscova de câteva ori, în delegaţie la Bulgaria, în delegaţie la Varşovia, în delegaţie în Cehia, în toate ţările socialiste. M-au trimis în Coreea, în 1963. La sindicate se putea face presă, erau reviste, erau ziare, ziarul sindicatelor era ”Munca”. Mişcarea sindicală era o forţă, dar era bineînţeles folosită de partid.”



    Sindicatele româneşti organizau şi congrese la care invitau şi activişti comunişti din Occident. Vlad Nisipeanu şi-a adus aminte de un astfel de episod cu o tânără activită comunistă din Chile: ”La congrese aveam invitaţi şi din alte ţări, din ţările astea capitaliste, occidentale. Şi îmi amintesc că odată a venit la congres o fată frumoasă, ziaristă şi activistă de sindicat, dintr-o ţară din America Latină, din Chile. Şi ea nu putea să spună acolo că pleacă într-o ţară comunistă şi a cerut viză pentru Spania sau Franţa. De acolo, a plecat încoace, la noi. Dar s-a întâmplat că a doua zi a apărut numele ei în ziar. Am încercat eu să tai textul, ca să nu se dea numele ei, dar au apărut şi poze. Dar mai era o altă problemă. Ai mei, care stăteau la aeroport şi-i întâmpinau şi luau cu maşina pe toţi invitaţii şi îi duceau la hotel, n-au văzut că i s-a pus ştampila pe paşaport. Ce să mai facă femeia cu paşaportul? O arestau imediat, ar fi întrebat-o ce căutase într-o ţară comunistă? La plecare, să nu stea necăjită fata, era plăcută, era drăguţă, simpatică, îmi părea rău de ea, i-am spus o chestie, s-o încurajez. I-am spus ca, în avion, după ce trece oceanul să se ducă la WC, să arunce paşaportul şi să plătească o amendă de 5 dolari. Şi scăpa de paşaportul ştampilat în România, să nu aibă probleme la ea acasă.”



    Sindicatele româneşti în perioada comunistă au funcţionat după cum a funcţionat întregul model de stat şi societate. Cu toate că aveau în mâini numeroase pârghii ale puterii pe care o exercitau în relaţie de supunere în faţa ierarhiei superioare de partid şi de impunere în faţa muncitorilor şi funcţionarilor, nivelul cel mai de jos, oamenii nu vedeau în ele decât nişte unelte ale regimului, nu asociaţii de apărare a propriilor interese.

  • 50 de ani de la Declaraţia de independenţă a PCR

    50 de ani de la Declaraţia de independenţă a PCR

    Dispariţia stalinismului nu a făcut ca năravurile sovietismului să dispară. Intervenţia brutală împotriva revoluţiei maghiare din 1956, ridicarea zidului Berlinului în 1961, criza rachetelor din Cuba din 1962, precum şi reprimarea revoluţiie cehoslovace din 1968 a arătat partidelor comuniste din ţările-satelit ale URSS că aceasta nu intenţiona să-şi abandoneze poziţia de lider şi de tutore al întregii mişcări comuniste internaţionale.



    Partidul Muncitoresc Român a făcut un pas în încercarea de a se desprinde de sub tutela sovietică. Între 15 şi 22 aprilie 1964, Plenara lărgită a PMR concepea Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, act asumat de conducerea comunistă a României prin care se enunţau următoarele principii: respectarea suveranităţii independenţei naţionale, neamestecul în treburile interne, avantajul şi respectul reciproc şi recunoaşterea specificului naţional, istoric şi a dreptului fiecărui partid de a-şi construi propriul drum către comunism. Se inaugura astfel o nouă orientare a politicii externe a României considerată de unii istorici ca una independenţă de Uniunea Sovietică. Pentru acea declaraţie curajoasă. Dej a fost supranumit “copilul rebel al Europei de Est”, titlu preluat de succesorul său Nicolae Ceauşescu în 1965.



    Istoricul Larry Watts crede că orientarea independenţă a României de acum 50 de ani a început foarte devreme, chiar după moartea lui Stalin. Track: “După părerea mea, nu a fost un anunţ al unui început de politică nouă ci un anunţ în plan internaţional al unei politici consacrate. Foarte multă lume din Occident care a fost interesată de zona aceasta a fost preocupată aproape total de chestiunile economice legate de această declaraţie. În special din cauza economiei, e binecunoscută deja o serie de ciocniri pe acestă temă pe care le-a avut România şi în interiorul CAER-ului, începute cu câteva ore după moartea lui Stalin. În special din 1961, poziţia României a fost una foarte urmărită. Acesta a fost punctul principal în aproape toate evaluările făcute de agenţiile de informaţii, cum erau cele ale SUA.”



    Larry Watts crede că politica de securitate şi cea de politică externă a fost una care i-a preocupat pe comuniştii români. Watts a arătat care a fost succesiunea de evenimente care a dus la conturarea încercării româneşti de ieşire de sub tutela sovietică. Track: “Unul dintre evenimentele care a creat o mare criză a fost declaraţia lui Ion Gheorghe Maurer din 1964 despre criza zidului Berlinului din 1961 şi criza din Cuba. În ambele crize, Moscova a pus toate armatele naţionale din pactul de la Varşovia în stare de alertă. A făcut aceasta peste capetele partidelor din statele-satelit, dar nu şi în cazul României. Şi aceasta a fost un impuls căre o declaraţie de politică independentă clară şi naţională din partea României. Mai gravă a fost criza rachetelor din Cuba. Pînă prin 1956 şi chiar 1962, România a fost în aceeaşi barcă cu ceilalţi membri ai tratatului de la Varşovia în care toate partidele au vrut să controleze instituţiile şi politica de stat. Pentru prima dată după moartea lui Stalin a fost posibil să se renegocieze aceste relaţii, care au fost numai de subordonare, şi să le reaşeze pe o bază mai egalitară România a vrut ca dacă are responsabilitate, să aibă şi autoritate.”



    Istoricul american a arătat care au fost argumentele lui Dej care au atras atenţia lumii asupra lui. Track : “Criza rachetelor a fost o mare revelaţie şi anume faptul că Uniunea Sovietică era în stare să provoace un mare război, chiar un război nuclear, fără ca nici măcar să-şi informeze aliaţii. În 1964, în discuţiile cu Zou Enlai, Gheorghiu-Dej a subliniat acest fapt: pentru prima dată au recunoscut că Moscova a fost în stare să facă acest lucru fără orice consultare. Şi consultarea fusese baza acestui tratat de la Varşovia, principiul articolelor tratatului asupra cărora şi România căzuse de acord. România avusese încredere că tratatul nu poate fi forţat într-un fel sau altul. Problema a fost, în primul rând, cum poate fi îngrădită posibilitatea ca Uniunea Sovietică să folosească armele nucleare. În doilea rând, întrebarea a fost cum se poate îngrădi comportamentul sovietic unilateral pe plan internaţional într-un mod care nu ar atrage România într-un război, chiar dacă nu unul nuclear. În primul anunţ de după declaraţia din 1964, Gheorghiu-Dej a spus: răspunsul Pactului de la Varşovia faţă de orice ameninţare nucleară din partea NATO şi SUA n-ar trebui să fie escaladarea armelor nucleare, n-ar trebui să fie escaladarea tensiunilor, nu ar trebui să fie ameninţarea unui război nuclear. Ar trebui să fie o reducere ale acestor acţiuni. Problema de bază care a fost pusă de partea română a fost că Pactul de la Varşovia şi NATO împărtăşesc aceeaşi realitate. Orice acţiune unilaterală fie din partea unuia, fie din partea celuilalt, poate schimba realitatea pentru toţi.”



    Politica de distanţare a României de URSS va fi continuată de succesorul lui Dej, Nicolae Ceauşescu. Dar la sfârşitul anilor 1970 devenise clar pentru toată lumea că eliberarea de sub tutela Uniunii Sovietice, însă pe principiile sovietismului, nu avea cum să dureze.