Dintr-un număr de 94 de
manuscrise primite, Editura Polirom de la Iași a ales cîștigătorul Concursului
Anual de Debut, ediția a IV-a: Copiii lui
Marcel de Ema Stere. – așa sună fraza-cheie din comunicatul Editurii, una
dintre cele mai prestigioase din România.
M-aș bucura ca această carte, de la care nu aveam mari așteptări,
să fie citită cu aceeași bucurie pe care am simțit-o eu când am scris-o, spune
Ema Stere jurnalistă la Radio România Cultural și co-realizatoare a emisiunii
Vorba de cultură.
Cine este Ema Stere și
cum a pornit în această călătorie din care nu lipsesc tensiunea, misterul și
răsturnările de situație urmează să descoperim parțial în rubrica de astăzi.
Pornim de la ideea, tot mai răspândită, că scrisul poate deveni și el un fel
de…virus. Unul care vine din interiorul multor persoane, dar nu dăunează grav
sănătății. Atât timp cât nu are conținut violent sau ofensator, evident. Ca
multe alte instrumente, și cel numit scris poate ascunde astăzi pericole
majore, din păcate; dar nu despre acest gen de scriere vorbim acum.
Mai
multe, aflăm de la câștigătoare, colega noastră Ema Stere: Așadar, niște tineri se duc la țară, undeva într-un
sat imaginar. Etapele pe care le parcurg ei sunt etape pe care le parcurg mai
toate comunitățile. La care se adaugă faptul că am vrut și eu să mă distrez,
pentru că până la urmă am scris cartea pentru amuzamentul meu personal. Și sunt
foarte multe personaje, sper să se poată deosebi între ele. Există și o
naratoare, care nu le știe pe toate, dar se bazează pe memoria satului în care
ei, cei din grupul de tineri, s-au stabilit. Și, pentru că memoria colectivă nu
este întotdeauna precisă, naratoarea cunoaște doar o feliuță de realitate, mult
exagerată. În plus, ea are o personalitate de tip dominator. Este genul care
strânge oamenii în jurul ei și își asumă meritele întregii comunități. Eu am
făcut, eu am adus viață aici…Este un personaj de care a trebuit să țin seama.
Și toate evenimentele sunt filtrate prin discursul acestei fete.
Timp de nouă
ani, cu întreruperi – atât i-a luat Emei Stere să îi …crească pe copiii lui
Marcel. S-a documentat cu entuziasm în tot felul de direcții care porneau, ca
tot atâtea drumuri, din miezul poveștii. A scris de mână, și-a creat un raft cu
scriitori utopiști și s-a bucurat de toată aventura. Soțul ei a descoperit mai
întâi câteva pagini și le-a citit pe furiș. Din discreție. Doamnele sunt mai
greu de păcălit, oricât de discret ai fi; drept care Ema i-a dat tot ce
scrisese până atunci. Abia bucuria lui a determinat-o să le arate și altora
manuscrisul. Și așa l-a trimis la concursul de debut al Editurii Polirom. Cu
adresă de email special creată – copiiiluimarcel – așa cum cerea regulamentul.
Ce a fost mai departe ne spune tot Ema Stere:
În orice caz, mă așteptam să primesc ceva de
genul – Ne pare rău. Deocamdată nu. Când a venit mailul prin care
redactorul-șef Adrian Botez mă anunța, cu bucurie, că am câștigat – și mă ruga
să îi spun totuși cum mă cheamă – am început să țip prin casă. Am fost foarte
fericită. Sper să apară cartea. Alte așteptări de la ea nu am. Eu nu aștept
nimic, nici de la Moș Crăciun, nici de ziua mea, dar istoria personală mi-a
demonstrat că, dacă nu aștepți, ți se întâmplă și mai bine. Cel puțin în cazul
meu așa funcționează.
S-ar părea că așa
funcționează în cazul multor oameni, din câte mi s-a spus. Oricum, Ema Stere
ne-a întors cumva gândul și spre raftul cu utopiși. Despre care toată lumea
vrea să știe mai mult, afirmă ea. Și adaugă – …dacă ar fi să construiesc în
gând o societate utopică, ea ar trebui să aibă simțul măsurii și al
ridicolului. Pentru că ne trebuie tuturor.