Radio România Internațional

Tag: conservare

  • Conservarea cărnii de porc

    Conservarea cărnii de porc

    După sacrificarea rituală în ziua de Ignat, porcul nu era consumat integral în perioada Crăciunului. În gospodăria de altădată, lipsită de frigidere sau congelatoare, o problemă importantă era conservarea surplusului de carne. Slănina, bucată de grăsime cu şorici, putea fi păstrată mai mult timp dacă era aşezată în straturi într-o ladă şi acoperită cu sare. Slănina este un preparat tradiţional nu numai în România, ci şi în Europa centrală şi de est. De altfel, în ţări precum Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Serbia, Slovenia, Macedonia, termenul este identic sau foarte apropiat din punct de vedere fonetic.

    În timp ce în România slănină înseamnă grăsimea cu şorici de pe spatele sau de burta porcului, în alte ţări acelaşi cuvânt este utilizat pentru bucata de grăsime şi şorici şi cu straturi de carne, adică şuncă. După o lună de la momentul sacrificării porcului se obţine slănina maturată.  Aceasta se obţine după ce bucăţile de slănină de pe spate sunt frecate cu sare de bucătărie şi apoi sunt aşezate într-un butoi, unele lângă altele. Recipientul cu slănină se păstrează la rece timp de două săptămâni, după care bucăţile se scot, se freacă din nou cu sare şi se aşează în recipient în ordine inversă. După alte două săptămâni, slănina este maturată şi poate fi consumată.

    Imediat după sacrificarea şi tranşarea porcului, slănina de pe spate era tăiată în bucăţi mici care erau puse la topit, la foc mic, într-un ceaun sau un vas mare de fontă, cunoscut şi sub numele de tuci. Pe măsură ce bucăţile de slănină se topeau, în vas erau adăugate alte bucăţi, fiind obţinută untura folosită şi ca înlocuitor al uleiului, precum şi jumările, acele bucăţi de slănină prăjită. De menţionat că jumările erau puse la păstrare în borcane şi consumate în special  împreună cu ouă prăjite, cu brânză rasă şi cu mămăligă. Untura era păstrată, de asemenea, într-un recipient numit garniţă.

    Tot în garniţă se puteau pune la păstrat carne de porc şi cârnaţi. Carnea de porc, tăiată în bucăţi şi lăsată în sare timp de câteva zile, precum şi cârnaţii erau prăjiţi în untură după care în garniţă se puneau straturi de cârnaţi şi carne, separate de untura de porc care era turnată peste acestea. Ulterior, din garniţă erau scoase cu grijă bucăţile de carne şi cârnaţii care erau puse la prăjit, pentru a fi consumate imediat.

    O altă metodă tradiţională de conservare a cărnii şi preparatelor din carne de porc se realiza prin afumare în podurile caselor. Procedura era ingenioasă şi se baza pe fumul rezultat din arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba respectivă nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta răspândindu-se în pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat.

    Pe de altă parte, era o modalitate de evaziune fiscală, evitându-se plata taxei taxa pe fumărit sau coşerit, impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice româneşti. În zilele noastre nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci în incinte special amenajate, ţinând cont însă de câteva reguli. De exemplu, pentru afumare se foloseşte lemn de esenţă tare, precum stejar, fag sau carpen. Apoi, între lemnele care ard mocnit şi produsele din carne de porc atârnate în afumătoare trebuie să fie o distanţă de cel puţin un metru pentru ca fumul din interior să fie rece.

  • Sfecla roşie, în mâncăruri şi salate

    Sfecla roşie, în mâncăruri şi salate

    Nu este una dintre vedetele bucătăriei româneşti, fiind folosită mai mult la salate şi mai puţin la mâncăruri. Sfecla roşie adaugă în mâncăruri şi salate nu doar gustul specific, ci şi culoare. Şi în România se pregăteşte borşul de sfeclă roşie, însă nu este un preparat specific românesc, ci provine din cultura gastronomică a popoarelor slave. Îl întâlnim în special în partea de nord a României, mai ales în comunitățile de ucrainieni și de polonezi. Exact așa se și numește în Bucovina, borş polonez cu cartofi și sfeclă roşie. Avem nevoie de un kg de carne de vită sau de porc, pe care o tăiem în cubulețe, o punem la fiert și o spumăm.

     

     

    Dacă este carne de vită aruncăm prima apă și reluăm operațiunea. Separat se fierbe, într-un litru de borș, jumătate de kg de sfeclă roșie, tăiată în cubulețe. Dăm pe răzătoare doi morcovi, o rădăcină de țelină, tocăm mărunt două cepe și toate aceste legume mărunțite le călim ușor în unt sau în ulei. După ce a fiert carnea, adăugăm toate legumele călite în oală, precum și borșul cu cuburile de sfeclă roșie. Mai punem și câțiva cartofi, tăiați cubulețe, la fel cubulețe de roșii în bulion și mai lăsăm la fiert circa 20 de minute. La final se aromatizează cu mărar și frunze de pătrunjel, tocate mărunt și se sărează după gust. Înainte de a fi servit, borşul cu cartofi şi sfeclă se drege cu smântână amestecată cu un ou.

     

     

    Sfecla roșie poate fi pregătită pentru a fi servită ca salată. Poate fi consumată imediat, după ce a fost dată pe o răzătoare mai mare şi după ce se adaugă puţin ulei, puţin oţet, piper măcinat şi sare după gust. Se serveşte împreună cu hrean ras. Sfecla roşie poate fi coaptă în cuptor, după care i se îndepărtează coaja sau poate fi pusă la fiert, în coajă. Amestecată cu hrean ras, cu ulei şi cu oţet, sfecla roşie poate fi consumată după o perioada mai mare dacă o punem în borcane pe care le sterilizăm. În combinație cu cartofi fierți, tăiați cubulețe, obținem o salată în care punem piper negru râșnit, ulei, zeamă de lămâie și sare după gust şi pe care presărăm frunze tocate de pătrunjel.

     

     

    O altă metodă de conservare este la borcane mai mari, în saramură şi în combinaţie cu conopidă. După ce am îndepărtat coaja, tăiem sfecla în cubuleţe şi desfacem conopida în buchete mici. Punem straturi alternative de sfeclă şi conopidă. Adăugăm fâşii de hrean şi câţiva căţei de usturoi, iar deasupra se pun ramuri uscate de mărar şi de cimbru. Se face o saramură, proporţia fiind de o lingură şi jumătate de sare la un litru de apă. După ce dă în clocot, saramura se toarnă în borcan, se acoperă, iar a doua zi se depozitează într-un loc răcoros.

     

    Este recomandat ca operaţiunea de curăţare a sfeclei să fie făcută cu mănuşi deoarece această legumă rădăcinoasă colorează intens palmele şi degetele. Când spunem însă despre cineva că a sfeclit-o înseamnă că roşeaţa pe care o capătă faţa respectivei persoane nu este un efect al operaţiunii de curăţare a acestei legume, ci faptului că se află într-o anumită situaţie dificilă, neplăcută, jenantă.

     

  • Pauza Mare 18.04.2024

    Pauza Mare 18.04.2024

    “Ziua Internațională a Conservării Monumentelor” și expoziția personală “Călător prin burguri transilvane”, semnată de pictorul bistrițean Sever Moldovan, la Muzeul de Artă din Cluj- Napoca, sunt două dintre subiectele acestei ediții.

    Printre protagoniștii emisiunii de astăzi, din lumea muzicală, se regăsesc pianiștii soliști- concertiști și pedagogi Constantin Sandu din Portugalia și Mirabela Dina din Germania, dar și componenții grupului brașovean de folk OM BUN, cu noile lor înregistrări.
    Realizatoare: Mirela Stoenescu Tollea

  • Conservarea moștenirii culturale săsești din Saschiz

    Conservarea moștenirii culturale săsești din Saschiz

    Ați auzit cumva despre Feșălgos sau Brigloa ori poate despre Laigăs
    sau Meort? Sunt convins că pentru cei mai mulți dintre noi astfel de cuvinte nu
    înseamnă nimic. Pentru localnicii din comuna mureșeană Saschiz, însă, sunt tot
    atâtea posibile locuri de întâlnire, pentru că aceste cuvinte sunt denumirile
    săsești ale unor puncte de reper importante din comună, cum ar fi spre exemplu
    Piața de pește sau Piața centrală. Sunt denumiri vechi date de localnici acum
    sute de ani, care au rămas populare până astăzi fiind încă folosite în limbajul
    de zi cu zi de multe persoane. Pornind de la această realitate, cinci tineri
    saschizeni au avut o idee inedită: aceea de a pune în valoare moștenirea
    culturală a sașilor pentru a spori atractivitatea turistică a localității, care
    face parte din patrimoniul UNESCO.


    Astfel,
    tinerii, care fac parte din Centrul de Voluntariat din Saschiz, au
    inițiat proiectul Saschiz – finding the way back to the roots. Altfel
    spus, au pornit să găsească drumul înapoi spre rădăcini și și-au propus să afle
    cât mai multe denumiri de străzi de pe vremea sașilor și să realizeze
    indicatoare care să pună în valoare denumirile săsești originale însoţite de
    transcrierea fonetică în limba română ale acestora.


    Pentru
    a realiza acest proiect tinerii au reușit să obțină o finanţare prin Corpul
    European de Solidaritate al Comisiei Europene, după cum ne spune coordonatoarea
    proiectului Anca Dalmasso:




    Am
    obținut finanțare pentru a face panouri și un website, care o să fie un pic mai
    detaliat. Asta cred că a fost cea mai mare provocare pentru că trebuie să scrie
    fonetic. Ce-i frumos la toponimele astea este și că sunt o adevărată sursă de
    învățare atât pentru geografia locului, cât și pentru istoria locului. Am
    depistat-o și ca pe o nevoie pentru că mi-am zis, OK, chiar și eu care sunt din
    sat și coordonez proiectul ăsta știu multe denumiri de străzi, dar nu le mai
    știu pe toate. Și faptul că nu au fost niciodată oficiale ne-au făcut să vrem
    să facem ceva din punctul ăsta de vedere.




    Saschiz
    a fost mai întâi locuit de secui până la sfârșitul secolului al XIII-lea, când
    a devenit o localitate populată în mare majoritate de sași.


    Prima
    atestare documentară a satului apare între anii 1308 și
    1310. Revenind în contemporaneitate, trebuie spus
    că din anul 1999, o parte dintre casele săsești din Saschiz, precum și biserica
    fortificată au fost introduse pe Lista Patrimoniului UNESCO, alaturi de alte
    șase fortificații săsești din România.




  • Castrul roman de la Ovidiu devine obiectic turistic

    Castrul roman de la Ovidiu devine obiectic turistic

    Suntem 70% apă și nu mai este un secret
    pentru nimeni că apa este esențială pentru viața noastră. Încă din cele mai vechi timpuri,
    așezările umane erau înființate în apropierea apelor.


    Ulterior, oamenii s-au folosit de
    priceperea și știința specifice fiecărei ere, pentru a găsi modalități de a
    transporta apa, acolo unde aveau nevoie de ea.


    Romanii au creat apeducte – strămoși ai
    conductelor de astăzi, dacă le putem spune așa. Și chiar dacă poate părea
    incredibil, secole mai târziu, unele dintre ele încă mai există. Este și cazul
    apeductului care deservea cetatea antică Tomis.


    În cadrul unui proiect european, care
    prevede reconstruirea parțială, conservarea și integrarea în circuitul turistic
    a castrului roman de la Ovidiu, acesta va dobândi o nouă viață – una turistică.


    Conducătorul lucrărilor de cercetare
    arheologică de acolo, Constantin Băjenaru, spune că apeductul deservea un sfert
    din orașul antic Tomis:




    Este unul din apeductele importante ale cetății antice
    Tomis. Pleacă din dreptul Insulei Ovidiu de astăzi. Deci, pe malul Lacului
    Siutghiol, la marginea orașului Ovidiu. Există o sursă de captare foarte
    importantă. Este și fosta cișmea Otomană, a vechiului sat. E, și acest apeduct
    roman este construit din zidărie de mortar. Este îngropat la adâncimi între 1
    metru și 2-3 metri sub pământ și urmărește toată coasta Lacului Siutghiol și a
    Lacului Tăbăcărie, apoi. Apoi, pe toată coasta Mării Negre, până aproape de
    plaja Modern, unde intră în celebrele galerii subterane din actuala Peninsulă.
    Un sfert din orașul antic putea fi alimentat din acest apeduct. Dacă nu chiar
    mai mult. Apa nu era doar pentru băut. Era și pentru terme.





    Proiectul Sit arheologic Ovidiu -
    conservare, reconstituire parțială și punere în valoare pentru integrarea în
    circuit turistic, a Castrului Roman are o valoare de aproape 15 milioane de
    lei, iar termenul de finalizare este 28 februarie 2022.


    Lucrările de cercetare arheologică sunt
    în toi și se estimează că se vor încheia vara aceasta. Până acum, în cadrul lucrărilor au fost
    făcute mai multe descoperiri arheologice:




    120 de monede din bronz și
    foarte multă ceramică romano-bizantină, specifică acestei perioadei. Fie
    ceramică de lux. E vorba de vase importate din Asia Mică.




    Situl arheologic de pe malul Lacului
    Siutghiol este pe locul unui fost golf al Mării Negre, situat în vecinătatea
    Insulei lui Ovidiu. Este compus dintr-un castru roman din secolul VI, o
    basilică paleocreştină, o aşezare romană şi un apeduct roman.


    Proiectul cu fonduri europene, privind conservarea
    sa, are printre obiective, îmbunătățirea și extinderea accesului publicului la
    monumentele istorice și promovarea patrimoniului cultural al orașului Ovidiu pentru
    creșterea numărului de turiști.


  • Ardei conservaţi

    Ardei conservaţi

    Este de aşteptat
    ca în scurt timp o mare parte a legumelor proaspete să dispară, având în vedere
    că sezonul rece şi-a făcut deja simţită prezenţa. Acum este perioada când
    legumele sunt conservate pentru a fi folosite mai târziu, în lunile de iarnă.
    În această ediţie vă oferim câteva metode de păstrare a mai multor sortimente
    de ardei.


    Cea mai simplă metodă pentru
    conservarea ardeilor iuţi este aceea de a-i înşira pe o sfoară. Se aleg ardei
    sănătoşi pe care îi ştergem cu o cârpă. Se introduce un fir de aţă prin urechea
    unui ac de cusut mai gros. Cu ajutorul acului, trecem sfoara prin cozile
    ardeilor şi, după ce am făcut o ghirlandă din ei, o lăsăm să se usuce într-un
    loc aerisit şi uscat, fără a expune ardeii la soare. După uscarea ardeilor,
    ghirlanda poate avea şi un rol estetic, putând fi atârnată în bucătărie. În
    acelaşi mod pot fi conservati şi ardeii graşi, care pot fi folositi şi pentru
    umplut, în prealabil fiind lăsaţi în apă pentru hidratare.


    Ardeii iuţi pot fi conservaţi şi în
    oţet. Se face sortarea ardeilor, aceştia se spală în apă rece, după care
    trebuie puşi unul lângă altul, în borcane mici. Peste ei se toarnă un amestec
    de apă şi oţet, proporţia fiind de 2,5 litri de apă la un litru de oţet. Aceste
    amestec, în care adăugăm o lingură şi jumătate de sare şi o lingură de miere
    pentru fiecare litru de apă, trebuie pregătit pe foc. După ce a ajuns la
    fierbere, se toarnă peste ardeii din borcane, după care se pune capacul. La fel
    pot fi conservaţi şi ardeii graşi şi gogoşarii. În amestecul pentru gogoşari,
    trebuie adăugate boabe de muştar, boabe de piper negru şi foi de dafin.


    Ardeii pot fi conservaţi şi în
    saramură. Astfel, ardeilor graşi li se îndepărtează cu grijă cotorul cu
    seminţe, în interior se presară sare, apoi, în funcţie de dimensiune, sunt puşi
    unii în alţii şi apoi în borcane în care turnăm saramură fierbinte, un amestec
    de apă şi sare, proporţia fiind de o lingură şi jumătate de sare la un litru de
    apă. O altă variantă este aceea de a umple ardeii sau gogoşarii cu varză albă
    sau varză roşie, după care peste ei turnăm saramura. Ardeii umpluti cu varză
    pot fi serviţi ca salată.

  • Ardei conservaţi

    Ardei conservaţi

    Este de aşteptat
    ca în scurt timp o mare parte a legumelor proaspete să dispară, având în vedere
    că sezonul rece şi-a făcut deja simţită prezenţa. Acum este perioada când
    legumele sunt conservate pentru a fi folosite mai târziu, în lunile de iarnă.
    În această ediţie vă oferim câteva metode de păstrare a mai multor sortimente
    de ardei.


    Cea mai simplă metodă pentru
    conservarea ardeilor iuţi este aceea de a-i înşira pe o sfoară. Se aleg ardei
    sănătoşi pe care îi ştergem cu o cârpă. Se introduce un fir de aţă prin urechea
    unui ac de cusut mai gros. Cu ajutorul acului, trecem sfoara prin cozile
    ardeilor şi, după ce am făcut o ghirlandă din ei, o lăsăm să se usuce într-un
    loc aerisit şi uscat, fără a expune ardeii la soare. După uscarea ardeilor,
    ghirlanda poate avea şi un rol estetic, putând fi atârnată în bucătărie. În
    acelaşi mod pot fi conservati şi ardeii graşi, care pot fi folositi şi pentru
    umplut, în prealabil fiind lăsaţi în apă pentru hidratare.


    Ardeii iuţi pot fi conservaţi şi în
    oţet. Se face sortarea ardeilor, aceştia se spală în apă rece, după care
    trebuie puşi unul lângă altul, în borcane mici. Peste ei se toarnă un amestec
    de apă şi oţet, proporţia fiind de 2,5 litri de apă la un litru de oţet. Aceste
    amestec, în care adăugăm o lingură şi jumătate de sare şi o lingură de miere
    pentru fiecare litru de apă, trebuie pregătit pe foc. După ce a ajuns la
    fierbere, se toarnă peste ardeii din borcane, după care se pune capacul. La fel
    pot fi conservaţi şi ardeii graşi şi gogoşarii. În amestecul pentru gogoşari,
    trebuie adăugate boabe de muştar, boabe de piper negru şi foi de dafin.


    Ardeii pot fi conservaţi şi în
    saramură. Astfel, ardeilor graşi li se îndepărtează cu grijă cotorul cu
    seminţe, în interior se presară sare, apoi, în funcţie de dimensiune, sunt puşi
    unii în alţii şi apoi în borcane în care turnăm saramură fierbinte, un amestec
    de apă şi sare, proporţia fiind de o lingură şi jumătate de sare la un litru de
    apă. O altă variantă este aceea de a umple ardeii sau gogoşarii cu varză albă
    sau varză roşie, după care peste ei turnăm saramura. Ardeii umpluti cu varză
    pot fi serviţi ca salată.

  • Terenuri agricole cu înaltă valoare naturală

    Terenuri agricole cu înaltă valoare naturală

    România deţine încă unele dintre cele mai întinse terenuri agricole şi
    zone cu înaltă valoare naturală din Europa. Acestea sunt situate în
    mediul rural, în Transilvania, Maramureş, dealurile subcarpatice şi sud-vestul
    ţării, acolo unde practicile agricole tradiţionale,
    păşunatul raţional şi lipsa îngrăşămintelor au permis supravieţuirea unei
    diversităţi extraordinare de floră spontană şi faună sălbatică. Aceste zone
    reprezintă 30% din suprafata agricolă a ţării, respectiv 5 milioane de
    hectare, şi sunt asociate cu ferme de mici dimensiuni, de obicei familiale.
    Zona satelor săseşti din Transilvania este extrem de bogată în pajişti uscate
    care reflectă agricultura neintensivă practicată de sute de ani, pajişti bogate
    în habitate pentru multe specii de plante şi animalare care au dispărut
    din alte părţi ale Europei. Ben Mehedin, purtător de cuvânt al Fundaţiei Adept
    Transilvania: Sunt acele terenuri unde
    agricultura practicată la scară mică, cu un impact minim asupra mediului, au
    făcut ca să avem, până în zilele noastre, o bogăţie naturală, o
    varietate mare de plante, animale, insecte şi fluturi. Si asta pentru că modul
    în care s-a făcut agricultura a permis, atât producerea de bucate, dar a permis
    şi sălbăticiunilor naturii să coexiste într-un mod armonios. Noi am derulat
    un proiect, cofinanţat prin Programul de Cooperare Elveţiano-Român,
    care s-a desfăşurat în şase zone pilot, toate situate dincoace de Carpaţi, în
    Transilvania. Aceste zone se află în Munţii Harghitei, Sighişoara-Târnava Mare, alta
    între Târnava Mică şi Miercurea Nirajului, Munţii Zarandului şi o altă zonă se
    află în Valea Barcăului. In cadrul proiectului ne-am propus câteva lucruri, în
    primul rând, să scoatem în valoare aceste terenuri cu înalta valoare naturală,
    dar şi pe oamenii din aceste zone şi produsele lor.


    Derulat în perioada 2013-2016 de către Fundaţia Adept
    Transilvania, proiectul a
    urmărit tocmai îmbunătăţirea stării de conservare a acestor pajişti
    şi a oferit asistenţă de specialitate şi idei de marketing pentru fermierii
    zonei, ne-a mai spun Ben Mehedin: In cadrul proiectului
    am avut trei componente mari. Prima se referă la componenta de politici, cum
    s-ar putea ca din fondurile publice să fie sprijinite aceste zone, pentru
    că aceste zone sunt şi funizoare de bunuri publice. Prin
    agricultura cu impact scăzut asupra mediului, se generează şi acele bunuri
    publice pe care nu le vedem întotdeauna în produsul care e realizat în
    aceste zone. Si anume vorbim de aer curat, de ape mai pure, de polenizare, de agrobiodiversitate,
    vorbim de biodiversitate, de rezilienţa la schimbările climatice. O altă
    componentă pe care am avut-o în cadrul proiectului a fost studiul pieţei
    şi încercarea de a identifica o mai bună poziţionare pe piaţă a acestor
    produse, pentru că acestea sunt mai curate, mai sănătoase şi sunt gustoase. Si
    o alta componentă a fost instruirea unor facilitatori comunicatori sau agenţi
    de dezvoltare care să vorbească lumii despre păstrarea acestor tradiţii, să
    vorbească şi celor care ar putea să beneficieze de produsele acestea:
    gemuri, ceaiuri, miere, brânzeturi, produse din carne.Zonele acestea sunt zone în care s-au
    practicat o agricultura mixtă. Cel mai adesea au fost crescute, ca
    în orice gospodărie 1-2-3 vite. Un aspect important este cel al producerii
    fânului în cadrul creşterii animalelor mari. Se coseşte cel puţin o dată pe an, iar
    fânul este dus în staul, acolo unde o să stea vitele. Prin aceste fâneţe,
    zonele respective au dobândit o bogăţie floristică diferită faţă de altele zone
    unde se face o agricultură intensivă.

    În ciuda
    valorii lor pentru comunităţile rurale şi pentru societate, cele mai
    multe din aceste păşuni, pajişti semi-naturale şi zone mozaicate, cultivate în
    regim extensiv, se află sub o presiune crescândă din cauza abandonului,
    intensificării activităţii agricole şi a schimbărilor în modul de folosire a
    terenurilor.De aceea
    proiectul a urmărit găsirea unor soluţii pentru menţinerea practicilor agricole
    tradiţionale, nu numai pentru supravieţuirea unor comunităţi rurale şi
    asigurarea unei hrane sănătoase pentru populaţie, dar şi pentru conservarea
    naturii.

    Ben Mehedin: Noi dorim să creăm un cadru sănătos în
    care aceste produse să fie recunoscute, să existe suficientă cerere, astfel
    încât cei care le fac să poată continua modul acesta de viaţă şi în afara
    subvenţiilor sau finanţărilor, prin forţe proprii, aşa cum s-a făcut de
    sute de ani. In general, o societate solidă se sprijină pe clasa de mijloc. Noi
    dorim o clasă mijlocie solidă a lucrătorilor în agricultură. Dacă aceşti
    mici producători nu sunt sprijiniţi, nu sunt ajutaţi, exisă riscul
    dispariţiei lor. Iar ei sunt custozii acestor terenuri. Ei sunt supuşi unui
    pericol în economia globală de astăzi, acolo unde nu se iau deciziile corect,
    pentru că aceste terenuri asigură securitatea hranei. Ele asigură sănătatea
    solului pe mai târziu. Din punct de vedere al producţiei agricole, aceste
    terenuri produc mai mult decât terenurile intensive, dacă ţinem cont de
    valoarea producţiei agricole şi costurile pentru obţinerea producţiei.



    Fundaţia Adept împreună
    cu WWF România şi Fundaţia ProPark au organizat, recent, o conferinţă la nivel
    european pentru a explica modelul agricol practicat în Transilvania şi pentru a
    găsi soluţii la problemele care ameninţă supravieţuirea acestui peisaj
    remarcabil şi a comunitatilor locale.

  • Protejarea pădurilor din Carpaţi

    Protejarea pădurilor din Carpaţi

    Munţii
    Făgăraş au o suprafaţă de 198 de mii de hectare, cu peisaje unice de o
    frumuseţe rară, cu zone sălbatice şi o biodiversitate bogată, desemnat sit
    Natura 2000. Din păcate, în ultimi ani, aceşti munţi sunt tot mai goliţi de
    păduri. De
    altfel, în Argeş a fost înregistrat cel mai ridicat număr de defrişări ilegale
    identificate de autorităţi în perioada 2009-2011, respectiv 6.458 de cazuri,
    însă numărul a crescut în anii următori. Cele mai expuse sunt pădurile
    aflate în proprietate privată, pentru care proprietarii nu au încheiat
    contracte de pază, cu toate că este obligatoriu. Situaţii asemănătoare se
    regăsesc în toată ţara şi reprezintă o ameninţare foarte mare pentru
    supravieţuirea pădurilor din Carpaţi, care sunt şi cele mai valoroase păduri
    din Europa. De câţiva ani însă, Fundaţia Conservation Carpathia derulează un
    proiect care salvează pădurile de la tăiere. Beneficiind de fonduri din
    donaţii internaţionale, Fundaţia cumpăra pădurile care sunt scoase la
    vânzare din zona Munţilor Făgăraş şi le reîmpădureşte, le
    protejează, dar desfăşoară şi acţiuni de refacere a zonelor degradate.


    Mihai
    Zotta este director tehnic la această Fundaţie şi ne va explica cum a început
    totul: Proiectul a început, ca idee, în 2005-2006 când în
    zona Parcului Naţional Piatra Craiului începuseră tăierile ilegale de
    pădure ca urmare a fenomenului de retrocedare a pădurilor. La acea dată, un
    grup de filantropi, care aveau preocupări în conservarea naturii, au fost
    invitaţi de Christoph Promberger, directorul nostru executiv, şi de Hanganu
    Horaţiu, care era director interimar la Parcul Naţional Piatra Craiului, la
    acea dată, şi după vizitarea zonei şi după unele discuţii, aceşti oameni au
    ajuns la concluzia că există o variantă de a salva pădurile care erau ameninţate
    de tăieri, dar nu cea clasică care înseamnă lupta împreună cu autorităţile
    împotriva tăietorilor. Oamenii aceştia au ajuns la concluzia că cea mai mare
    şansă pentru salvarea pădurilor din zona ar fi dacă aceste păduri s-ar
    achiziţiona şi atunci ar putea fi păstrate şi conservate. Era o idee nouă şi
    ciudată pentru acea vreme. Si acum oamenii se întreabă dacă nu cumva este
    un scop ascuns în spate. In orice caz, în 2007, s-au achiziţionat primele
    suprafete de pădure în zona Parcului Naţional Piatra Craiului. Apoi, datorită
    faptului că s-au terminat tăierile din interiorul Parcului Naţional, acestea
    s-au mutat pe Valea Dâmboviţei, în situl Natura 2000 nou înfiinţat în Munţii
    Făgăraş. Aici, între 2004-2010, au fost aproape 2000 de hectare care au fost
    tăiate în mod abuziv şi, din acest motiv, s-a continuat cu aceste
    cumpărări de terenuri în această zona…Incet,
    încet s-au tot achiziţionat suprafeţe de pădure. Există peste 600 de contracte
    de vânzare cumpărare. Nimeni nu a crezut că începând de la primele 3 hectare o
    să ajungem la suprafaţa care este achiziţionată în prezent, peste 16 mii de
    hectare de pădure.



    Pentru
    administrarea pădurilor cumpărate, Fundaţia a înfiinţat propriul Ocol Silvic,
    precum şi o Asociaţie de Vânătoare, prima din ţară care nu vânează nimic.
    Fundaţia are şi trei pepiniere care produce material săditor pentru a
    reface pădurile aşa cum erau ele în urmă cu mai bine de 100 de ani, adică cu
    specii valoroase. În opinia specialiştilor de la Conservation Carpathia, este
    foarte important să se păstreze compoziţia naturală a pădurii. Pe Valea
    Dâmboviţei, în zona Rucăr, între 2005 şi 2011 au fost tăiate ilegal
    peste 2.500 ha de pădure. Plantări nu s-au făcut aproape deloc. Fundaţia a
    cumpărat 400 ha din cele distruse la Rucăr, care au început deja să fie
    regenerate, ne mai spune Mihai Zotta: Iniţial, s-au
    cumpărat toate pădurile care se puteau salva, ca să nu fie tăiate. Ulterior, în
    special după anul 2012, am început o serie de proiecte de reconstrucţie
    ecologică din care cel mai mare este co-finanţat de către Comisia
    Europeană. Este un proiect Life Natura în care s-au achiziţionat 400 de
    hetare de păduri tăiate din cele peste 2000 care există în zonă şi pentru care
    facem reconstrucţia ecologică. Practic,activităţile efective de reconstrucţie
    ecologică reprezintă cofinanţarea care vine de la CE, iar pădurile sunt
    cumpărate de către Fundaţie din sursele ei. Avem trei pepiniere mici unde
    producem o parte din puieţii necesari pentru plantări. Aici este o poveste
    întreagă.. Acum 100 de ani, aceste păduri din Valea Dâmboviţei superioare
    au fost păduri de fag şi amenstec de fag cu răşinoase. Erau aici păduri bogate
    în specii de brad, fag, molid, paltin, ulm, apoi în zona montană superioară se
    întindea scoruşul şi multe alte specii. În perioada comunistă, odată cu tăierea
    pădurilor din această zonă, politica forestieră la acea vreme a impus ca, în
    locul pădurilor de amestec valoroase naturale, să fie plantate păduri de
    răşinoase, pentru că se considera că acestea cresc mai repede, iar lemnul
    este mai valoros pentru construcţii sau pentru combinatele de mobilă care erau
    în zonă. Noi trebuie să revenim acum la tipul natural fundamental
    al pădurii care exista acolo.



    Pe lângă refacerea plantaţiilor de arbori care au existat cândva în pădurile
    din Făgăraş, se are în vedere şi refacerea luncilor de anin care au existat
    de-a lungul râului Dâmboviţa şi pe afluenţii acestuia. În timp, se vor
    achiziţiona alte şi alte suprafeţe de pădure, iar în final Fundaţia va crea o
    zonă protejată de talie mondială în sudul Carpaţilor româneşti, în care
    tăierile de arbori sau vânătoarea să fie complet interzise. Mihai Zotta:
    Ceea ce ne dorim este ca Munţii Făgăraş sau o parte din ei, care
    înseamnă golul alpin, pădurile virgine, pădurile care se află la altitudine,
    zonele care au rămas încă naturale şi nu au fost exploatate, să devină Parc
    Naţional. Munţii Făgăraş ar fi trebuit să fie primul parc naţional al României,
    însă nu a fost aşa din cauza diferitelor interese socio-economice care au
    existat acolo. Legat de acest lucru, încercăm să urmăm şi alt drum. Dorim să
    iniţiem în toate comunităţile din jurul Munţilor Făgăraş un proiect prin care
    să se identifice o serie de afaceri care sunt sustenabile, care aduc venituri
    în comunităţile locale şi sunt prietenoase faţă de natură şi care contribuie la
    conservarea naturii. Astfel, peste 5-10-20 de ani, aceste comunităţi locale să
    conştientizeze şi să-şi dea seama că cel mai important capital pe care îl au în
    zonă sunt Munţii Făgăraş. Am făcut
    câţiva paşi pe acest drum. Avem un proiect în care s-au făcut studii
    socio-economice şi sunt în lucru aceste planuri de afaceri. Este un prim pas
    care considerăm că trebuie făcut în vederea viitoarei desemnări a unui parc
    naţional.



    Fundaţia Conservation Carpathia va
    dona statului român ariile protejate pe care le va înfiinţa, cu condiţia ca
    statul să preia administrarea lor şi să garanteze regimul de conservare.

  • Conservarea preparatelor din carne de porc

    Conservarea preparatelor din carne de porc

    În această ediţie, continuăm să prezentăm modalităţi tradiţionale de preparare şi
    conservare a produselor din carne de porc. Cum în gospodăriile de altădată nu erau frigidere sau congelatoare, o problemă care trebuia rezolvată era aceea de conservare a surplusului de carne
    rezultat de la sacrificarea rituală a porcului, în zilele dinaintea Crăciunului.

    Tăiată
    în bucăţi şi lăsată câteva zile în sare, carnea de porc era prăjită în untură.
    La fel se proceda şi cu cârnaţii proaspeţi. După aceea, cârnaţii şi bucăţile de
    carne erau aranjate în straturi în vase de ceramică smălţuită, în borcane sau
    în recipiente de metal, iar peste ele se turna untură care trebuia să le
    acopere integral. După ce untura se răcea, vasele erau păstrate în încăperi
    răcoroase. I se mai spune şi carne la garniţă după denumirea vasului cu pereţi
    metalici. Bucăţile de carne erau scoase cu grijă din garniţă, putând fi
    consumaţi ca atare sau cu garnituri de varză, cartofi sau fasole. De asemenea,
    untura era folosită pentru gătit.

    Afumarea este o altă
    metodă tradiţională de conservare a cărnii de porc. Afumarea cărnii şi
    preparatelor din porc se făcea în podul casei, cu ajutorului fumului rezultat
    din arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba
    respectivă nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta
    răspândindu-se în pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat. Se poate
    spune că era şi o modalitate de evaziune fiscală pentru a nu plăti taxa pe
    fumărit sau coşerit, impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice
    româneşti. În zilele noastre nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci
    în incinte special amenajate, ţinând cont însă de câteva reguli. De exemplu,
    pentru afumare se foloseşte lemn de esenţă tare, precum stejar, fag sau carpen.
    Specialiştii în chimie alimentară nu recomandă lemnul de brad sau molid pentru
    că produsele afumate pot deveni cancerigene. Apoi, între lemnele care ard
    mocnit şi produsele din carne de porc atârnate în afumătoare trebuie să fie o
    distanţă de cel puţin un metru pentru ca fumul din interior să fie rece.
    Slănina şi şunca pot fi puse între straturi de sare şi lăsate circa 3-4 săptămâni, după care sunt curăţate de sare şi puse
    la zvântat înaintea afumării. Există şi varianta de a pune şunca şi slănina în
    baiţ, un amestec de apă, sare şi
    condimente (foi de dafin, usturoi, boabe de piper, ardei iute sau boia). Toate
    produsele afumate din carne de porc pot fi consumate ca atare, ca o gustare
    rece, dar şi în combinătie cu varză călită, piure de
    artofi sau iahnie de fasole.

  • Conservarea preparatelor din carne de porc

    Conservarea preparatelor din carne de porc

    În această ediţie, continuăm să prezentăm modalităţi tradiţionale de preparare şi
    conservare a produselor din carne de porc. Cum în gospodăriile de altădată nu erau frigidere sau congelatoare, o problemă care trebuia rezolvată era aceea de conservare a surplusului de carne
    rezultat de la sacrificarea rituală a porcului, în zilele dinaintea Crăciunului.

    Tăiată
    în bucăţi şi lăsată câteva zile în sare, carnea de porc era prăjită în untură.
    La fel se proceda şi cu cârnaţii proaspeţi. După aceea, cârnaţii şi bucăţile de
    carne erau aranjate în straturi în vase de ceramică smălţuită, în borcane sau
    în recipiente de metal, iar peste ele se turna untură care trebuia să le
    acopere integral. După ce untura se răcea, vasele erau păstrate în încăperi
    răcoroase. I se mai spune şi carne la garniţă după denumirea vasului cu pereţi
    metalici. Bucăţile de carne erau scoase cu grijă din garniţă, putând fi
    consumaţi ca atare sau cu garnituri de varză, cartofi sau fasole. De asemenea,
    untura era folosită pentru gătit.

    Afumarea este o altă
    metodă tradiţională de conservare a cărnii de porc. Afumarea cărnii şi
    preparatelor din porc se făcea în podul casei, cu ajutorului fumului rezultat
    din arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba
    respectivă nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta
    răspândindu-se în pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat. Se poate
    spune că era şi o modalitate de evaziune fiscală pentru a nu plăti taxa pe
    fumărit sau coşerit, impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice
    româneşti. În zilele noastre nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci
    în incinte special amenajate, ţinând cont însă de câteva reguli. De exemplu,
    pentru afumare se foloseşte lemn de esenţă tare, precum stejar, fag sau carpen.
    Specialiştii în chimie alimentară nu recomandă lemnul de brad sau molid pentru
    că produsele afumate pot deveni cancerigene. Apoi, între lemnele care ard
    mocnit şi produsele din carne de porc atârnate în afumătoare trebuie să fie o
    distanţă de cel puţin un metru pentru ca fumul din interior să fie rece.
    Slănina şi şunca pot fi puse între straturi de sare şi lăsate circa 3-4 săptămâni, după care sunt curăţate de sare şi puse
    la zvântat înaintea afumării. Există şi varianta de a pune şunca şi slănina în
    baiţ, un amestec de apă, sare şi
    condimente (foi de dafin, usturoi, boabe de piper, ardei iute sau boia). Toate
    produsele afumate din carne de porc pot fi consumate ca atare, ca o gustare
    rece, dar şi în combinătie cu varză călită, piure de
    artofi sau iahnie de fasole.

  • Conservarea legumelor

    Conservarea legumelor

    Conservarea legumelor în propria
    gospodărie reprezintă, de
    multe ori, perpetuarea unei tradiţii de familie,
    însă, pe de altă parte, înseamnă şi o importantă resursă pentru
    bucătărie. Legumele
    pot fi conservate fiecare în parte sau în combinaţie, obţinându-se
    diferite amestecuri de legume mărunţite sau transformate în pastă. Aceste conserve sunt folosite apoi la ciorbe şi
    la multe mâncăruri gătite sau chiar ca aperitiv. Înainte de conservare, trebuie
    făcută o atentă selecţie a legumelor, păstrându-le pe cele coapte şi fără părţi
    lovite şi eventual alterate. Este recomandată utilizarea sării geme, nu cea
    recristalizată, deoarece aceasta conţine iod care poate înmuia murăturile.


    În
    continuare, două retete de toamnă, la care folosim gogoşari şi ardei capia.
    Pasta picantă de gogoşari şi capia este folosită pentru ciorbe, la sosuri
    pentru carne, iar prepararea acesteia este simplă şi rapidă. Se iau cantităţi
    egale de ardei capia şi gogoşari, iar la fiecare kg se pune câte o linguriţă de
    sare grunjoasă. Sunt îndepărtate cotoarele şi seminţele gogoşarilor şi
    ardeilor, după care aceştia sunt daţi prin maşina de tocat. Într-o oală cu fund
    dublu se toarnă puţin ulei, după care adăugăm ardeii şi gogoşarii, puţin piper
    măcinat, boia iute şi sare în proporţia menţionată şi se lasă la fiert timp de
    o oră, amestecând din când în când pentru a nu se prinde fundul cratiţei. După
    aceea, pasta fierbinte este turnată în borcane cu capac, fiind lăsate la
    răcit.


    Ardeii
    capia şi gogoşarii reprezintă o parte a ingredientelor folosite pentru a
    prapara zacusca, un amestec de legume
    coapte pe plită sau în cuptor şi apoi tocate. Zacuscă este un cuvânt de origine
    slavă, care s-ar traduce prin gustare, însă în limba română are acest sens de
    amestec de vinete, gogoşari, ardei capia, ardei gras, roşii şi ceapă. Metoda de
    preparare este simplă, însă necesită destul
    de mult timp. Avem nevoie de circa 8 kg de vinete şi de 4 kg de gogoşari, ardei
    capia şi ardei gras, de un litru de suc de roşii sau de vreo 2 kg de roşii, de
    un kg de ceapă, de ulei, sare, piper şi foi de dafin. Vinetele trebuie puse pe
    plită, la fel ca şi ardeii. După coacere, tuturor legumelor le sunt îndepărtate
    cotoarele şi pieliţele, iar în continuare toate legumele coapte trebuie lăsate
    la scurs. Tăiată în felii subţiri, ceapa este călită uşor în ulei, iar apoi
    sunt adăugate toate legumele, pasate sau tocate mărunt. Peste acest amestec se
    toarnă sucul de roşii şi ulei, se
    presară câteva foi de dafin, boabe de piper şi sare. Vasul cu acest amestec de
    legume se lasă fie la foc mic, fie în cuptor, de asemenea la foc mic. După ce a
    scăzut suficient, turnăm zacusca în borcane pe care le închidem cu capacul şi,
    pentru o mai bună conservare, aceste borcane trebuie puse într-un vas cu apă
    care va fi lăsat la foc mic timp de un sfert de oră. În zacuscă pot fi adăugate
    ciuperci sau bucăţi de peşte. Atunci când adăugăm peşte, acesta trebuie prăjit
    înainte de a fi amestecat cu legumele. Zacusca este servită ca aperitiv, putând fi întinsă pe pâine pentru a fi consumată.

  • Conservarea legumelor

    Conservarea legumelor

    Conservarea legumelor în propria
    gospodărie reprezintă, de
    multe ori, perpetuarea unei tradiţii de familie,
    însă, pe de altă parte, înseamnă şi o importantă resursă pentru
    bucătărie. Legumele
    pot fi conservate fiecare în parte sau în combinaţie, obţinându-se
    diferite amestecuri de legume mărunţite sau transformate în pastă. Aceste conserve sunt folosite apoi la ciorbe şi
    la multe mâncăruri gătite sau chiar ca aperitiv. Înainte de conservare, trebuie
    făcută o atentă selecţie a legumelor, păstrându-le pe cele coapte şi fără părţi
    lovite şi eventual alterate. Este recomandată utilizarea sării geme, nu cea
    recristalizată, deoarece aceasta conţine iod care poate înmuia murăturile.


    În
    continuare, două retete de toamnă, la care folosim gogoşari şi ardei capia.
    Pasta picantă de gogoşari şi capia este folosită pentru ciorbe, la sosuri
    pentru carne, iar prepararea acesteia este simplă şi rapidă. Se iau cantităţi
    egale de ardei capia şi gogoşari, iar la fiecare kg se pune câte o linguriţă de
    sare grunjoasă. Sunt îndepărtate cotoarele şi seminţele gogoşarilor şi
    ardeilor, după care aceştia sunt daţi prin maşina de tocat. Într-o oală cu fund
    dublu se toarnă puţin ulei, după care adăugăm ardeii şi gogoşarii, puţin piper
    măcinat, boia iute şi sare în proporţia menţionată şi se lasă la fiert timp de
    o oră, amestecând din când în când pentru a nu se prinde fundul cratiţei. După
    aceea, pasta fierbinte este turnată în borcane cu capac, fiind lăsate la
    răcit.


    Ardeii
    capia şi gogoşarii reprezintă o parte a ingredientelor folosite pentru a
    prapara zacusca, un amestec de legume
    coapte pe plită sau în cuptor şi apoi tocate. Zacuscă este un cuvânt de origine
    slavă, care s-ar traduce prin gustare, însă în limba română are acest sens de
    amestec de vinete, gogoşari, ardei capia, ardei gras, roşii şi ceapă. Metoda de
    preparare este simplă, însă necesită destul
    de mult timp. Avem nevoie de circa 8 kg de vinete şi de 4 kg de gogoşari, ardei
    capia şi ardei gras, de un litru de suc de roşii sau de vreo 2 kg de roşii, de
    un kg de ceapă, de ulei, sare, piper şi foi de dafin. Vinetele trebuie puse pe
    plită, la fel ca şi ardeii. După coacere, tuturor legumelor le sunt îndepărtate
    cotoarele şi pieliţele, iar în continuare toate legumele coapte trebuie lăsate
    la scurs. Tăiată în felii subţiri, ceapa este călită uşor în ulei, iar apoi
    sunt adăugate toate legumele, pasate sau tocate mărunt. Peste acest amestec se
    toarnă sucul de roşii şi ulei, se
    presară câteva foi de dafin, boabe de piper şi sare. Vasul cu acest amestec de
    legume se lasă fie la foc mic, fie în cuptor, de asemenea la foc mic. După ce a
    scăzut suficient, turnăm zacusca în borcane pe care le închidem cu capacul şi,
    pentru o mai bună conservare, aceste borcane trebuie puse într-un vas cu apă
    care va fi lăsat la foc mic timp de un sfert de oră. În zacuscă pot fi adăugate
    ciuperci sau bucăţi de peşte. Atunci când adăugăm peşte, acesta trebuie prăjit
    înainte de a fi amestecat cu legumele. Zacusca este servită ca aperitiv, putând fi întinsă pe pâine pentru a fi consumată.

  • Conservarea preparatelor din carne de porc

    Conservarea preparatelor din carne de porc

    În această ediţie, continuăm să prezentăm modalităţi tradiţionale de preparare şi conservare a produselor din carne de porc. Cum în gospodăriile de altădată nu erau frigidere sau congelatoare, o problemă care trebuia rezolvată era aceea de conservare a surplusului de carne rezultat de la sacrificarea rituală a porcului, în zilele dinaintea Crăciunului.



    Tăiată în bucăţi şi lăsată câteva zile în sare, carnea de porc era prăjită în untură. La fel se proceda şi cu cârnaţii proaspeţi. După aceea, cârnaţii şi bucăţile de carne erau aranjate în straturi în vase de ceramică smălţuită, în borcane sau în recipiente de metal, iar peste ele se turna untură care trebuia să le acopere integral. După ce untura se răcea, vasele erau păstrate în încăperi răcoroase. I se mai spune şi carne la garniţă după denumirea vasului cu pereţi metalici. Bucăţile de carne erau scoase cu grijă din garniţă, putând fi consumaţi ca atare sau cu garnituri de varză, cartofi sau fasole. De asemenea, untura era folosită pentru gătit.



    Afumarea este o altă metodă tradiţională de conservare a cărnii de porc. Afumarea cărnii şi preparatelor din porc se făcea în podul casei, cu ajutorului fumului rezultat din arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba respectivă nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta răspândindu-se în pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat. Se poate spune că era şi o modalitate de evaziune fiscală pentru a nu plăti taxa pe fumărit sau coşerit, impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice româneşti. În zilele noastre nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci în incinte special amenajate, ţinând cont însă de câteva reguli. De exemplu, pentru afumare se foloseşte lemn de esenţă tare, precum stejar, fag sau carpen. Specialiştii în chimie alimentară nu recomandă lemnul de brad sau molid pentru că produsele afumate pot deveni cancerigene. Apoi, între lemnele care ard mocnit şi produsele din carne de porc atârnate în afumătoare trebuie să fie o distanţă de cel puţin un metru pentru ca fumul din interior să fie rece. Slănina şi şunca pot fi puse între straturi de sare şi lăsate circa 3-4 săptămâni, după care sunt curăţate de sare şi puse la zvântat înaintea afumării. Există şi varianta de a pune şunca şi slănina în baiţ, un amestec de apă, sare şi condimente (foi de dafin, usturoi, boabe de piper, ardei iute sau boia). Toate produsele afumate din carne de porc pot fi consumate ca atare, ca o gustare rece, dar şi în combinătie cu varză călită, piure de cartofi sau iahnie de fasole.

  • Conservarea preparatelor din carne de porc

    Conservarea preparatelor din carne de porc

    În această ediţie, continuăm să prezentăm modalităţi tradiţionale de preparare şi conservare a produselor din carne de porc. Cum în gospodăriile de altădată nu erau frigidere sau congelatoare, o problemă care trebuia rezolvată era aceea de conservare a surplusului de carne rezultat de la sacrificarea rituală a porcului, în zilele dinaintea Crăciunului.



    Tăiată în bucăţi şi lăsată câteva zile în sare, carnea de porc era prăjită în untură. La fel se proceda şi cu cârnaţii proaspeţi. După aceea, cârnaţii şi bucăţile de carne erau aranjate în straturi în vase de ceramică smălţuită, în borcane sau în recipiente de metal, iar peste ele se turna untură care trebuia să le acopere integral. După ce untura se răcea, vasele erau păstrate în încăperi răcoroase. I se mai spune şi carne la garniţă după denumirea vasului cu pereţi metalici. Bucăţile de carne erau scoase cu grijă din garniţă, putând fi consumaţi ca atare sau cu garnituri de varză, cartofi sau fasole. De asemenea, untura era folosită pentru gătit.



    Afumarea este o altă metodă tradiţională de conservare a cărnii de porc. Afumarea cărnii şi preparatelor din porc se făcea în podul casei, cu ajutorului fumului rezultat din arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba respectivă nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta răspândindu-se în pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat. Se poate spune că era şi o modalitate de evaziune fiscală pentru a nu plăti taxa pe fumărit sau coşerit, impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice româneşti. În zilele noastre nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci în incinte special amenajate, ţinând cont însă de câteva reguli. De exemplu, pentru afumare se foloseşte lemn de esenţă tare, precum stejar, fag sau carpen. Specialiştii în chimie alimentară nu recomandă lemnul de brad sau molid pentru că produsele afumate pot deveni cancerigene. Apoi, între lemnele care ard mocnit şi produsele din carne de porc atârnate în afumătoare trebuie să fie o distanţă de cel puţin un metru pentru ca fumul din interior să fie rece. Slănina şi şunca pot fi puse între straturi de sare şi lăsate circa 3-4 săptămâni, după care sunt curăţate de sare şi puse la zvântat înaintea afumării. Există şi varianta de a pune şunca şi slănina în baiţ, un amestec de apă, sare şi condimente (foi de dafin, usturoi, boabe de piper, ardei iute sau boia). Toate produsele afumate din carne de porc pot fi consumate ca atare, ca o gustare rece, dar şi în combinătie cu varză călită, piure de cartofi sau iahnie de fasole.