Politicianul Ion Rațiu a fost unul
dintre modelele la care societatea românească s-a raportat atunci când a
început refacerea democrației în 1990, după 45 de ani de comunism. Descendent
al unei familii cu trecut în luptele pentru drepturile naționale ale românilor
din Austro-Ungaria, Ion Rațiu, prin stilul său, a contribuit la îmbunătățirea
considerabilă a climatului politic românesc de după decembrie 1989.
S-a diferențiat
de ceilalți politicieni prin papionul său, prin politețea desăvârșită a
limbajului și comportamentului și prin accentul ușor englezesc cu care vorbea
limba română. Raţiu a fost unul dintre cei mai importanţi politicieni democraţi
români după 1990 care a militat deopotrivă împotriva dictaturii fasciste, cât
şi a celei comuniste. Întors în România în 1990, a fost unul dintre cei care au
reconstruit Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat şi s-a implicat în
refacerea climatului democratic.
Ion Raţiu s-a născut pe 6 iunie 1917
la Turda, în vestul României, într-o familie de intelectuali români. A fost
licenţiat în drept la Cluj şi economie la Cambridge şi activ în rândul tineretului
Partidului Naţional Ţărănesc. În 1940 a fost angajat ca diplomat în Ministerul
de Externe şi imediat a fost trimis la Londra, în februarie 1940, înainte de
prăbuşirea Franţei.
După ocuparea Franţei, principalul aliat al României, Raţiu
a continuat să lucreze la legaţia României din Marea Britanie până la începutul
lunii septembrie 1940, când puterea a fost preluată de generalul Antonescu şi
Garda de Fier. Anglofil şi francofil, Raţiu a refuzat să accepte alăturarea
României coaliţiei conduse de Germania nazistă.
În 1985,
într-un interviu acordat emisiunii Actualitatea românescă a postului de radio
Europa liberă şi păstrat în arhiva Centrului de Istorie Orală din
Radiodifuziunea Română, Ion Raţiu povestea circumstanţele în care a rămas în
Marea Britanie.
După
plecarea regelui Carol al II-lea şi înfiinţarea statului legionar, mi-am dat
demisia, în septembrie 1940. M-am dus la ministerul de externe englez şi le-am
cerut să-mi dea azil politic, ceea ce mi-a fost acordat imediat. Am avut marele
noroc să primesc o bursă la Cambridge şi am studiat timp de trei ani luându-mi
un Master of Arts, o diplomă ceva mai mare decât licenţa, în ştiinţele
economice. În timpul cât eram la Cambridge am făcut o serie întreagă de
transmisiuni la radio pe teme patriotice în chestiunea Transilvaniei, mai ales
după luarea Transilvaniei de Nord în 1940, şi am fost activ în viaţa
studenţescă în asociaţia studenţilor români din Marea Britanie.
Ion Raţiu
s-a implicat în propaganda de scoatere a României din alianţa Axei şi trecerea
ei de partea Naţiunilor Unite. Dar el a dorit ca Europa Centrală şi de Est,
implicit şi România, să rămână sub influenţa democraţiei occidentale după ce
războiul se va fi terminat.
Am
lucrat în Consiliul Internaţional al Studenţilor unde m-au făcut vicepreşedinte,
în timpul războiului, şi în Comitetul Executiv Mondial al Tineretului. Pentru
că toţi eram preocupaţi fiind exilaţi în Anglia de viitorul Europei după
război, am înfiinţat şi o organizaţie căreia îi spuneam CECCILS, Central East
European Student a New Society, adică societatea studenţilor şi a tineretului
din Europa Centrală şi Europa de Răsărit.
De asemenea, deşi eram tânăr, am fost
cooptat în mişcarea românilor liberi care s-a opus alinierii României la
politica Germaniei naziste şi care a spus tot timpul că locul României era alături
de marile puteri democratice din Occident care creaseră România Mare. În
această perioadă am scris articole, am făcut conferinţe, am menţionat deja, am
vorbit şi la radio, la BBC, bineînţeles.
Devenit
un prosper om de afaceri, Ion Raţiu nu a asistat pasiv, din Occident, la
comunizarea României. A înfiinţat o organizaţie anticomunistă, Uniunea Mondială
a Românilor Liberi, şi a editat presă de orientare democratică, ziarul Românul
liber fiind una dintre cele mai influenţe publicaţii în rândul exilului
românesc. În 1985, Ion Raţiu era convins că numai o unitate a tuturor românilor
putea face ca democraţia să se întoarcă. Astfel, organizaţia sa s-a adresat
tuturor celor care au dorit să se angajeze în efortul de restaurare a
democraţiei.
În 1980, împreună
cu profesorul Brutus Coste din America, am lansat un apel în care am spus
tuturora că este cazul să facem ceva pentru ţara aceasta ca să fie reprezentată
în mod demn în Occident. Până în 1975 funcţionase un Comitet Naţional Român care
în 1975 a încetat să activeze. Noi am considerat că trebuie să se continue această
luptă şi atunci am lansat un apel şi ne-am înfiinţat în 1984. Noi am spus de la
început că nu se poate face pe bază de partide, noi am spus că toţi românii
care vor să facă un efort pentru cauza naţională, să vină la noi, indiferent
cărui partid aparţin sau au aparţinut în trecut. Asta nu înseamnă ca partidele
să nu lucreze. Dimpotrivă, partidele trebuie să lucreze pentru că nu există
democraţie fără partide.
Pe 3 ianuarie
1990 apărea decretul-lege al Consiliului Frontului Salvării Naționale privind
înființarea și înregistrarea oficială a partidelor politice în România, act
sinonim cu renașterea partidelor politice și a pluripartidismului politic, după
45 de ani de absență. Revenit în România în 1990, imediat după apariția
decretului, Ion Raţiu a continuat să fie acelaşi om cu ferme convingeri
democratice, un adevărat reper moral. Decedat pe 17 ianuarie 2000 la Londra,
trupul i-a fost adus în ţară, după propria dorinţă, şi înmormântat în oraşul
natal Turda.
