Radio România Internațional

Tag: Constanţa Vintilă-Ghiţulescu

Leacuri și medici în spațiul românesc

Istoria
omenirii e plină de povești cu eroi în care apar medici, medicamente și leacuri
folosite pentru a vindeca. Medicii au fost mereu printre cei mai căutați cunoscători
deoarece știau să alunge durerea, să amelioreze condiția suferindului și chiar
să salveze vieți. În spațiul românesc de dinainte de secolul al 19-lea, de când
apare medicina modernă, pe la curțile principilor s-au perindat numeroși medici
și leacuri de care elitele aveau nevoie. Clasele inferioare își tratau
suferințele după rețete tradiționale și empirice și mai puțin după cum progresa
cunoașterea.

Medicii
sunt pentru posteritate surse prețioase din care istoricii refac universul
material și mental al epocii. Ei au lăsat documente scrise cum ar fi note de
călătorie, corespondențe și rețete de medicamente din care aflăm despre boli,
despre atitudini față de boli, despre epidemii, despre percepții, despre
mentalități. Medicii care vin în Principatele Române sunt occidentali care
căutau să-și practice meseria în Imperiul otomann și ajungeau să profeseze și
în spațiul românesc aflat în zona culturală orientală și levantină. Dar medicii
veneau nu numai din Occident. Alături de francezi, italieni, germani, pot fi
întâlniți evrei și greci care soseau la curțile principilor din Muntenia și
Moldova și plecau odată ce principele era înlăturat de la domnie. Poveștile lor
sunt fascinante și cele mai multe descriu lumi din care nu lipsesc nici
sentimente omenești ca rivalități și invidii.

Constanța
Vintilă-Ghițulescu este unul dintre cei cinci autori ai volumului Lux, modă și
alte bagatele politicești în Europa de Sud-Est în secolele XVI-XIX în care
sunt inserate și povești ale medicilor și leacurilor de care se foloseau
oamenii acelui timp. În Transilvania, aflată în sfera de influență a culturii
occidentale, existau farmacii încă de la finele secolului al 15-lea. Orașele
mari Cluj, Sibiu, Brașov preparau rețete de medicamente din substanțe importate
parțial din Imperiul otoman. Maria Pakucs-Willcocks a scris despre un inventar
de stocuri de medicamente din Sibiu din anul 1531 și din studiul ei aflăm că
medicamentele erau comercializate de aceiași negustori care aduceau coloranți
și otrăvuri.

Constanța Vintilă-Ghițulescu cu detalii:
La arhivele din Sibiu se
păstrează o serie de liste de produse farmaceutice și cu însușirile acestora,
deseori tipărite sub titlul de Materia medica. Ceea ce arată o tendință de
creștere a circulației produselor de factură medicinală și a diverșilor compuși
chimici sau farmaceutici. Există în aceste liste o serie de coloranți,
ingrediente minerale și chimice care vin din Imperiul otoman și sunt
înregistrate în registrele vamale și în tarife. Ce arată acest lucru? O
preocupare evidentă pentru terapie și vindecare la nivelul comunității.

Medicii de la
curțile principilor fanarioți din secolul al 18-lea au fost un studiu de caz de
care s-a ocupat Constanța Vintilă-Ghițulescu. Din textul ei aflăm de un
oarecare Giacomo Pilarino, medic la curtea principelui Munteniei Constantin
Brâncoveanu (1688-1714) și înainte de a ajunge la București el trecuse și pe la
curtea țarului Rusiei. În timpul șederii sale în Imperiul otoman realizase
observații prețioase despre apariția și răspândirea variolei. Constanța
Vintilă-Ghițulescu amintește și de cazurile medicilor francez Exupère-Joseph Bertin și italian Giuseppe Antonio
Pisani. Italianul ajunsese în 1751 la curtea principelui Moldovei de la Iași
Constantin Racoviță pentru a o îngriji pe soția acestuia, Sultana Racoviță.
Femeia moare în 1753 și Pisani este acuzat de ceea ce numim azi malpraxis. I se
impută un tratament greșit prescris și este trimis la închisoare. De fapt,
medicul era și diplomat și căzuse în intrigile și rivalitățile de la curte și
astfel ajunge după gratii. Nu se știe cu exactitate soarta medicului, deși
ambasadorul Franței la Constantinopol se oferise să-l ia în serviciul său
pentru a-l salva.

Constanța
Vintilă-Ghițulescu a reconstituit și traseul unui alt medic italian care a
zăbovit prin Principatele Române. Este vorba de Niccolo
Ramelli, devenit Niculae, Neculae și Neculai Ramelli, care s-a bucurat de un
mare respect în rândul moldovenilor câștigat datorită muncii sale. În 1804, un
grup de locuitori ai Chișinăului îi trimitea o scrisoare de mulțumire: Noi
toți, câți suntem iscăliți, de cinste care ne-am dat această mărturie la
dumnealui doftorul Neculai Ramelli. În câtă vreme au trăit aici, în Chișinău,
la toate curele a bolnavilor ținute s-au apucat s-au arătatu vrednic. Și,
mulțămindu-ne, am dat această mărturie dumisale.

Constanța Vintilă-Ghițulescu: M-am oprit, în
cercetarea mea, asupra lui Niccolo Ramelli. El a practicat medicina în
Basarabia și mai apoi în Moldova, în perioada 1790-1819. Într-o scrisoare pe
care am folosit-o în analiza mea, trimisă de un oarecare Lupe, i se cere
medicului Ramelli un remediu pentru constipație. Contractele cu locuitorii din
Bacău sau cu diverși boieri pentru diferite tratamente medicale, cu socri,
cumnați, mitropoliți m-au ajutat să refac parcursul de zi cu zi al acestui
medic, mort în 1819 prin pământurile moldave.

Medicii și poveștile lor precum și
circulația substanțelor și a medicamentelor în spațiul românesc premodern arată
o căutare a oamenilor din trecut pentru îmbunătățirea vieților lor. Iar multe alte
povești așteaptă să fie descoperite și spuse.

19 December 2021
Streunerhunde in Rumänien – ein Blick in die Vergangenheit

Der Kanon der politischen Korrektheit will es, dass Streunerhunde heute auch als herrenlose“ oder sogar als gemeinschaftliche“ Hunde bezeichnet werden. Die Stra‎ßenhunde waren schon im vergangenem Jahrhundert ein ungelöstes Problem in den rumänischen Städten. Die Ursachen für dieses Erbe sind komplex, sie reichen von der Unfähigkeit der Behörden, klare und rigorose Gesetze zu erarbeiten und umzusetzen, bis zum verantwortungslosen Umgang mancher Menschen mit den Vierbeinern.

Die Streunerhunde werden mit Schmutz, Krankheiten und unsicheren Stra‎ßen in Verbindung gebracht. Auch nachdem Menschen von Hunden auf der Stra‎ße totgebissen wurden, hat man dieses Problem in Rumänien nicht lösen können. Das Zögern der Behörden, die Verwirrung der öffentlichen Meinung und die kontrovers geführten Diskussionen über eine akzeptable Lösung haben bewirkt, dass die Tiere in kleinerer oder grö‎ßerer Anzahl stets auf der Stra‎ße geblieben sind.

Die Historikerin Constanţa Vintilă-Ghiţulescu vom Geschichtsinstitut Nicolae Iorga“ in Bukarest erzählt über die Stra‎ßenhunde in den rumänischen Städten der ersten Hälfte des 19. Jahrhunderts:

Die Streuner waren schon immer ein Problem Rumäniens. Erst Mitte des 19. Jahrhunderts stellt sich das Problem deren Beseitigung aus den Städten. Bis zu dem Zeitpunkt existierten diese auch, weil viele Häuser nicht umzäunt waren, die Grundstücke waren nicht abgregrenzt. Die Hunde, die sich dann in der Nähe der Häuser aufhielten und anhänglich wurden, gehörten im Grunde genommen allen. Sicherlich sahen Städte wie Bukarest und Iaşi damals anders als heute aus, ohne Einzäunungen und gut abgegrenzte Grundstücke, aber die Stra‎ßenhunde waren damals ein Problem in ganz Europa. Das erste Dokument, das ich finden konnte und sich mit dem Problem der Streuner in Rumänien befasst, stammt aus dem Jahr 1810. Die Russen, die damals, während des russisch-türkischen Kriegs von 1806-1812 die rumänischen Fürstentümer besetzt hatten, machen auf dieses Problem der Stra‎ßenhunde aufmerksam und rekrutieren ein Hundefänger-Team. Dieses hatte die Aufgabe, sie einzufangen und zu töten. Sie geraten aber in Konflikt mit den Hundebesitzern. Es erscheinen Schreiben, in denen die Besitzer aufgefordert werden, die Hunde an der Kette oder im Hof zu halten, anders würde man sie beseitigen. Nachdem die Russen 1812 abziehen, wird die Ma‎ßnahme aufgehoben. 1850 finden wir die Ma‎ßnahme wieder. Die Städte fingen an, sich zu strukturieren und das französische Modell der Hygienisierung und der Urbanisierung wird angewendet. In den Dörfern sind Streunerhunde hingegen überall zu finden, sie werden nicht an der Kette gehalten, sie sind in einem von Menschen bewohnten Raum anwesend.“

In den Augen der Fremden werden die Stra‎ßenhunde berüchtigt. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu hatte Einsicht in Dokumente, die belegen, dass nach Einbruch der Dunkelheit ganze Stra‎ßenhunde-Rudel die Stadt beherrschten:

Die Konsuln Gro‎ßbritanniens und Frankreichs, die bis 1859 in Bukarest tätig waren, sprechen von der Unmöglichkeit, wegen dieser Hunde nachts auf den Stra‎ßen von Bukarest und von Iaşi zu spazieren. Es gibt einen Zeitzeugenbericht von 1850, der die Hunderudel in der Nähe des Dâmboviţa-Flusses schildert. Warum sie sich da aufhielten? Entlang des Dâmboviţa-Ufers gab es viele Schlachthöfe, Gerbereien und Fleischbearbeitungsläden. Diese kleinen Unternehmen warfen die Abfälle in den Fluss. Da gab es dann sehr viele Hunde, weil sie dadurch Nahrung fanden. Ein Spaziergang durch diese Gegend glich einem Selbstmord. 1852 fordert ein Schreiben der städtischen Verwaltungsräte, dass Ma‎ßnahmen gegen die Hunde ergriffen werden. Es erscheint auch die Idee, das erste Hundeheim zu bauen. Begründet wurde dies dadurch, dass die Tötung der Hunde grausam war. Der humanitäre Diskurs gewinnt Anhänger in der Öffentlichkeit. Es wurde sinngemä‎ß gesagt, wir seien Menschen und können keine Hunde in der Öffentlichkeit töten. Das unglaubliche Verhalten der Hundefänger wurde verurteilt.“

Auch in der Vergangenheit gab es Fälle von Streunern, die Menschen getötet haben, Zeitzeugenberichte belegen es. Extrem gefährlich waren die tollwütigen Hunde. In Zeiten von Epidemien vervollständigten Berichte von halbverwilderten Hundemeuten das apokalyptische Bild der von einer Seuche befallenen Gesellschaft. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu über Berichte aus Geschichtsquellen:

In einer Zeitung aus der Epoche gibt es Berichte über tollwütige Hunde, die in Döfern, nicht Städten, Menschen angreiffen und zerfleischen. Dass dies ein tatsächliches Problem in jener Zeit war, ist auch aufgrund der vielen Rezepte gegen Tollwut ersichtlich, die damals abgedruckt wurden. Wir sprechen hier aber auch von Wölfen, nicht nur von Hunden. In den ländlichen Regionen, insbesondere im Gebirge, sind die Wölfe immer anwesend, vor allem nachts und im Winter. Besonders wild werden die Hunde während Epidemien. Dann wird die Nahrung knapper, weil sich die Menschen isolieren. Die Schau ist besonders grausam während einer Pestepidemie. Die Leichen werden nahe der Oberfläche begraben oder die Pestkranken werden noch lebendig begraben. Die Menschen haben solche Angst im Falle eines Sterbenden, dass sie nicht einmal mehr darauf warten, dass dieser stirbt. Wie gesagt, die Schau ist grausam: Hunde, die Leichen oder fast tote Menschen ausgraben.“

Auch in den nachfolgenden Epochen wurde das Problem der Streuner nicht gelöst. Während des Kommunismus nahm die Zahl der Stra‎ßenhunde zu. In den rumänischen Städten, aber insbesondere in Bukarest, wurden ganze Stadtteile abgerissen. Menschen, die in Häusern mit Garten wohnten, wurden in Plattenbauten umgesiedelt und sahen sich oft gewzungen, ihre Hunde auf der Stra‎ße auszusetzen.

Audiobeitrag hören:

16 September 2013
Les chiens errants en Roumanie

Les chiens errants, voilà un problème de longue date et toujours pas résolu en Roumanie. Les explications vont des hésitations à élaborer des lois claires jusqu’à l’incapacité des autorités à mettre en place celles qui existent. Les chiens sans maître sont source de malpropreté, de maladies, d’insécurité sur l’espace public.

La question de ces animaux n’a jamais été abordée de front, ni même quand ils ont tué des gens. Les chiens continuent de vagabonder dans les rues justement à cause du balbutiement des décideurs et d’une opinion publique chancelante et divisée. Invitée au micro de RRI, l’historienne Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, de l’Institut d’histoire ”Nicolae Iorga” de Bucarest, nous a parlé de la façon dont ce problème a été géré au fil du temps dans le milieu urbain de Roumanie. « Les chiens errants sont un problème permanent de la Roumanie. Toutefois, ce n’est qu’à la seconde moitié du 19e siècle que des mesures ont été prises pour les chasser des villes. Jusque là, ils étaient partout, notamment auprès des maisons dépourvues de clôture où ils trouvaient refuge. L’image de la capitale, Bucarest, ou bien celle de Iasi, une autre grande ville du pays, était alors toute différente de leurs visages actuels. Enfin, à cette époque-là, les chiens errants posaient problème à toute l’Europe. Le premier document l’attestant et que nous avons pu trouver date de 1810. Il consigne la préoccupation des Russes pour la question et les mesures qu’ils mettent en place. C’était à l’époque de l’occupation russe des principautés roumaines, pendant la guerre russo-turque de 1806-1812. Il paraît que les autorités de l’époque décident de capturer les chiens errants ou en état de divagation et de les tuer. Seulement voilà, elles se heurtent à l’opposition des propriétaires de chiens. Des notifications commencent à circuler qui conseillent à ces propriétaires de tenir leurs animaux en laisse dans la cour de leur maison, sinon ils risquent l’extermination de leurs animaux. Malheureusement, une fois que les Russes quittent le territoire de la Roumanie, en 1812, cette mesure n’est plus appliquée. Elle sera reprise en 1850, lorsque la ville entamera des travaux de modernisation, d’urbanisme et de salubrité publique selon le modèle français. Enfin, en milieu rural, les chiens étaient vraiment omniprésents, car on ne les tenait pas en laisse. »

A la nuit tombée, les meutes de chiens s’emparaient des villes, raconte encore Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. « Les consuls du Royaume Uni et de la France, présents à Bucarest et Iasi jusqu’en 1859 évoquent l’impossibilité de circuler la nuit dans les rues de Bucarest et de Iasi à cause de ces chiens omniprésents. Il existe un témoignage de 1850 qui parle des chiens de la Dâmbovita, la rivière qui traverse la capitale roumaine. Comment s’explique leur présence ? De nombreux abattoirs, manufactures de tannerie et de transformation de la viande se trouvaient sur les rives de la Dâmbovita. Ces petits entrepreneurs jetaient tout dans la rivière et c’est pourquoi les chiens y trouvaient de la nourriture. Or, une randonné dans ce quartier était synonyme d’un suicide. En 1852, les pouvoirs locaux des villes roumaines réclament des mesures contre les chiens sans propriétaire. C’est ainsi qu’apparaît l’idée de la construction de la première fourrière animale, initiative justifiée par le fait que les chiens étaient tuées dans la rue, dans un paysage effrayant. C’est à ce moment-là que se fait entendre le discours humaniste : on ne peut pas tuer des chiens sur l’espace public. L’opinion publique, elle, condamne le travail des employés de la municipalité qu’elle accuse d’offrir un spectacle incroyable. »

Les chiens errants ont tué des gens dans l’espace roumain et il existent plusieurs témoignages en ce sens. Dans le cas des chiens enragés, la situation est pire. Extrêmement agressifs, avec un comportement à moitié sauvage et l’instinct des canidés de former des meutes, les chiens vagabonds étaient venaient compléter le paysage apocalyptique des périodes d’épidémies. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. « L’une des publications de l’époque publie des témoignages sur les chiens enragés qui à un moment donné, investissent les villages, pour dévorer tous ce qui croise leur chemin. De nombreuses recettes de remèdes de bonne femme contre la rage sont également publiées dans la presse de l’époque. Les journaux évoquent aussi la présence des loups. Dans le milieu rural et notamment en montagne, aux côtés des chiens enragés, les loups étaient une présence constante, notamment pendant les nuits d’hiver. Les chiens deviennent très agressifs en temps d’épidémies, lorsque la nourriture est déficitaire parce que les hommes s’isolent. Le spectacle est atroce puisque pendant une épidémie de peste par exemple, les corps sont sommairement enterrés et parfois les malades sont même enterrées encore vivants. Les gens sont tellement effrayés qu’ils choisissent d’enterrer les mourants au plus vite. Je disais que le spectacle était atroce parce que les chiens déterraient des cadavres et des mourants qu’ils traînaient ensuite dans les rues des villes. Durant les épidémies, la nourriture constituait un gros problème, tout comme de nos jours d’ailleurs. »

Au cours des périodes historiques qui s’en suivirent, la Roumanie a constamment échoué à résoudre la question des chiens errants. Pendant le communisme par exemple, la population canine a carrément explosé. En effet, la systématisation des villes roumaines a impliqué la démolition de nombreuses maisons. Leurs propriétaires, obligés à s’installer dans des immeubles à plusieurs étages, ont abandonné leurs chiens dans la rue. Pour redevenir des animaux domestiques, les chiens vagabonds ont besoin de toute l’attention des humains. Chose que nombre de Roumains ne comprennent toujours pas (trad. :Mariana Tudose, Alex Diaconescu)

16 September 2013
Maidanezii din România

Câinii vagabonzi au devenit, datorită limbajului corectitudinii politice, câini ”fără stăpân” şi câini ”comunitari”. Limba vie, informală, a inventat însă şi un alt termen mai apropiat de realitate, ”maidanezi”, oarecum apropiat de cel original, de ”vagabond”. Maidanezii au fost mereu o problemă nerezolvată a României, iar explicaţiile acoperă un evantai care merge de la şovăiala în a concepe legi clare şi riguroase şi până la incapacitatea autorităţilor de a le pune în aplicare.

Câinii vagabonzi sunt asociaţi mizeriei, bolilor, nesiguranţei pe străzi. Problema maidanezilor nu a fost abordată frontal nici măcar atunci când aceştia au ucis oameni. Aceeaşi bâlbâială a autorităţilor şi aceeaşi confuzie a opiniei publice au permis ca animalele să rămână pe străzi, deşi în teorie ale tuturor, dar în realitate ale nimănui, şi să-şi impună comportamentul instinctual asupra celui raţional al oamenilor. Istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu de la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din Bucureşti ne-a povestit despre locul pe care îl ocupau câinii vagabonzi în peisajul oraşelor româneşti din prima jumătate a secolului al 19-lea.

”Maidanezii sunt o problemă permanentă a României, dar în secolul 19, abia la jumătatea sa, se pune problema eliminării lor din spaţiul urban. Până atunci, sunt o prezenţă reală şi datoriă faptului că multe case nu au frontiere, nu există garduri, şi atunci câinii pripăşiţi pe lângă case sunt câinii tuturor. Asta şi pentru că Bucureştiul şi Iaşiul acelor epoci nu arătau aşa cum arată astăzi, cu îngrădiri şi proprietăţi bine delimitate, dar şi pentru că ei sunt o problemă a întregii Europe. Primul document pe care l-am găsit este cel din 1810 când ruşii, care ocupaseră Principatele în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, sesizează această prezenţă canină pe străzi şi recrutează o echipă de hingheri care să-i adune şi să îi ucidă. Numai că vor intra în conflict cu proprietarii, cu oamenii care aveau câini. Încep să apară circulare prin care proprietarii sunt avertizaţi să-i pună în lanţ, să-i ţină în curţi, pentru că altfel vor fi expuşi eliminării. Numai că, după ce ruşii vor pleca în 1812, măsura cade în desuetudine. O regăsim în 1850 când oraşele încep să se structureze când este copiat modelul francez de salubrizare şi urbanizare. În mediul rural ei sunt peste tot, bineînţeles nu sunt ţinuţi în lanţ, sunt o prezenţă într-un spaţiu locuit de oameni.”

În ochii străinilor, câinii vagabonzi devin celebri, ei sunt o marcă ai locurilor. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu spune că haitele de câini vagabonzi erau stăpânele oraşului după căderea întunericului.

”Consulii Marii Britanii şi ai Franţei, prezenţi la Bucureşti şi Iaşi până la 1859, vorbesc de imposibilitatea de a circula noaptea pe străzile din Bucureşti şi Iaşi din cauza acestor câini care sunt peste tot. Există o mărturie de pe la 1850 care vorbeşte de câinii de Dâmboviţa. De ce erau acolo? Pe Dâmboviţa erau multe abatoare, manufacturi de tăbăcărie şi de prelucrare a cărnii. Acei mici întreprinzători aruncau totul în râu, şi-acolo erau prezenţi foarte mulţi câini pentru că aveau cu ce să se hrănească. Or, o plimbare în această zonă era aproape o sinucidere. În 1852 apare o circulară a eforiei oraşelor prin care se cere măsuri împotriva câinilor. Apare ideea construirii primului adăpost pentru că justificarea era că nu mai puteau fi ucişi, priveliştea fiind îngrozitoare. Apare discursul umanităţii: se spunea că suntem oameni şi nu putem ucide câinii în văzul tuturor, se condamna faptul că hingherii ofereau un spectacol incredibil.”

Maidanezii au omorât oameni în istoria lor românească, şi mărturiile nu lipsesc în acest sens. În cazul câinilor turbaţi, lucrurile luau o întorsătură cutremurătoare. Extrem de agresivi prin comportamentul lor pe jumătate sălbăticit şi al instinctului de canide de a se aduna în haite, maidanezii erau prezenţe care întregeau imaginea apocaliptică din timpul epidemiilor. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu.

”Într-una din gazetele vremii există mărturii despre câinii turbaţi, câini care, la un moment dat, pătrund în sate, nu în mediul urban, şi sfîşie pe oricine întâlnit în cale. De aici se observă un pericol ca şi din numeroasele reţete împotriva turbării. Dar aici este vorba şi de lupi, nu doar de câini. În mediul rural, mai ales în zonele de munte, lupii sunt o prezenţă constantă, mai ales noaptea şi pe timp de iarnă, alături de cîinii turbaţi. Câinii devin foarte agresivi în perioadele de epidemii, atunci când mâncarea este mult mai puţină pentru că lumea se izolează. Spectacolul oferit este atroce pentru că în timpul ciumei cadavrele sunt îngropate mai la suprafaţă sau cei bolnavi de ciumă sunt îngropaţi chiar înainte să moară. Lumea este atât de speriată încât în momentul în care cineva trage să moară nu mai aşteaptă lucrul acesta. Spectacolul este atroce, cum spuneam: câini care dezgroapă cadavre sau oameni aproape morţi târându-i pe străzi. În timpul epidemiilor hrana este o mare problemă, ca şi astăzi.”

În toate perioadele istorice care au urmat, România a eşuat constant în a rezolva problema maidanezilor. În anii comunismului, populaţia canină a explodat din cauza demolărilor şi a părăsirii câinilor de către cei care s-au mutat la bloc. În ciuda neplăcerilor pe care le produc, câinii vagabonzi sau maidanezii au nevoie, ca animale domestice, de toată atenţia oamenilor. În definitiv, victoria lor înseamnă eşecul cetăţenilor.

16 September 2013
Funcţiile publice la începutul modernităţii româneşti

În prima jumătate a secolului al 19-lea se puneau bazele statului român modern pe fondul amplelor transformări din relaţiile internaţionale. Era perioada războaielor napoleoniene şi începutul ideilor romantismului. Începea cultul naţiunii şi popoarele mici, aflate sub dominaţia imperiilor otoman şi rus, vedeau în aceasta o formă de emancipare economică, socială şi politică.

În Ţările Române, primele legi care vor pune în practică ideile romantismului au fost Regulamentele Organice din 1831 şi 1832, elaborate în timpul guvernatorului rus Pavel Kiseleff.

Prevederile sale cele mai studiate erau legate de viaţa politică: separarea puterilor în stat, alegerea domnului şi a camerelor legislative, atribuţiile fiecărei instituţii. Dar acum se pun bazele birocraţiei, ale funcţiilor publice şi ocupării lor. Istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu de la Institutul de Istorie Nicolae Iorga din Bucureşti crede că de intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice şi de funcţionarea lor se leagă începutul democratizării spaţiului românesc odată cu admiterea într-o funcţie publică numai pe baza capacităţilor personale.

Ideea de stat naţional şi de deschidere la deciziile publice pentru oricine îi entuziasmează pe români. Dar criteriile enunţate în teorie sunt foarte des încălcate. Istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu afirmă că, până la jumătatea secolului, tradiţia rămâne încă puternică: ”Se poate observa că în prima perioadă a modernităţii, familiile importante continuă să aibă monopolul celor mai importante dregătorii din aparatul de stat din preajma domnlui. În ceea ce priveşte funcţiile minore de prin cancelarii, este foarte important de văzut că se creează o birocraţie şi această idee de slujbă la stat devine aproape un vis al oricărui român. De ce? Pentru că acum apare şi ideea de pensie şi ideea rămânerii în slujbă pe o anumită perioadă de timp. După 8 ani puteai avea o pensie care, în cazul în care mureai, putea fi moştenită de văduvă. De asemenea, aveai o uniformă şi primeai bani pentru hainele pe care trebuia să le porţi la serviciu. Se creează o clasă de funcţionari pe care o vom regăsi apoi zugrăvită în scrierile lui Ion Ghica. Acesta se văita, într-una dintre scrisorile sale, că românii încep să alerge după aceste funcţii din aparatul de stat, să-l umfle şi să nu mai existe cizmari, croitori, meseriaşii care să facă micile treburi indispensabile.”

Entuziasmul şi ideile emancipării nu au putut trece, în prima parte a modernităţii româneşti, peste mentalităţile formate de secole. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu consideră că aceasta a fost o mare provocare pentru reformatorii statului: ”În prima modernitate contau foarte mult relaţiile, umbra mare a cuiva, în preajma cui te aflai. Dacă erai din curtea unui mare boier ca Grigore Brâncoveanu, atunci când el ocupa o funcţie importantă în stat, ministru de exemplu, toată mica clică clientelară se deplasa către departamentul pe care îl ocupa. Toţi cei care erau la un moment dat doar vătafi pe moşia boierului puteau să fie scriitori în cancelarie, dacă erau alfabetizaţi. Sau puteau fi numiţi mici pârcălabi (un fel de şef de post de poliţie) într-un sat. Dacă nu aveai proptele”, cum spune Iordache Golescu la un moment dat, nu puteai intra în aparatul de stat. Selecţia care se face este destul de clientelară şi abuzurile sunt numeroase. Să nu ne imaginăm că erau pedepsiţi. Unii erau daţi afară din slujbe atunci când sunt prinşi că nu-şi îndeplinesc atribuţiile. Dar aceeaşi protecţie făcea ca el să fie iertat şi reprimit.”

Democratizarea accesului la funcţiile publice a însemnat şi transformări în aspiraţii la un nou statut social. Apar, astfel, ciocoii, adică parveniţii. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu a definit noul personaj: ”La începutul secolului 19 marii boieri, cei care reuşesc să deţină importantele dregătorii în aparatul de stat, încep să se simtă ameninţaţi de personajele care intră în anturajul domnului şi care datorită acestui favoritism reuşesc să pătrundă în interiorul categoriei marilor boieri. Se căsătoresc cu fiice din această categorie şi cumpără moşii. Astfel, se cred îndreptăţiţi să se considere abonaţi la importantele slujbe ale statului. Aceştia sunt ciocoi, aşa sunt denumiţi chiar de către cealaltă pătură a marilor boieri. Iordache Golescu, cel care scrie despre ciocoi, este dintr-o familie importantă, veche, a Valahiei. La începutul secolului 19, unii dintre domni aduc în anturajul lor fie viitori domni de la Constantinopol, greci de origine, care profită de relaţiile pe care le au cu domnul, încep să cumpere moşii, să deţină importante slujbe care sunt puţine şi care aduc venituri foarte mari. Dintr-o dată, ei sunt parveniţi, ceilalţi ca Brâncoveanu, Golescu, Balş, Rosetti, încep să se simtă ameninţaţi, şi îi numesc pe aceşti parveniţi ciocoi. Este acel parvenit zgârcit, avar, şi care foloseşte orice pârghie pentru a parveni, pentru a ajunge cât mai sus.”

Perioada de naştere a democraţiei române din prima jumătate a secolului al 19-lea a însemnat o complicată întrepătrundere a ideilor occidentale de modernizare, instituţii noi, mentalităţi locale şi aspiraţii personale. Nu întotdeauna rezultatele au fost cele dorite, însă ele au fost în conformitate cu ceea ce este cunoscut ca spirit al unei epoci.

3 April 2013