Radio România Internațional

Tag: copii cu dizabilitati

Escalada, de la terapie la performanță sportivă

Fondată și condusă de
Claudiu Miu, fost campion balcanic de escaladă, Climb Again din București este o asociație club sportiv care, din
2014, organizează sesiuni gratuite de terapie prin cățărare pentru copii și
tineri cu diverse dizabilități: de vedere, de auz, tulburări de spectru autist
ori neuromotorii. La Climb Again, acțiunile
civice sunt susținute de oameni tipici obișnuiți. Mai precis, plata cursurilor
și a abonamentelor persoanelor valide reprezintă, de fapt, gratuitate pentru
copiii și tinerii cu diverse deficiențe.

Răzvan Nedu,
instructor la Climb Again, ne-a
povestit despre efectele terapeutice ale escaladei:

E un sport care te obligă să trăiești
prezentul, să fii acolo, să înțelegi exact ce se întâmplă cu corpul tău, te
obligă să conștientizezi anumite frici limitative pe care le ai sau pe care ți
le pui singur și nu-ți dai seama că tu le ai sau că chestia asta o poți face
ușor, dacă nu ți-e frică. Te face să ai încredere în oameni și să înveți să
comunici cu ei, pentru că escalada este un sport în care unul se cațără, iar
altul îl filează, îl susține în siguranță și atunci e un sport de echipă. Iar
pentru cei cu dizabilități, ca și pentru cei tipici, escalada e un sport în
care traseul e standard, dar abilitățile omului sunt diferite. Ești mai înalt,
ești mai puternic, ești mai flexibil, vezi, nu vezi, ai o pareză, nu ai o mână,
nu ai un picior… înveți să te descurci în felul tău, înveți să te adaptezi la
ceea ce poate să facă corpul tău, ca să parcurgi acel traseu. Așa e și în
viață! Trebuie să înveți să te descurci pentru tine.

Contrar impresiei, escalada
nu este un sport extrem. Presupune cățărarea pe un perete de stâncă sau pe un
panou artificial prin forțe proprii, în scopul de a
ajunge în vârf sau de a termina un traseu predefinit fără a cădea. Atât timp
cât cel care se cațără și partenerul care îl asigură respectă toate măsurile de
siguranță, riscul este zero. Dar nu numai atât! Pentru persoanele cu
dizabilități, beneficiile fizice sau psihice ale escaladei pot fi foarte mari. Din
nou, Răzvan Nedu explică:

Focusul nu e pe ce nu poți să faci. Nu poți
să vezi prizele, o să-ți zică cineva unde sunt! Nu poți să ridici piciorul atât
de sus, ori o să lucrăm la mobilitate, ori o să găsim o altă variantă de a
poziționa mâinile, ca să ne fie mai ușor! E foarte mult despre a găsi soluții.
Cei cu dizabilități văd aceste probleme și nu caută soluții. Se opresc la
faptul că sunt prea multe bariere, prea multe minusuri. În cățărat ai foarte
multe probleme, ai foarte multe trasee pe care să le parcurgi, să le rezolvi,
dar ele te obligă să găsești soluții. Și chestia asta se transpune și în viața
de zi cu zi.
Dacă tu începi să găsești soluții pe un traseu de
cățărat, asta nu are cum să rămână doar o oră-două pe săptămână, cât stai în
sala de cățărat. Nu poți să găsești soluții doar acolo și în restul vieții să
nu mai găsești soluții pentru tine!

În escaladă, copiii
sau tinerii cu dizabilități prind curaj în propriile puteri și evadează din
globul de sticlă în care sunt, adesea, ținuți, de teamă că nu se vor putea
adapta unui mediu natural sau social uneori ostil. În egală măsură,
cățărându-se alături de copii normali, înțeleg cu nu sunt cu nimic mai prejos
decât aceștia. Răzvan este exemplul viu că lucrurile stau așa!

Acum aproape 7 ani, cei de la Climb Again făceau un tur cu un panou
mobil pe la școlile de năvăzători din țară și au venit și la liceul unde eu
învățam. Eu, pe atunci, îmi doream să mă apuc de mișcare și făceam exerciții,
mă apucasem de vreo două luni și cățăratul mi-a plăcut, m-a atras mai mult
decât ideea de fitness, de mers la sală. Cumva mă bătea gândul să mă apuc de
asta, dar cățăratul mi s-a părut mult mai tare și m-am ținut. Iar când am fost
prima oară la stâncă, m-a cucerit total. Aptitudinile
nu pot să zic că au fost ieșite din comun și nici că am fost remarcat pentru
chestia asta. Claudiu, fondatorul Climb Again și antrenorul lotului, a zis
hai, să mergem la competiții, să vezi cum e. Și m-am dus! Nu am
avut cine știe ce performanță la început, dar am zis că aș vrea să cresc.

Și
a crescut!

Răzvan Nedu – ați înțeles,
desigur – este nevăzător. Medicii spun că vede cam 1%. Pe timp de zi, totul se
reduce la artă abstractă, cum spune el, adică distinge lumini și umbre și numai
datorită logicii își dă seama ce are prin preajmă. Noaptea, totul devine negru cu
puncte albe. Îi place foarte mult să meargă la școli de nevăzători să-i învețe pe
cei ca el să folosească bastonul alb. Dar, de când a descoperit escalada, nu
își poate imagina existența fără ea. Cățăratul a devenit modul lui de viață. Este
instructor sportiv la Climb Again atât
pentru persoane cu dizabilități, cât și pentru persoane tipice. Este membru al
Lotului Național de Paraclimbing. Este multiplu medaliat la Cupe și Campionate
Mondiale de cățărare pentru persoane cu deficiențe. Și a urcat și pe Mont
Blanc, Elbrus, Aconcagua și Matterhorn.

Limitările sunt
mai mult în capul nostru decât fizice. Noi credem că nu putem face anumite
lucruri și atunci chiar nu le facem. Când începem să nu ne mai gândim la asta
și doar să căutăm soluții, atunci începem să facem lucruri. – spune Răzvan
Nedu, care are și un mesaj pentru toți cei pe care exempul lui i-ar putea
inspira:

Natura este minunată și lumea, în general.
Ar fi bine să o descoperim, să căutăm să o descoperim, să nu ne fie frică, să o
facem cu cap, dar să nu ne aruncăm cu capul înainte… nu știu să înot și mă
arunc într-un râu… hai să înot, să învăț, s-o iau ușor, să descopăr și să mă
bucur de fiecare senzație, pentru că e specială, e unică. Și atunci când o iau
încet și când înțeleg că va dura, atunci pot să-mi acord timp și să o fac cu
pași mici și să ajung mai departe decât pot crede inițial. E nevoie doar de
constanță.

RadioRomaniaInternational · Societate – 17.05.2023

17 May 2023
Marion Le Roy Dagen

Micuța Măriuca, așa cum se numea atunci, era unul dintre cei două milioane de copii născuţi în urma
decretului din 1966 prin care Ceauşescu voia să dea un impuls natalității din
România. Abandonată în
orfelinat când avea mai puțin de un an, Măriuca a avut șansa de a fi adoptată
de un cuplu francez, iar viața ei s-a schimbat radical. A părăsit România
comunistă, Măriuca a devenit Marion și a început o viață nouă în Franța. Acum
locuiește la Toulouse, este șef de serviciu în domeniul socio-educativ și
lucrează în centre sociale cu copii cu dizabilități și nevoi speciale. În 2015
a înființat asociația franceză Orphelins de Roumanie, care ajută persoanele adoptate din România
să-și descopere originile.

La vârsta adolescenței, Marion a început
să-și pună întrebări legate de identitatea sa și, după căderea zidului comunist,
în anii ’90, s-a întors în România pentru a găsi
răspunsuri, în căutarea propriilor rădăcini.

Din această căutare, care a durat ani de
zile, s-a născut o carte. Recent Marion Le Roy
Dagen a revenit la București pentru a lansa varianta
în limba română a romanului autobiografic Copilul și dictatorul, o carte scrisă împreună cu
Xavier- Marie Bonnot. Volumul, lansat în 2018 în Franța, relateazăsuferințele, luptele și
victoriile unei fetițe abandonate, este o carte despre căutarea identității după
o copilărie amputată.

Sunt mai
multe obiective ale acestei cărți: am vrut, printre altele, să povestesc și
românilor prin ce am trecut în orfelinat, pentru că cred că sunt prea puține
relatări sau cercetări realizate pe această temă care este complexă și în
continuare tabu, o temă care suferă de lipsă de transparență, din cauza lipsei
documentelor de arhivă care au fost distruse.

Pentru mine a fost important
să-mi împărtășesc experiența, însă nu într-o manieră mizerabilistă, ci să o
contextualizez în anii dictaturii Ceaușescu și să aflu de ce la un moment dat
am ajuns într-o casă de copii. Și, pentru că într-un caz de adopție nu este
vorba doar despre copil, ci și despre familia adoptivă și cea biologică, a fost
important pentru mine să le dau cuvântul. M-am bucurat când toți au acceptat să
povestească despre felul în care au văzut lucrurile și despre cum ni s-au
intersectat viețile în această poveste comună.

Marion Le Roy Dagen s-a întors prima oară în România în
1994, cu ajutorul unei asociații caritabile. Atunci nu știa nimic despre
părinții săi biologici, despre care i s-a spus că au murit. Avea 17 ani, era
plină de speranțe și dorea să-și revadă țara de origine, despre care nu vorbise
prea mult cu părinții săi adoptivi. Marion a regăsit atunci atmosfera gri pe
care o lăsase în urmă cu mulți ani, însă perspectiva reîntregirii unei
identități fragmentate era foarte încurajatoare. Și-a continuat căutările ani
de zile și a revenit în România. Avea
s-o întâlnească pentru prima oară pe Ana, mama sa biologică la 23 de ani,
dintr-o întâmplare. O poveste emoționantă pe care a pus-o în cuvinte în
paginile cărții Copilul și dictatorul.

Ce-i drept,
întâlnirea cu Ana a fost un adevărat șoc, fiindcă nu mă așteptam deloc la asta,
din moment ce ni s-a spus fiecăreia că cealaltă a murit. E o poveste care a
implicat minciuna. În copilărie, apoi în adolescență am căutat în permanență
răspunsuri, însă fără succes, ceea ce a dus la o mare suferință. Aveam nevoie
de aceste răspunsuri și nu reușeam să comunic cu familia mea adoptivă pe acest
subiect, fiindcă era tabu pentru ei. Așa cum am arătat în carte, și ei au avut
parte de suferință, atunci când au venit aici și au avut un șoc cultural,
fiindcă atunci nu se știau foarte multe despre România comunistă.

Prin urmare,
au ales să nu mai vorbească despre asta. Atunci am decis să-mi caut singură
răspunsurile, iar aceasta a presupus întoarcerea mea în țara de origine, unde
aveam rădăcinile, pentru a înțelege ce s-a întâmplat. A durat mult timp, iar în
anul 2000 am revenit în România cu un ONG francez în regiunea Hunedoarei, în
Transilvania, aproape de orașul meu natal, așadar nimic nu e întâmplător. În
acel moment nu eram grăbită, mă așteptam ca lucrurile să dureze și vizitam
frumoasa mănăstire Râmeț, din apropiere de Aiud. Apoi am trecut prin Aiud și am
început să pun întrebări. În ziua aceea s-au întâmplat foarte multe.

Am
descoperit-o pe Ana din întâmplare, iar asta a fost extrem de bulversant pentru
mine. Cineva mi-a zis că o cunoaște, că nu a murit și că mă conduce la ea. Am
avut așa un șoc, încât zile întregi am avut amețeli, atât de violent a fost din
punct de vedere emoțional, atât pentru mine, cât și pentru Ana, așa cum am
aflat mai târziu de la ea. Îmi voi aminti mereu că Ana mi-a zis atunci când
ne-am văzut: nu mă judeca! Cuvintele astea au rămas cu mine, iar eu, când am
strâns-o în brațe, deși nu știam dacă e ea mama mea sau nu, mi-am spus: în
sfârșit, acum voi afla cine sunt. Iar acest lucru mi-a schimbat viața.

Marion s-a întors apoi din ce în ce
mai des în România, despre care spune că este a treia sa mamă. E un loc care o
îmbogățește și o inspiră și căruia simte că îi aparține. Cartea a suscitat un
interes crescut în Franța, unde există numeroase cazuri ca ale lui Marion, iar
ea îi încurajează pe toți cei care au povești similare să pornească în căutarea
propriilor origini, după o pregătire prealabilă și după ce și-au consolidat
încrederea de sine. Marion Le Roy Dagen nu are resentimente față de trecut, ci
crede că e important să fie cercetat așa cum se cuvine, pentru a nu fi repetat
și pentru a înțelege mai bine prezentul.

De multe
ori am auzit din partea românilor pe care i-am întâlnit că se simt vinovați
pentru acești copii abandonați. Eu cred, însă, că sunt prea duri cu ei înșiși,
pentru că trebuie să punem lucrurile în context. Ce ni se întâmpla nouă în
orfelinat, trăiau și românii din toată țara, era o viață grea, în care se
pierdea speranța de la o zi la alta. Cred că nu am dreptul să îi judec pe
români, fiindcă eram toți în aceeași barcă, avem o istorie comună pe care am
trăit-o diferit. Iar dacă sunt oameni responsabili pentru ce s-a întâmplat, nu
cred că e bine să-i învinovățim, pentru că astfel nu vom înainta niciodată.

E
bine ca, odată cu această carte, să lansăm un dialog, e unul din obiectivele
mele, să putem vorbi despre istoria noastră, să nu mai avem resentimente.
Realitatea e așa cum e, răul a fost făcut, a trecut. Acum e important să știm
lucrurile acestea, ca să nu se mai repete. România e țara mea, face parte din
istoria mea, e cultura mea, aici am rădăcinile. E o țară pe care o iubesc mult.
Uneori mi se face dor de România, simt nevoia să o revăd, să o gust, să-i
ascult tumultul, e un dor la nivel senzorial, fiindcă o am în sânge.

Problema
descoperirii originilor este atât de legitimă, nu e nimic mai dramatic decât să
nu știi de unde vii, ce istorie ai în spate, cine îți sunt părinții și eu îi
încurajez mereu pe toți cei care au nevoie să meargă și să-și găsească
răspunsurile. Prin această carte aduc un omagiu tuturor fraților și surorilor care
au fost în cămine și pe care nu i-am uitat. Aș fi bucuroasă dacă românii s-ar
putea exprima pe acest subiect, mai ales acele femei care au fost victime ale
politicii pronataliste și care se simt vinovate sau care neagă ce au trăit și
care au fost aspru judecate.

Cred că e important să explicăm noilor generații
ce s-a întâmplat și să ne privim istoria într-un mod mai constructiv pentru a
progresa împreună și pentru a îmbunătăți felul în care avem grijă de copii.

RadioRomaniaInternational · Expat în România 05.11.2020

5 November 2020
Dreptul copiilor de a fi consultați

Majoritatea copiilor nu știu că au dreptul de a
participa la procesele decizionale care-i privesc direct.

Aceasta e una dintre
constatările UNICEF România după consultarea cu mai mulţi tineri din ţara
noastă şi din UE. Asta se întâmplă în ciuda faptului că în Convenţia ONU despre
drepturile copiilor, există un articol ce stipulează dreptul lor de a fi
consultaţi. Pentru a remedia nu doar ignoranţa copiilor referitoare la
drepturile lor, ci şi neglijenţa adulţilor de a discuta cu cei mici, UNICEF
România a luat iniţiativa de a înfiinţa Boardul Copiilor, o comunitate formată
din elevi de şcoală primară, pre-adolescenţi şi adolescenţi.

Despre scopurile
acestui for, ne vorbeşte acum Despina Andrei, managerul de comunicare şi
strângere de fonduri din cadrul UNICEF România: Este o iniţiativă unică la nivel
naţional pe care UNICEF România a lansat-o anul trecut în ianuarie 2019 cu
scopul principal de a încuraja participarea copiilor, de a promova un drept
inclus în Convenţia ONU cu privire la drepturile copiilor. E vorba de articolul
12 care stipulează consultarea şi participarea copiilor la luarea unor decizii
care-i privesc.

Traversăm o perioadă în care politicile publice – indiferent că
vorbim de România sau de UE – sunt făcute de adulţi pentru copii. E normal să
fie aşa, dar e bine şi să le formulăm împreună cu copiii, căci ele influenţează
şi viitorul lor. Prin urmare, am înfiinţat acest board din care fac parte copii
provenind din medii socio-economice diferite. Provin atât de la ţară, cât şi de
la oraş, sunt copii tipici şi copii atipici, adică au diverse dizabilităţi,
sunt copii care trăiesc în mediul familiar, dar şi copii trăiesc în cadrul
instituţiilor publice din sistemul de protecţie a copilului.

Primul pas făcut de
Boardul Copiilor a fost adoptarea unei prime schiţe a Declaraţiei de la
Bucureşti a copiilor din UE, document ce a fost, apoi, trimis tuturor statelor
membre ale UE. Iar acum copiii aşteaptă reacţia instituţiilor, aflăm de la
Despina Andrei:

În mod concret, noi ne-am dorit foarte mult
crearea unui mecanism european de consultare a copiilor în privinţa deciziilor
care fac referire la ei. România a considerat că e oportun să deschidă acest
subiect şi să pornească rostogolirea unui mic bulgăre de zăpadă. Noi am format
acest bulgăre, urmând ca ţările care au preluat Preşedinţia UE după România
să-l rostogolească mai departe ca să crească. După România a urmat Finlanda,
iar acum Croaţia deţine această Preşedinţie. Ştiu de la colegii mei de la
UNICEF Croaţia că şi ei îşi doresc să creeze un Board al copiilor după modelul
românesc. Îşi doresc, de asemenea, să continue această iniţiativă care a fost
pusă pe agenda politică de România. Se ştie că parcursul legislativ al oricărei
iniţiative e foarte lent. Discutam cu copii din Boardul copiilor şi le spuneam
că facem pionierat împreună şi că seminţele cultivate acum vor da roade de-abia
peste câţiva ani.

Sophia Cârlan are 17 ani
şi este elevă la Liceul Gh. Lazăr din Bucureşti. În ultima vreme, a făcut
voluntariat în cadrul mai multor acţiuni civice. Prin urmare, a fost firesc
pentru ea să se implice şi într-un proiect care pledează pentru participarea
copiilor la luarea deciziilor, cum este Boardul Copiilor, mai ales că nici ea
nu ştia nimic despre dreptul său de a fi consultată.

Sophia Cîrlan: Eu nu ştiam despre dreptul nostru de a fi consultaţi. Astfel, atunci
când am aflat asta şi am descoperit că Boardul copiilor UNICEF caută noi
membri, am rămas foarte încântată. Am văzut că se poate. Atunci mi-am zis să
încerc şi eu. Îmi doresc să ajut măcar cu 1% ca generaţiile următoare de copii
să poată fi consultate şi să se schimbe ceva măcar pentru ei, dacă nu pentru
generaţia mea. Două domenii care mă interesează pe mine şi le consider la fel
de importante sunt educaţia şi protecţia mediului.

Despre tinerii care au
între 14 şi 29 de ani, un studiu al Fundaţiei Friedrich Ebert de anul trecut
arată că nu prea sunt interesați de participare
la viața cetății. Mai puțin de un sfert dintre respondenţi au fost implicați în
acte participative. În comparație cu celelalte nouă țări sud-est europene incluse
în studiul comparativ, România are cel mai mic procent al respondenților
implicați politic.

Cum i se par Sophiei Cîrlan aceste statistici? Sunt adevărate deoarece copiii și tinerii nu au avut
oportunitatea să se implice. Și, fiindcă nu li s-a dat această oportunitate, ei
nici nu știu despre ce este vorba. Li se pare uimitor când află că există acest
drept al lor de care nu știau nimic. Iar Boardul Copiilor printre alte lucruri
își propune și acest lucru: să-i informeze pe tineri despre drepturile lor.
Aceste statistici sunt îngrijorătoare deoarece o parte din acești tineri sunt,
de fapt, tineri adulți. Dacă n-au fost încurajați de mici să se implice, după
ce cresc devin și mai reticenți. Noi, în Boardul Copiilor, desfășurăm campanii
de informare. Colegii mei din Board deja au făcut asta în clasele și școlile
lor. Se pregătesc să facă la nivel local diverse prezentări ale boardului și
ale UNICEF. Deci vorba se duce încet, dar sigur.

În prezent, Boardul
Copiilor are 34 de membri dintre care 10 rămaşi de anul trecut, iar 24 proaspăt
aleşi pe baza unei candidaturi online, candidaţii trebuind să răspundă la 15
întrebări formulate tot de copii. Printre membrii noi se numără şi Rareş
Dragomir de 11 ani, elev la o şcoală bucureşteană. Rareş îşi doreşte şi el să
fie consultat când se iau decizii care-l vor afecta direct, mai ales cele
referitoare la persoanele cu dizabilităţi locomotorii, categorie din care face
parte.

Rareş Dragomir: Nu pot să spun că am anumite așteptări
concrete, însă unul din lucrurile pe care mi le doresc este să fim ascultați și
să avem o voce care se face auzită în societate. Noi reprezentăm 20% din
populația Europei, noi suntem viitorul și trebuie să fim ascultați. Deocamdată
viața mea a fost una frumoasă chiar și cu dizabilitatea mea, datorită
părinților mei. Cine știe cum ar fi fost să fi avut alți părinți? Nu doresc
să-mi imaginez. Momentan, nu am o anumită rugăminte pentru vreo instituție ca
persoană cu dizabilități. Însă cu timpul sigur vor apărea anumite probleme pe care
aș dori să le subliniez.

Copiii au, cu siguranţă, doleanţe care trebuie să fie
ascultate şi ei speră ca un mecanism de consultare a lor să fie cât mai repede
înfiinţat la nivelul instituţiilor publice.

12 February 2020
Campanie pentru integrarea copiilor cu dizabilităţi

Locul copiilor cu dizabilităţi este alături
de ceilalţi copii, în comunitate, la grădiniţă şi în familie, acesta este mesajul Campaniei de informare Creştem
mai puternici când creştem împreună, lansat la Bucureşti de către Ministerul
Muncii şi Protecţiei Sociale, prin Autoritatea Naţională pentru Drepturile
Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii, Ministerul Educaţiei şi
Cercetării şi UNICEF.

În România sunt înregistraţi oficial 70.000
de copii cu dizabilităţi, din care aproape jumătate sunt izolaţi în şcoli
speciale, iar cei care învață în școlile de masă nu beneficiază de sprijinul
necesar. Chiar dacă România a ratificat
Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități și și-a asumat
angajamentul de a desființa școlile speciale, creând în locul lor școli
incluzive, lucrurile se mişcă greu, este de părere şireprezentantul-adjunct
al UNICEF în România, Gabriel Vockel:

Statisticile oficiale arată că în Romania sunt înregistrati în jur de
70.000 de copii cu dizabilități dar, în acelasi timp, știm că numărul real
este mult mai mare. Din cauza lipsei de date de calitate, știm mult prea
puțin despre numărul real al copiilor cu dizabilităţi din România și cum, mai
exact, sunt afectați. Ştim, de asemenea, că prea multi copii cu dizabilităţi
încă mai cresc în sistemul de protecție socială şi mulţi copii nu merg la
şcoală, la grădiniţă şi creşă. Nu sunt integrati ci, mai degrabă, segregați de
alți copii. Locul copiilor cu dizabilităţi este împreună cu toţi ceilalţi
copii, ca parte a aceleiaşi comunităţi, astfel încât să se poată juca împreună,
să poată creşte împreună.

Părinții care au copii cu nevoi speciale cheltuiesc
mii de euro pe an, pentru terapie, iar cei care nu-și permit rămân izolați în
case sau instituții, spune preşedinta Autorităţii Naţionale pentru Drepturile
Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii, Mădălina Turza:

Din
păcate, în acest moment, în România avem doar în jur de 270 de servicii de îngrijire
de zi sau de terapii de recuperare pentru copiii cu dizabilităţi, adică există
la nivel naţional doar acest număr limitat de servicii ceea ce acoperă nevoia
minimă, şi nici chiar minimă, a mai puţin de 18% din copiii cu dizabilităţi din
România. Si de aceea lucrurile sunt atât de complexe şi de dificile pentru
a asigura incluziunea copiilor noştri. De asemenea, încă ne aflăm în
situaţia în care aproximativ 36% din copiii din sistemul de protecţie specială
au avut drept cauză a separării sărăcia, şi 8% dizabilitatea. Deci, din cauza
absenţei unor pârghii suficiente şi eficiente pentru aceşti copii,
se poate ajunge şi la instituţionalizare….

Lipsa implicării statului în
sprijinul copiilor cu dizabilităţi are ca efect abandonarea acestora de către
familie, mai spune Mădălina Turza: Una
dintre priorităţile mele şi ale Autorităţii a fost de a reglementa serviciile
de tip respiro pentru copiii cu dizabilităţi, pentru că în România există o
povară extraordinară pe umerii familiilor copiilor cu dizabilităţi care, ajunşi
în situaţii grele, nu au unde să-şi lase copiii pentru câteva ore sau pentru o
zi sau două, pentru a rezolva o problemă, iar părinţii ajung la un nivel de
suprasolicitare şi există riscul abandonului de la un punct încolo.. Am prevăzut
echipe mobile, la nivelul tuturor judeţelor, de servicii
de intervenţie timpurie pentru copiii cu dizabilităţi, servici de
abilitare şi reabilitare în comunitate, avem în plan finanţarea serviciilor de
tip respiro şi pregătirea specialiştilor. Este un aspect crucial al
incluziunii copiilor cu dizabilităţi. Avem nevoie de specialişti bine pregătiţi
care să lucreze diferite tipuri de terapii, de intervenţie, de recuperare,
toate acele servicii de care copiii cu diferite forme de dizabilitate au
nevoie..

Sunt mii de cazuri în România de copii
discriminaţi sau supuşi excluziunii, pentru că nu toți învățătorii și
profesorii sunt instruiți în a lucra cu acești copii. Există județe în România
în care există un profesor de sprijin la 150 de copii cu dizabilități.

Ministrul
Educaţiei şi Cercetării, Monica Anisie, promite că numărul de consilieri
psihologici din şcoli va creşte în curând: Îmi
propun să măresc numărul de consilieri psiho-pedagogici în cadrul unităţilor de
învăţământ preuniversitar, dar în acelaşi timp în formarea iniţială a
profesorilor. Am avut discuţii cu reprezentanţi ai universităţilor ca în cifra
de şcolarizare pe care o dăm pentru universităţi, începând cu anul universitar
2020-2021, să găsim soluţii să pregătim cât mai mulţi consilieri şcolari,
pentru că şcoala, societatea de fapt, are nevoie de sprijin… Ne propunem să
pregătim împreună cadrele didactice să aibă competenţele să lucreze cu aceşti
copii cu diverse dizabilităţi. Încurajăm părinţii să ne fie alături, încurajăm cadrele
didactice să fie alături de copii dar şi să se specializeze prin formarea continuă
sau prin formarea iniţială, tinerii care doresc să devină profesori.

Discriminarea copiilor cu cerințe speciale e
prezentă nu doar în România, ci și în alte state europene. Datele UNICEF arată
că cel puţin 75% din numărul estimat de 5,1 de milioane de copii cu
dizabilităţi care trăiesc în Europa Centrală şi de Est şi în Asia Centrală sunt
excluşi de la o educaţie incluzivă de calitate. În întreaga lume ar exista peste 93 de milioane de copii cu
dizabilităţi, potrivit UNICEF.

5 February 2020
Educația incluzivă pentru copiii cu dizabilităţi

Părinţi
din şapte state membre ale UE propun Comisiei Europene o lege europeană care să
faciliteze accesul copiilor cu dizabilităţi în şcolile de masă, suport,
programă adaptată sau profesor de sprijin.

Părinţi
din România, Belgia, Germania, Irlanda, Italia, Olanda, Ungaria depun
iniţiativa legislativă utilizând mecanismul Comisiei Europene – EU Citizens Initiative
– prin intermediul căruia cetăţenii europeni, din cel puţin şapte state membre,
pot solicita Comisiei să înainteze Parlamentului European un proiect de lege pe
o anumită tema.

UE nu are o lege dedicată persoanelor cu dizabilităţi şi cu atât mai puţin
legată de educaţie. În toate statele membre sunt probleme legate de accesul la
educaţie al copiilor cu dizabilitati şi cu atât mai mult în România. O
astfel de lege ar însemna o schimbare majoră pentru copiii cu dizabilităţi.

În primul
rând i-am avea pe copii scoşi din şcolile speciale, unde ei sunt izolaţi, ar
exista mecanisme de tranziţie către şcolile incluzive, profesorii ar începe să
fie pregătiţi prin programe dedicate, să ştie cum să le predea, ar exista
servicii de intervenţie timpurie în comunitate care să îi ajute pe copiii
noştri să poată accesa şcolile, tehnologii asistive în şcoli, accesibilizare,
programă adaptată, toate acele lucruri care există în ţările nordice şi SUA, a
spus Madalina Turza, preşedintele Centrului European pentru Drepturile Copiilor cu
Dizabilităţi.

Uniunea Europeană are
un instrument prin care noi cetățenii ne putem face auzită vocea şi trebuie
să respectăm anumite condiții. Trebuie să fim din cel puțin șapte state membre
să formăm un comitet de ințiativă, care să propună o întreagă
argumentație și o întreagă justificare, și eventual un proiect de act normativ
către Comisie, pe care îl validează și ulterior oferă suportul său pentru
strângerea semnăturilor online, astfel încât Parlamentul European să poate avea
în vedere această lege spre discuţie sau negociere și ulterior să treacă mai
departe. Cam acesta este mecanismul pe care-l poate folosi orice cetățean al
Uniunii Europene, deci și noi românii și noi părinții de copii cu dizabilități ne
putem face auzită vocea la nivelul acestei entități politice, din care și noi
facem parte.

Suntem părinți din România, Belgia, Germania, Irlanda, Italia, Olanda
și Ungaria care au spus da acestui demers și
dintre acestea s-a reunit un comitet de inițiativă format din șapte membri,
care și-au asumat această initiative, deci ei sunt practic partea din comitet
care va dialoga cu Comisia și ulterior cu Parlamentul European. De ce vorbim
astăzi despre nevoia unei legi europene pentru educație incluzivă. Să știți că
educația incluzivă nu este numai o doleanță a noastră, a părinților cu dizabilitati și nici măcar nu am inventat-o
noi.

Educația incluzivă are în spate un amplu text de legislație internațională
care a fost construită de a lungul timpului și nu am să intru în detalii. Există
nenumărate tratate și convenții internaționale care încă din 1948 instituie
fragmente ale conceptului de educație incluzivă, ajungând în 2008 la Convenția
ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, care instituie definitiv și
irevocabil dreptul la educație incluzivă pentru persoanele cu dizabilități, cu
alte cuvinte persoanele cu dizabilități nu se pot bucura de dreptul la educație
daca ea nu este una de tip incluziv.

În
UE, 40% dintre copiii cu dizabilităţi abia termină învăţământul gimnazial şi
rămân fără nicio pregătire. In România sunt 70.000 de copii cu dizabilităţi,
dintre care aproape jumătate sunt izolaţi în şcoli speciale.

20 May 2019