Tag: copii institutionalizati

  • Muzeul Abandonului

    Muzeul Abandonului

    Proiectul Muzeul Abandonului este o campanie participativă, derulată în spațiul public, a fost lansat şi un apel la explorarea propriilor traume ale abandonului. În cadrul proiectului au fost produse o serie de 21 de scurt-metraje dedicate fenomenului de abandon și manierei în care acest fenomen ne-a marcat și modelat ca societate.



    Am vorbit despre muzeu cu Simina Bădică, curator şi istoric, care ne-a povestit: “Muzeul abandonului este o iniţiativă recentă, de anul acesta, un proiect finanţat de AFCN (n.r.Asociaţia Fondului Cultural Naţional), un proiect e muzeu digital pe care noi ne dorim să îl ducem mult mai departe. Este o parte dificilă şi dureroasă a istoriei noastre şi în vieţile noastre personale aş spune că de multe ori alegem să nu ne ducem aproape de subiectele dificile şi dureroase şi ele rămân acolo, nu pleacă nicăieri, ne apasă şi ne bântuie în continuare. Deşi este un muzeu virtual, el se bazează pe o clădire foarte reală. Ceea ce am făcut noi este că am scanat digital Căminul spital pentru minori deficienţi irecuperabili din Sighetul Marmaţiei.


    Acesta era titlul oficial al acestei instituţii, în anul 1989. Această instituţie a fost închisă în 2003 şi a rămas ca un fel de capsulă a timpului. Această scanare digitală înseamnă că putem vedea într-un spaţiu virtual, că vizitatorii de oriunde din lume se vor putea plimba prin clădire, aşa cum ne-am plimbat noi în vara lui 2021, vor putea descoperi această clădire aşa cum am descoperit-o şi noi, cu toate poveştile şi dramele ei. Este un muzeu virtual într-o clădire cât se poate de reală, dar pe care o redăm vizitatorilor virtual şi în care vom organiza, ca în orice muzeu, expoziţii. Nu este o plimbare pur şi simplu printr-o clădire goală şi bântuită, este o clădire în care noi vom spune povestea, pe care am descoperit-o şi noi, a abandonului şi instituţionalizării copiilor. Practic încercăm să răspundem întrebării: cum s-a ajuns în 1989, în anii 90 , la acea situaţie şi la acele imagini care au făcut înconjurul lumii, din orfelinatele româneşti, din aceste cămine-spital.



    Un muzeu care vorbeşte despre istoria copiilor instituţionalizaţi din România comunistă şi post-comunistă, o istorie pe care mulţi ani am ales să o ignorăm, după cum ne-a amintit interlocutoarea noastră şi apoi ne-a condus prin muzeu spunându-ne ce vom vedea dacă vom alege să îl vizităm virtual: Vom vedea foarte multe lucruri. Vom vedea multe obiecte de viaţă cotidiană, din acel cămin spital. El a fost închis în 2003, dar foarte multe lucruri au rămas acolo, piese de mobilier, pătuţuri, jucării, birouri, desene pe pereţi, decoraţiuni pe pereţi, numele copiilor pe unele pătuţuri, numele secţiilor şi o atmosferă şi o apăsare pe care vom încerca să le transmitem şi virtual. În fiecare dintre săli va găsi câte un obiect, o poveste, o mărturie, aceasta este partea noastră curatorială, care va reda un segment din puzzle-ul pe care încercăm să îl construim, din povestea acestor copii, care au fost abandonaţi nu neapărat de părinţii lor, cât mai degrabă de statul român, de întreaga societate care ar fi trebuit să îi protejeze. În fiecare cameră construim câte o poveste care se construieşte în jurul unui obiect. Poate să fie un obiect de îmbrăcăminte, pentru că şi din acestea au rămas foarte multe la căminul-spital, poate să fie o jucărie, poate să fie o lingură contorsionată cu care copiii erau hrăniţi sau o farfurie de inox.



  • Mentoratul pentru copii defavorizați și înzestrați

    Mentoratul pentru copii defavorizați și înzestrați

    În România,
    numărul copiilor instituţionalizaţi din cadrul sistemului de protecţie socială
    este în jur de 60.000. Aceşti copii abandonaţi fie la naştere, fie în timpul
    copilăriei mici, se află în centrele de plasament (fostele orfelinate) unde,
    până la 18 ani, trăiesc fără afecţiunea unei familii, fără o educaţie adecvată
    şi fără stimularea potenţialului lor creativ şi intelectual. Nu-i de mirare,
    aşadar, că doar 0,1% dintre orfani
    reuşesc să termine facultatea.

    Unul dintre aceştia este Lajos Kristoff,
    absolvent al facultăţii de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene şi deţinător al unui titlu de
    master în Psihologie Clinică. Aflat de la vârsta de 3 ani într-un centrul de
    plasament din judeţul Mureş, Lajos Kristoff a reuşit să
    depăşească obstacolele sistemului şi să nu-şi risipească potenţialul. În ce fel
    aflăm chiar de la Lajos Kristoff:

    Cred că eram foarte
    visător și destul de matur. Eram suficient de îndrăzneț și curajos ca să lupt
    pentru visurile mele și pentru ceea ce-mi doream să devin. Am avut anumiți
    oameni în viața mea care mi-au deschis orizonturile și care m-au încurajat
    spunându-mi că, dacă doresc să ajung undeva, pot face asta, alegându-mi singur
    drumul în viață. Eu de mic mi-am dorit să fac medicina ca să mă specializez în
    neurochirurgie pediatrică, dar n-a fost să fie. Însă mi-am zis că dacă nu
    reușesc acolo, atunci o să fac ceva legat de educație, de intervenția asupra
    copiilor. Și am decis să devin un doctor de suflete, ca să zic așa.



    Doctor de suflete sau antrenor de genii,
    astfel a ajuns acum să fie cunoscut Lajos Kristoff. După un parcurs profesional
    în cadrul asociaţiei pentru copiii supra-dotaţi, Centrul Gifted Education, el a
    înfiinţat o şcoală de excelenţă dedicată descoperirii şi dezvoltării talentului
    propriu fiecărui copil, fie instituţionalizat, fie provenind dintr-o familie.

    De aceea, şcoala de excelenţă conlucrează cu centrele de plasament, dar şi
    cu unităţile de învăţământ obişnuite. Pentru copiii din sistemul de protecţie, acest
    mentorat este, însă, de multe ori, vital, ne spune Lajos Kristoff:

    Majoritatea copiilor și tinerilor instituționalizați sunt crescuți cu teama
    de viitor. Din această cauză ei nu reușesc să-și atingă țelurile și toate
    visele lor se opresc la ușa orfelinatului. Fiind lipsiți de părinți, de
    afecțiune și de tot ce înseamnă interacțiunea umană empatică, e și firesc ca în
    felul acesta să nu poată privi în viitor, să-și atingă scopul în viață și să-și
    vadă misiunea.



    În 2017, Lajos
    Kristoff a demarat un alt proiect, similar şcolii de excelenţă, dar cu un
    program mai intens şi mai ambiţios de descoperire a potenţialul latent: Mentor
    în România: Este o rețea națională de mentori și copii
    unde cei mici sunt mentorați unul la unu sau în grupuri și funcționează din
    2017. Cu acești copii intrăm în legătură prin direcțiile de asistență socială,
    prin primării pentru a avea acces în școli și a informa cadrele didactice
    despre activitățile noastre și, evident, prin ministerul educației. 23:10

    Mentoratul presupune 16 ore pe lună de întâlniri formale și informale, formale
    însemnând că se desfășoară în cadrul instituției – de regulă, la școală – , iar
    cea informală având loc în cadrul familiei. Eu mentorez câțiva copii, toți cu
    inteligență peste medie. Unul dintre ei se află la Onești. Ceilalți fac parte
    și dintr-o trupă de teatru, având cu toții abilități artistice, dar și
    abilități științifice și matematice.



    Destinat
    tuturor copiilor până în 12 ani din centrele de plasamente, dar şi din familii,
    Mentor în România nu pierde, însă, din vedere faptul că celor
    instituţionalizaţi şi defavorizaţi trebuie să li se acorde un ajutor
    suplimentar. Lajos Kristoff: Eu de 12 ani organizez şi tabere
    educaţionale la munte. Este o tabără non-profit. Într-o zi mi-am adunat echipa
    şi le-am propus să facem o şcoală de mentorat: şcoala micilor mentori dedicată
    mai ales copiilor din sistemul de protecţie a copilului.

    Prima ediţie a şcolii
    de vară de mentorat a durat o lună şi am lucrat cu 20 de copii
    instituţionalizaţi din centrele de plasament de zi aflate în sectorul 4 şi
    sectorul 3. Sistemul nostru de mentorat unu la unu, dar şi în grup, a fost pus
    în practică şi a dat rezultate excepţionale. Am lucrat în echipă şi, din nişte
    copii care nu-şi permiteau să viseze şi care aveau probleme mare cu stima de
    sine, am reuşit în trei săptămâni să-i ajutăm să se descopere prin discuţii,
    prin cursuri de teatru, prin diverse metode inovative. Copiii şi-au ales
    singuri mentorii.




    Teatrul oferă un
    mijloc potrivit pentru copii atât de a-i ajuta să se exprime, cât şi de a le
    oferi un sprijin financiar. De aceea, în cadrul proiectelor sale, Lajos
    Kristoff organizează şi cursuri de teatru pentru cei mici. Iar una dintre
    realizările acestor cursuri a fost spectacolul Alice în Ţara Crăciunului, o
    adaptare a textului clasic scris de Lewis Caroll jucată de copii tot pentru
    copii. Câştigurile obţinute din vânzarea biletelor vor fi donate pentru dotarea
    unor grădiniţe aflate în regiuni defavorizate.

    Spectacolul, realizat cu
    sprijinul Teatrului Evreiesc de Stat şi al Asociaţiei SARIDA, a fost regizat de
    Ioan Păduraru. La rândul lui voluntar în cadrul taberelor de excelenţă organizate
    de Lajos Kristoff, Ioan Păduraru a observat beneficiile apropierii dintre
    copiii cu familii şi cei instituţionalizaţi:

    Când am început să
    colaborăm, oamenii s-au apropiat de ceilalţi oameni datorită laturii lor
    artistice. Toţi suntem artişti la origine, toţi avem un cât de mic spirit
    artistic în noi, mai mic sau mai mare, indiferent de domeniul artistic în care
    ne putem exprima. Copilul instituţionalizat este, în opinia mea, unul extrem de
    sensibili şi plin de potenţial. Neavând un model patern sau matern după care să
    se ghideze în exprimarea sentimentelor, se agaţă de orice şi de oricine şi îşi
    exprimă sensibilitatea spontan şi plenar.

    Sunt şi unii care se ascund în
    spatele unor ziduri artificiale, iar misiunea noastră de mentori este să vedem
    sensibilitatea ce se află dincolo de aceste ziduri. Având un minus din punctul
    acesta de vedere, la şcoala de vară am observat că nu noi am făcut primii paşi
    către aceşti copii, ci ei au venit către noi pentru a-i ajuta să se deschidă.




    Programul Mentor în România continuă şi în 2020, iar
    pentru anul acesta, Lajos Kristoff şi echipa lui şi-au propus să ajute peste
    250 de copii să-şi descopere potenţialul.

  • Raport asupra copiilor instituţionalizaţi

    Raport asupra copiilor instituţionalizaţi

    Felul în care o
    societate gestionează problema copiilor abandonaţi este un indicator asupra gradului
    de civilizaţie pe care respectiva societate l-a atins. În secolele trecute, abandonul
    se petrecea în mod curent. Societatea modernă a răspuns cu soluţii
    instituţionale la această problemă, însă instituţionalizarea nu este suficientă
    prin ea însăşi. Cu detalii, filosoful Gabriel Liiceanu. Este un progres al
    civilizaţiei mondiale faptul că copiii abandonaţi pot fi parcaţi în centrele
    de îngrijire. Privit din afară, acest lucru este, în mod evident, un pas
    înainte, un progres. Faţă de ce anume? La sfârşitul secolului al XVIII-lea,
    unul dintre oamenii de cultură ai Europei, un idol al spiritualităţii
    occidentale, numit Jean-Jacques Rousseau, era un personaj care, trecând drept
    unul dintre marii pedagogi ai lumii, scriind tratate solide despre felul în
    care trebuie să educi copiii, îşi abandona pe bandă propriii copii, pe scările
    bisericii. Acesta era modul societăţii de atunci de a rezolva problema
    imposibilităţii de a îngriji copiii nedoriţi.


    Editura Humanitas
    a găzduit lansarea în volum a raportului asupra copiilor instituţionalizaţi din
    România, intitulat Copiii lui Irod. Autorul lucrării, parlamentarul Vlad
    Alexandrescu, a întreprins mai multe vizite de teren şi a cerut lămuriri cu
    privire la situaţia medicală a acestor copii. Am făcut o serie
    întreagă de demersuri pe care calitatea de parlamentar mă autorizează să le
    fac, şi anume interpelări şi întrebări parlamentare direct către instituţiile
    competente, prin care am cerut răspunsul la întrebări foarte precise cu privire
    la numărul copiilor abuzaţi, felul abuzurilor înregistrate la Poliţie,
    tratamentele medicale, tratamentele psihiatrice la care sunt supuşi copiii,
    tipul de medicaţie psihiatrică pe care îl primesc. De asemenea, am adresat
    întrebări legate de traficul de fiinţe umane din străinătate, între victimele
    căruia o bună parte sunt copii sau tineri. Rezultatul tuturor acestor demersuri
    îl aveţi astăzi în faţa dumneavoastră, graţie generozităţii Editurii Humanitas
    publicat pentru prima dată într-o carte.


    Sărăcia extremă
    pare să fie principala cauză care determină abandonul copiilor nou-născuţi sau
    de vârste mici. Experienţa traumatică prin care trec aceşti copii nedoriţi lasă
    urme adânci şi le afectează dezvoltarea psiho-emoţională normală. Revine la
    microfon Vlad Alexandrescu. Acesta este cazul a aproximativ 65% din
    copiii care sunt în grija statului. Ei provin din familii aflate într-o extremă
    sărăcie. Instituţionalizarea este unul dintre efectele sărăciei extreme din
    România. Dar o bună parte dintre aceşti copii sunt abandonaţi încă de la
    naştere sau imediat după naştere. Unii dintre ei zăbovesc în spitale înainte de
    ajunge în sistemul de protecţie al statului. Or, spitalul nu este un loc în
    care să poată să crească un copil. Din această pricină, încă de la o vârstă
    foarte fragedă, de câteva luni, trăiesc o traumă de abandon care, încetul cu
    încetul, se internalizează şi devine o suferinţă psihică.


    Perioada
    comunistă a zguduit echilibrul social printr-o generaţie a copiilor nedoriţi,
    supranumită generaţia decreţeilor. Prin Decretul de la 1 octombrie 1966,
    Nicolae Ceauşescu interzicea întreruperile de sarcină, cu câteva excepţii de
    ordin etic. În 1990,
    publicaţia americană The New York Times publica un articol despre copiii
    abandonati în anii comunismului, din cauza legislatiei ceauşiste care
    interzicea până şi metodele contraceptive. Imediat după Revoluţie, orfelinatele
    din România erau pline de copii nedoriţi, cei mai mulţi manifestând probleme
    psihice grave. Deşi cadrul legislativ de astăzi permite ca astfel drame
    să nu se mai repete, unii copii abandonaţi devin în continuare pacienţi ai
    secţiilor de psihiatrie. Vlad Alexandrescu Există o prejudecată în psihiatria
    românească. Cumva, aceasta îi face pe medicii psihiatri să îi aştepte pe copiii
    din centrele de plasament, să considere cumva, ca un fenomen normal, în
    momentul în care se deschide uşa spitalului şi apare un copil instituţionalizat.
    Desigur, după internarea psihiatrică, după instalarea unui tratament cu
    neuroleptice, psihiatrul recomandă reevaluarea periodică a copilului şi
    introducerea treptată a unei psihoterapii. Această introducere nu are loc
    niciodată.


    Gabriel Liiceanu
    consideră că nu doar lipsa de fonduri şi sistemul birocratic îngreunează
    investiţiile în centre de plasament în concordanţă cu epoca pe care societatea
    o traversează. În pofida controalelor efectuate,
    a semnalelor de alarmă trase de televiziuni și a articolelor de investigație, lupta cu această instituție-gigant ar putea părea pierdută. Totuşi, solidaritatea şi implicarea întregii societăţi ar putea alina
    suferinţa copiilor abandonaţi. Pe de altă parte, dacă ne-ar veni toţi
    banii din lume pentru a-i investi în astfel de centre, spune autorul cărţii,
    problema tot nu s-ar rezolva, pentru că ea este cufundată într-o birocraţie
    înspăimântătoare, care nu mai poate fi destructurată. Ce putem face fiecare
    după ce luăm cunoştinţă de aşa ceva? Singuri, absolut nimic. Ne ducem, plângem
    într-un colţ, ne stă mâncarea în gât, ne culcăm seara şi avem reflecţii negre
    despre omenire. Împreună, putem reuşi. Din asemenea puncte de iradiere se
    găsesc soluţii, pentru că indignarea este nervul vieţii unei societăţi.
    Trăieşti atâta vreme cât eşti indignat. Nu te mai indignează nimic? Eşti un om
    mort, iar lumea din jurul tău se scufundă.



    Volumul
    lui Vlad Alexandrescu, Copiii lui Irod. Raport moral asupra copiilor lăsaţi în grija statului va fi
    însoţit şi de un eBook lansat de către Editura Humanitas.

  • Finanțare  europeană  pentru copiii instituționalizați, jud. Iași

    Finanțare europeană pentru copiii instituționalizați, jud. Iași

    Toamna aceasta aduce vestea semnării unui contract ce
    privește finanțarea europeană. Fondurile au legătură, într-un fel, cu ideea de
    mai bine pentru copiii instituționalizați. Reperele, elementele definitorii ale
    proiectului le regăsim în precizările purtătorului de cuvânt al Direcției
    Generala de Asistență Socială și Protecția Copilului Iași, domnul Tiberiu
    Bantaș.




    Acest proiect pe
    care l-am semnat la Agenția pentru Dezvoltare Regională Nord – Est vine în
    sprijinul unei strategii naționale și, bineînțeles, județene implementată de
    Consiliul Județean Iași împreună cu Direcția Generala de Asistență Socială și Protecția Copilului Iași, prin
    care se dorește restructurarea centrelor de tip vechi pentru protecția copilului
    și oferirea de condiții mai bune acestor
    copii. Vom construi în localitatea
    Bogdănești patru căsuțe, module de tip familial, unde vor locui 48 de copii din
    acel centru de plasament care, în prezent, are o structură a unui centru de
    plasament clasic, respectiv, copiii locuiesc într-un modul tip bloc și niște
    căsuțe mai mari. Aceștia vor avea posibilitatea ca în următorii ani, atunci
    când va finalizat proiectul, cele patru căsuțe să aibă condiții de trai de tip
    familial; ei, acolo, se vor simți ca într-o familie; totul, în ideea de a scăpa
    de acel sindrom al instituționalizării de
    care suferă copilul din sistemul de protecție socială și pentru a fi mai
    ușor de integrat în societate, în comunitate.




    Ce înseamnă finanțarea acestui proiect și care este
    orizontul implementării lui?




    Așa cum se spune în
    această strategie, până în 2020, dar uneori întâmpinăm probleme birocratice de
    obținere a autorizațiilor de construcție sau alte probleme de acest gen, punere în posesie, și este
    posibil ca acest orizont temporal să se lungească cu un an sau doi,
    maximum. Proiectul a primit finanțare
    prin Programul Operațional Regional 2014
    – 2020, Axa prioritară 8 – Dezvoltarea
    infrastructurii de sănătate și
    sociale, valoarea totală fiind de 5,5 milioane de lei, iar cofinanțarea
    suportată din bugetul Consiliului
    Județean este de aproximativ 1,5 milioane.




    Sunt, cu siguranță, și alte proiecte avute în vedere.




    Atâta vreme cât se
    vor deschide alte linii de finanțare pe
    acest program operațional regional, vom aplica în continuare proiecte și sperăm ca, în următorul an, să obținem
    finanțare și pentru a restructura încă două sau trei centre din subordinea
    Direcției Generala de Asistență Socială și Protecția Copilului Iași.