Radio România Internațional

Tag: copilarie

  • Despre copilărie și feminitate la începuturile modernizării

    Despre copilărie și feminitate la începuturile modernizării

    Secolul XIX a adus începutul modernizării și occidentalizării în Principatele Țării Românești și a Moldovei. Și, pe lângă transformările instituționale și economice, mentalitățile, obiceiurile și moravurile au traversat, de asemenea, o perioadă intensă de schimbări. Renunțarea destul de rapidă a modei vestimentare orientale și adoptarea costumului occidental, la ridicarea de clădiri și înnoirea mobilierului după gusturile din Apus au mers mână în mână cu transformarea mediului domestic. Iar aici, promotoarele principale ale schimbării au fost femeile care au adoptat imediat canonul estetic occidental. În plus, pentru femeile din înalta societatea, schimbarea de mentalitate le-a permis să iasă mai mult din sfera strict casnică și să se implice mai mult în activități sociale și educative destinate copiilor, dar nu numai.



    De altfel, în prima parte a secolului XIX, copiii – oricum preocuparea centrală a familiilor din toate timpurile – au avut și ei parte de o reorientare a copilăriei lor, în comparație cu generațiile anterioare. Un prim indiciu, în familiile boierești, este angajarea unor profesori particulari germane, francezi sau englezi care le-au locul meditatorilor greci de odinioară. La rândul lor, familiile burgheze au propria lor raportare la copilărie despre care ne vorbește acum Nicoleta Roman, cercetătoare la Institutul de Istorie Nicolae Iorga:



    Avem apoi burghezia în formare, care îi are ca motor în special pe negustorii ce încearcă foarte mult să imite ceea ce văd la familiile princiare și la boieri. În cazul lor, copilăria este oarecum protejată de prezența părinților. Și pentru că părinții își doresc întodeauna o creștere, o mobilitate socială pentru ca și copiii, dar și familia să crească cât mai mult ca rang și ca influență, se investește mult în copii, în educația lor și în modul în care se prezintă sau cum apar în ochii celorlalți. Iar asta diferențiază foarte mult copilăria elitei și a burgheziei față de copii de la sat.



    Copilăria în lumea rurală din prima jumătate a secolului al XIX-lea rămâne încă să fie cercetată în profunzime de către istorici. Dar, din ceea ce se știe deja, se poate concluziona că lupta zilnică pentru supraviețuire de-acolo nu a adus prea multe schimbări benefice la începutul transformărilor modernizatoare din Moldova și Țara Românească. La sat, schimbările au fost mult mai lente atât în privința copilăriei, cât și a statutului femeii. Iar tinerii boieri care constituiau vârful de lance al schimbărilor aveau propria lor concepției asupra educației, supervizată în special de mame care, astfel, au devenit agenți ai înnoirii și în planul acesta.



    Nicoleta Roman: Să nu-i uităm pe pașoptiști (generația revoluționarilor tineri care au făcut revoluția de la 1848) sau pe cei asociați lor care ajung în funcții importante. Ei au alt model de creștere a copilului și încep să apară aceste politici sociale publice ale statului legate de învățământ sau de asistență socială. Grija pentru copil îl face pe acesta mai vizibil decât în trecut și modul în care este educat el devine mai pregnant. Totodată există acest sentiment național, iar în cazul ăsta un exemplu îl constituie cuplul C.A. Rosetti și Mary Grant. Un cuplu cosmopolit putem spune. Ei și-au iubit foarte mult copiii și au încercat să le insufle acest sentiment național, inclusiv în numele pe care le-au dat. De pildă, prima lor fiică au fost numită Libertate. Acest sentiment național îl întâlnim și la prietenii lor din familiile Golescu și Brătianu. Deci elita se schimba odată cu aspirațiile ei pentru copii și spiritul în care îi cresc. Nu mai este chiar același spirit ca în secolul XVIII. Este unul centrat mai mult pe modul în care copilul reprezintă națiunea și cum să îl creștem în valorile națiunii respective.



    Jurnalist, scriitor, om politic și revoluționar, Constantin Alexandru Rosetti sau C.A.Rosetti, cum este cunoscut în general, s-a căsătorit în 1847 cu Mary Grant, o scoțiană care lucra ca guvernantă în Țara Românească. Cuplul avea să devină un exemplu nu doar de cosmopolitism, ci și de transformare a rolurilor clasice de gen într-o căsnicie, împărțind sarcinile familiei, în mod pe cât posibil, egal. Contribuiau amândoi la fel la educațiia copiilor, redactau cot la cot publicațiile pe care le tipăreau împreună, în familie, și împărțeau, evident, aceleași principii politice liberale, Mary Grant aderând rapid la idealurile de modernizare ale spațiului românesc de atunci. Și, evident, nu a fost singura femeie de aici care a trecut printr-o schimbare de statut în epoca aceea, după cum ne arată, în continuare, tot Nicoleta Roman:



    În primul rând există, la începutul secolului XIX și, mai ales, prin Regulamentele Organice din anii 1830, o tendință de a profesionalizare anumite aspecte din viața femeii. Femeia poate deveni moașă, femeia poate deveni dăscăliță sau doică. Sunt activități pentru care ea începe să fie plătită și integrată în sistemul de stat. Deci avem această profesionalizare. Deci femeia începe încet, încet să se desprindă de mediul privat, să își găsească propriul drum fără a renunța la familie și la mediul casnic. Ea intră, așadar, pe un drum pe care primește și recunoaștere publică. Apoi mai sunt femeile care fac parte din elită și care încep și ele să se implice la nivel public prin organizarea de societăți de binefacere. Unele din ele încep să scoată gazete și să scrie foarte mult. Da, secolul XIX aduce cu mult mai mult pentru femei față de secolul XVIII.






  • Generaţia “Tot înainte!”

    Generaţia “Tot înainte!”

    Oamenii au crezut că istoria este păstrătoarea fidelă a memoriei şi atunci când au transformat-o în disciplină academică s-au iluzionat că ea va fi chiar locul unde urma să fie găsit adevărul. Filosofia istoriei ne spune însă că istoria, memoria şi adevărul nu sunt altceva decât fragmente din ceea ce a aparţinut individului şi comunităţii. Iar nostalgia care ne încearcă uneori ne trimite către un trecut pe care, cel mai adesea, îl romanţăm, oricât de neplăcut a fost.



    Memoria comunismului a rămas una greu de asumat, greu de purtat, deşi nostalgia a umanizat-o într-o oarecare măsură. După zeci de ani de funcţionare a regimului comunist, după alte câteva zeci de ani în care studiile au arătat erorile sale catastrofale, nostalgia a fost cea care i-a reconciliat pe oameni cu comunismul şi cu faptele sale condamnabile. Generaţia “Tot înainte!” este generaţia copiilor din anii 1970-1980, care acum este generaţia matură a României. Ea se confundă şi cu generaţia decreţeilor, a copiilor care au rezultat de pe urma Decretului nr. 770 din 1966 care interzicea avortul. Denumită după salutul pionieresc “Tot înainte!”, ea a ajuns acum la vârsta nostalgiei, care nu se confundă însă cu nostalgia după regimul comunist, ci după vârsta care a definit-o ca atare.



    În anii 1990, generaţia “Tot înainte!” privea la nostalgia vârstnicilor cu un amestec de revoltă şi indiferenţă. Odată cu trecerea timpului însă generaţia “Tot înainte!” a fost cuprinsă, la rândul ei, de nostalgie. La început ca o joacă, apoi, din ce în ce mai profund. Istoricii Simona Preda şi Valeriu Antonovici au intervievat 22 de personalităţi publice pe marginea copilăriei în regimul comunist, atunci când copiii erau cumva în afara grijilor adulţilor. Au rezultat un volum, “Tot înainte! Amintiri din copilărie”, şi un film documentar. Simona Preda s-a referit la exerciţiul pe care le-a făcut împreună cu cei intervievaţi ca la un act de reculegere comună care nu este lipsit de capcanele percepţiei distorsionate.



    “Care este dificultatea atunci când vorbeşti despre copilărie? Poate părea banal, dar este foarte greu să vorbeşti despre propria copilărie. Cu atât mai mult cu cât ai în faţă o cameră de filmat. Este foarte greu să te recompui şi să te reactualizezi, să te regăseşti într-un timp în care, după multă vreme, rişti să-i contaminezi amintirile cu o grilă ideologică identificată mult mai târziu, după ani. În momentul în care ai avut de-a face cu adulţi, cu discuţii, cu studii, cu influenţe ideologice, rişti să te plasezi a posteriori faţă de lucruri pe care, cândva, le trăiai într-un anumit fel, cândva le simţeai într-o anumită manieră sau de care te bucurai într-un anumit fel când erai copil. Capcana principală atunci când avem de-a face cu studii despre memorialistică este această raportare târzie, contaminată, până la urmă, de maturitate. Aşadar, studiile memorialistice şi studiile de istorie orală întotdeauna vor fi afectate de trecerea timpului. În general, când vine vorba despre istorie, chiar şi când este vorba despre propria noastră persoană, avem de-a face doar cu interpretări. Realitatea sau noi, aşa cum am fost, cu bune şi cu mai puţin bune, cu lucruri senzaţionale sau care atunci ni se păreau senzaţionale, nu le mai putem recupera ad integrum, oricând de mult ne-am dori.”




    Nostalgia după copilăria comunismului este mai uşor de înţeles decât alte tipuri de nostalgie pentru că ea trimite la vârsta inocenţei, la vârsta la care lumea din jur este frumoasă, bună, pură, omul este înconjurat de afecţiune şi atenţie. Din acest motiv, întregul arsenal de obiecte, de situaţii, de aspecte de viaţă cotidiană al acelei copilării, ideologizată şi ea până în ultimul grad, este privită cu bunăvoinţă. Structura cvasimilitarizată a organizaţiilor de pionieri, drapelul roşu, salutul de pionier, uniformele şcolare, manualele, întregul univers al unui copil din anii 1970-1980, deşi reprezintă un stil de viaţă dintr-un regim politic care şi-a dresat şi umilit profund cetăţenii, au parte de un tratament îngăduitor.



    Simona Preda, asemenea celor care şi-au rememorat copilăria comunistă, ştie că vremurile de atunci nu trebuie să se mai întoarcă niciodată, dar viaţa oamenilor nu poate să facă abstracţie de ea. ”Mai există însă posibilitatea să recuperăm într-o anumită manieră doar ceea ce ne-a plăcut, sau ceea ce ne-ar fi plăcut să se întâmple. Sau să ne recuperăm cum credeam că eram sau cum ne-ar fi plăcut să fim. Şi aici intervine iar trecerea timpului. Eu cred că protagoniştii au fost sinceri, sunt momente în care sinceritatea sparge ecranul. Sunt momente în care ne punem întrebări despre anumite aspecte legate de trecut. Nu cred că se pot stabili diagnoze sau se pot face interpretări sociologice după câteva zeci de interviuri, nici după trei interviuri, treizeci, trei sute, trei milioane sau 23 de milioane, atâţia câţi am fost la un moment dat. Fiecare a trăit în propria sa copilărie, a trăit momentele sale de nostalgie, de măreţie sau de umilinţă şi nu cred că putem prescrie reţete după anumite tipare. Cum spunea cineva, eu n-am copilărit în comunism, am copilărit în timpul copilăriei mele.”



    Generaţia “Tot înainte!” este generaţia care a avut şansa istorică de a scăpa de cel mai opresiv regim politic din istorie. Este generaţia care a făcut România aşa cum este azi, este generaţia care, cu toate nostalgiile vârstei a treia, mai are încă un cuvânt de spus.