Războiul dintre nordul şi sudul peninsulei Coreea
a început în 1950 şi nu s-a
încheiat, până în prezent. Lucrurile s-au schimbat radical de atunci, în
întreaga lume, dar nu şi în partea nordică şi comunistă a insulei. Totuşi,
regimul comunist a evoluat şi el de la vremurile leninist-staliniste de la
sfârşitul celui de al doilea război mondial dar numai spre zone de teribilă
patologie a tiraniei. Istoria situaţiei din Coreea are şi ea aceeaşi vârstă.
Când se încheia al doilea război mondial şi se puneau bazele războiului
ideologic rece, peninsula coreeană a căzut la mijloc între sovietici şi
americani. Şi a rămas împărţită, jumătate sub un regim comunist, iar partea de
sud cu o societate capitalistă. Până în 1950, cele două jumătăţi îşi
edificaseră identitatea astfel că, în acel an, erau gata de confruntare.
Atunci, insurgenţii comunişti ce stăpâneau Nordul, au trecut peste linia de
demarcaţie stabilită pe paralela de 38 de grade, încercând să ocupe şi sudul
peninsulei.
După o serie de atacuri şi contratacuri, soldate cu uriaşe
pierderi, nord-coreenii, susţinuţi masiv de chinezi, şi coreenii din sud, de
asemenea, sprijiniţi de o coaliţie internaţională a ONU, bazată pe trupele
americane, au revenit la linia iniţială de demarcaţie, semnând un armistiţiu.
Înţelgerea provizorie din 1953 a pus capăt luptelor dar nu a fost urmată de un
tratat clar de pace. Tehnic, avem de a face cu cel mai lung armistiţiu din
istoria acestei noţiuni, şi el continuă şi astăzi. Doar două lucruri îl pot
opri, fie semnarea unui tratat de pace, căreia nimeni nu îi dă vreo şansă, fie revenirea la starea de război deschis, de
care mulţi se tem. Se tem pentru că regimul nord-coreean, iniţial un regim de
tip comunist, cu accente de tiranie asiatică, a ajuns la forme criminale, care
nu mai au nevoie de vreo ideologie. În ciuda izolării extreme a societăţii
nord-coreene, reuşim să avem veşti despre starea reală a vieţii în acest uriaş
lagăr, cu 24 de milioane de oameni închişi. Iar veştile sunt dramatice, vorbesc
de foamete extremă, de stare precară a vieţii, de restricţii crunte, de
reglementări stricte ale comportamentului, de intromisiunea totală a statului
comunist în viaţa oamenilor. Pe de altă parte, liderul suprem al coreenilor, nepotul
celui care a dat viaţă acestui regim, al treilea pe tronul acestei republici,
după tatăl şi bunicul său, deci după o succesiune de tip monarhic.
Tot ştirile
cu greu obţinute de acolo vorbesc de idei şi decizii de-a dreptul demente ale
noului Stăpân absolut, cu execuţii ale apropiaţilor şi toane dintre cele mai
ciudate. Comportamentul acestui regim a fost tratat cu umor de comunitatea
internaţională dar niciodată nu s-a pierdut din vedere pericolul pe care îl
reprezintă potenţialul inclusiv nuclear al Phenianului. Retorica regimului este
de asemenea una foarte belicoasă, cu ameninţări şi enfaze ce pot deveni
periculoase. Recent, peisajul a arătat din nou a război, cu tiruri intense
peste linia de demarcaţie. Cunoscătorii istoriei atrag atenţia că astfel de
acţiuni sunt obişnuite în cazul Coreii, că bombardamentele reciproce nu produc
victime sau pagube, că sunt mai mult o retorică la un volum foarte înalt şi
amintesc de avertismentele foarte serioase sau chiar ultimative pe care China
le adresa Taiwanului secesionist. Dincolo de imaginile înspăimântătoare cu
tiruri peste linia subţire a unui armistiţiu extrem de vechi, rămâne
imprevizibilitatea unui regim care bate recordurile greu de imaginat ale
totalitarismului şi arbitrariului, ale opoziţiei la tot ce se întâmplă în afara
limtelor acestui spaţiu de o neagră autarhie. În general, nici glume despre
Coreea de Nord nu se mai fac.