Radio România Internațional

Tag: Cosmin Nasui

  • Les archives du rock roumain

    Les archives du rock roumain

    Art et parfois manifeste politique, le rock roumain apparaît vers la fin des années 60. Comme à l’époque l’accès à la musique d’Europe Occidentale était limité, les musiciens roumains ont adapté et récréé, dans un style local, musique, partitions, instruments et mode du courant rock. La volonté de préserver l’histoire de ce phénomène a récemment donné naissance au Musée du rock roumain. Un projet en ligne, pour le moment, mais qui serait amené à évoluer.

    Cosmin Năsui, historien d’art et commissaire d’exposition, nous parle de la genèse du projet : « Avant de décider de constituer ce musée, il y a eu une longue étape de documentation réalisée par notre collègue, le musicologue Doru Ionescu. Lui, il est réalisateur d’émissions sur le rock pour la télévision publique, il a aussi publié des livres sur des musiciens roumains partis vivre à l’étranger. Le Musée du rock est donc son idée. Doru Ionescu a commencé par documenter maints aspects de ce phénomène musical pour ses émissions et ses livres. Avec le temps, ces éléments de patrimoine immatériel et matériel demandaient à être placés dans un contexte muséal, pour donner une vue d’ensemble du phénomène. »

    Cosmin Năsui, aujourd’hui notre guide, nous fait visiter le Musée du rock: « Mettre quelque chose dans un musée, ce n’est pas l’ossifier, au contraire. Pour ce projet, nous avons considéré l’évolution de la musique rock en Roumanie – de la fin des années 60 et jusqu’après la révolution anticommuniste de 1989. Il y a, par exemple, tout un débat sur les guitares électriques en Roumanie. Le rock, c’est la guitare électrique, comme le folk, c’est la guitare sèche. Or on ne pouvait pas fabriquer une guitare électrique durant l’époque communiste en Roumanie. On ne pouvait pas les importer non plus, alors on les bricolait de toutes pièces, à partir de photos, en suivant les dessins techniques d’instruments publiés dans les magazines étrangers que l’on se procurait. Pour revenir, le projet a démarré avec l’initiative de Doru Ionescu et il a grandi peu à peu. Nous avons élargi la recherche à d’autres directions et commencé à utiliser les instruments de la muséographie, les fiches spécifiques et les fiches d’inventaire, entre autres. Le défi était de se servir de ces outils pour un domaine qui est par définition éphémère et plutôt proche du support audio ou vidéo. Mais voilà qu’il y a aussi un patrimoine matériel associé au rock, des instruments de musique aux tenues vestimentaires, la correspondance de ces artistes mythiques, les partitions, les brouillons de textes enfin. Tout cela montre le processus de création de l’intérieur. Il y a même toute une infrastructure culturelle de l’époque communiste, les clubs, souvent destinés aux étudiants, voire les clubs emblématiques de Bucarest, Club A ou Preoteasa. Cela montre la caractéristique première du rock roumain, né du mouvement de la jeunesse et des étudiants. »

    Cosmin Năsui, historien d’art et commissaire d’exposition, un des fondateurs du site postmodernism.ro, qui accueille pour le moment le Musée du rock, poursuit :« Avant d’aller vers une forme physique du musée, nous voulions constituer des archives et dresser les inventaires de façon précise. Pour ce faire, nous avons emprunté des objets de collections privées, nous les avons scannés, répertoriés, photographiés. Une partie de ces objets sont scannés en 3D, donc on peut les tourner sur notre plateforme en ligne, on peut zoomer dessus etc. Une partie de ces objets sont encore utilisés, en concert ou en studio, d’autres ne sont plus fonctionnels et d’autres sont perdus, car beaucoup de rockers roumains ont émigré et les ont pris avec eux. »

    La collection du Musée du rock de Roumanie comprend aussi des cartes postales et des lettres échangées entre les artistes, mais aussi des albums accessibles aux non-voyants. Cosmin Năsui : « Un musée ne doit pas seulement regarder vers l’âge de pierre, le Moyen-Âge ou la Roumanie moderne. Nous croyons qu’il est tout aussi nécessaire d’étudier le passé récent. Une partie de ces groupes de musique ont disparu, une partie de ces scènes musicales aussi. Ces choses sont fragiles, on peut en perdre la trace facilement. On peut noter l’histoire orale liée à ces musiciens légendaires. Après la disparition des artistes et de leurs instruments, je crois qu’il serait assez difficile pour quelqu’un d’entreprendre une chose pareille – récupérer, redécouvrir ce que l’on n’entend pas dans la musique. Musique qui reste, naturellement, en première position. »

    Le projet continue. L’étape suivante serait de regarder du côté des spécificités régionales des scènes rock et de la portée de cette musique dans différentes villes estudiantines. Ensuite, des sortes de capsules-musées pourraient voir le jour, qui mettraient en avant une partie de la collection du Musée du rock. Elles voyageraient à travers le pays, en lien avec des concerts ou des festivals, comme une sorte de laisser-passer en coulisses offert aux passionnés de musique. Des coulisses historiques, évidemment. (Trad. Elena Diaconu)

  • Kulturgeschichte: Museum der rumänischen Rockmusik gegründet

    Kulturgeschichte: Museum der rumänischen Rockmusik gegründet

    Mit einem Rhythmus und einem Stil, der sich von dem des Westens unterschied, entstand der rumänische Rock’n’Roll in den späten 1960er Jahren, sowohl als Kunst als auch als fast politisches Manifest. Das lag daran, dass die rumänischen Musiker, die sich diesen Stil zu eigen machten, die Instrumente, die Musik und die Mode neu erschaffen mussten, weil der Zugang zum westlichen Phänomen begrenzt war. Darüber hinaus hatten die Musik und die zusammenhängenden Entwicklungen und Beschäftigungen zur damaligen Zeit auch politische Konnotationen.



    Damit die damalige Zeit nicht in Vergessenheit gerät, wurde ein rumänisches Rockmuseum eingerichtet, dessen Kurator, der Historiker Cosmin Năsui, ein absoluter Fan, uns begeistert davon erzählte:



    Um mit der Planung dieses Rockmuseums beginnen zu können, beauftragten wir zunächst unseren Kollegen, den Musikwissenschaftler Doru Ionescu, mit der Dokumentation. Er moderiert im rumänischen Fernsehen Rock-Sendungen und arbeitet auch als Publizist auf diesem Gebiet. Seine Musiker-Lexika sind über die Landesgrenzen hinaus bekannt geworden. Die Idee der Öffnung eines solchen Museums stammte also von Doru Ionescu. Er begann dieses Projekt, indem er dieses musikalische Phänomen dokumentierte. Anfangs ging es um zwei Bukarester Clubs — dem Club A und dem Studentenkulturhaus »Grigore Preoteasa« — beides Bukarester Clubs, die von musikbegeisterten Jugendlichen geliebt werden. Er schrieb darüber und veröffentlichte die entstandenen Bücher. Damit zeigte er uns, dass es sich wirklich lohnt, die ältere rumänische Rockmusik zu dokumentieren und in einem Museum zusammenzubringen.“



    Wir wollen nun gemeinsam mit unserem Gastgeber Cosmin Năsui das Rock-Museum erkunden:



    Wir haben an diesem Projekt aus dem Interesse heraus gearbeitet, die Erfahrung in der Rockmusik in Rumänien zu dokumentieren. Die Rockmusik entstand Ende der 1960er Jahre in unserem Land und erfuhr verschiedene Entwicklungen im Laufe der 1970er und 1980er Jahre, bis zur Zeit nach 1989. Es gibt eine ganze Debatte über die Erfindung einer bestimmten Rockgitarre in Rumänen. Denn Rock bedeutet E-Gitarre, Folk bedeutet akustische Gitarre. Doch im Kommunismus hätte keine E-Gitarre in Rumänien gebaut werden können. Auch konnten solche Instrumente nicht importiert werden, also wurden sie nachgebaut. Um sie bauen zu können, stützten sich die Techniker auf Bilder, auf elektrische Baupläne von Instrumenten, die Rumänien über verschiedene Zeitschriften erreichten. Wir haben immer noch Zugang zu den Quellen, und so wuchs das Projekt, das auf Doru Ionescus Initiative hin begann. Wir intensivierten die Dokumentation und Forschung in allen Bereichen und griffen auf Instrumente zurück, die in Museumskatalogen gefunden wurden. Wir haben es mit einem flüchtigen Phänomen zu tun, das dem Audiobereich, manchmal auch dem Audio-Video-Bereich zuzuteilen ist. Fabelhafte Titel, legendäre Bands, berühmte Künstler — das alles hinterlie‎ß uns die Rockmusik der 60er, 70er, 80er Jahre. Hinzu kommt das materielle Erbe: Musikinstrumente und Outfits, Briefe, Schriftverkehr. Alles, was diese gro‎ßartigen Musiker aufbewahrt haben. Wir fanden auch Notiz- und Schmierblätter, Entwürfe von Musikstücken, die das Innenleben dieser Schöpfungsmechanismen zum Vorschein brachten. Unsere Suche lie‎ß uns sogar auf die Kulturinfrastruktur während des Kommunismus sto‎ßen. Wir erkundeten die Rockclubs, von denen viele in Studentenkulturhäusern untergebracht waren, und entdeckten viele spannende Studentenbewegungen. Das ist eigentlich die Besonderheit der rumänischen Rockmusik — sie hatte ihren Ursprung in einer Studenten- und Jugendbewegung.“



    Doch wie entstand das Archiv? Der Historiker Cosmin Năsui wei‎ß es:



    Bevor es eine physische Form des Museums gibt, waren wir daran interessiert, ein Archiv zu haben, um Inventare zusammenstellen zu können. Dafür mussten wir uns aus privaten Sammlungen Objekte ausleihen. Diese haben wir gescannt und fotografiert. Wir wollen sie nämlich zunächst auf eine Online-Plattform hochladen. Manche Musikinstrumente, die wir fanden, sind noch in gutem Zustand — sogar noch für den Einsatz auf der Bühne tauglich, nicht nur im Studio. Auf andere Musikinstrumente können wir leider nicht mehr zurückgreifen, weil ein gro‎ßer Teil der rumänischen Musiker in verschiedene westliche Länder ausgewandert ist und Instrumente mitgenommen hat, die wir nie wiederfinden konnten.“



    Es gibt auch einen Bereich mit Postkarten, Briefen, Korrespondenz zwischen den Musikern, aber auch Alben, die z.B. für Menschen mit Sehbehinderungen zugänglich sind. Cosmin Năsui erzählte uns weiter:



    Ein Museum muss nicht unbedingt in die Vergangenheit blicken, in die Steinzeit oder das Mittelalter oder die Neuzeit Rumäniens. Wir glauben, dass wir auf eine Zeit schauen müssen, die näher an der Gegenwart liegt, denn viele dieser Bands gibt es gar nicht mehr, auch einige der Bühnen sind mittlerweile verschwunden. Dinge dieser Art können verloren gehen, sie sind ziemlich vergänglich. Selbst mündlich überlieferte Geschichten, die aufgeschrieben werden können, gehen manchmal verloren. Daher ist es schwierig, ein solches Unternehmen in Angriff zu nehmen. Es ist sehr schwer, all das wiederzufinden, was hinter der Musik und ihrer Entstehungsgeschichte steckt.“



    Die Geschichte geht weiter. In der nächsten Phase wollen die Museumsgründer regional vorgehen und versuchen, zu entdecken, was die Rockmusik an verschiedenen Orten im Land bedeutet, in Studentenzentren. Die Projektinitiatoren wollen ein Netzwerk von Museen aufbauen und es mit gro‎ßen Musikveranstaltungen verbinden — was als eine Art Backstage Pass fungieren soll.

  • Arhiva rock-ului românesc

    Arhiva rock-ului românesc

    Şi asta pentru că
    având acces limitat la fenomenul vestic, muzicienii români care au îmbrăţişat
    stilul au avut de recreat instrumente, partituri, modă, aspecte ce în acea
    vreme aveau şi conotaţie politică.


    Pentru
    a nu pierde ocazia de a strânge material relevant pentru acest fenomen, în
    România a apărut Muzeul rockului românesc, despre care ne-a povestit cu
    entuziasm nemărginit Cosmin Năsui, istoric de artă, curator:

    Pentru a ajunge la ideea de muzeu rock a existat o întreagă documentare
    făcută în prealabil de colegul nostru, muzicologul, Doru Ionescu, cel care
    realizează pentru Televiziunea Română emisiuni despre muzica rock în ipostazele
    sale, este şi publicist al acestui domeniu, realizând dicţionare ale
    muzicienilor care au ajuns dincolo de graniţele României.Ideea îi aparţine lui Doru Ionescu. El a început acest proiect
    documentând, fireşte, fenomenul muzical inclusiv pe zona de Club A, clubul
    Preoteasa (cluburi din Bucureşti frecventate de tinerii amatori de muzică -
    n.r.), şamd, în cărţi pe care le-a
    publicat, şi apoi, într-un fel toate aceste elemente de patrimoniu imaterial şi
    material cu care a intrat el în contact, ne-au arătat şi nouă, cunoscându-l, că
    este necesar a prelua cumva acest fenomen şi a încerca să îl muzeificăm.


    Să explorăm Muzeul Rock cu ajutorul
    ghidului nostru, Cosmin Năsui: Muzeificarea nu presupune un lucru care
    osifică ceva, ci dimpotrivă,am
    privit modul de lucru la acest proiect ca un interes spre a încerca să preluăm
    aceste experienţe ale muzicii rock din România, care a început cu finalul
    anilor 60 şi care a avut diferite evoluţii în perioada comunistă, 70-80, până
    în perioada de după 1989.

    E o întreagă discuţie legată de invenţia chitării
    rock la români. Pentru că rockul înseamnă chitară electrică, folk-ul,
    chitară rece, dar o chitară electrică nu putea fi construită în anii
    comunismului în România. Nu puteau fi importate astfel de instrumente şi atunci
    erau recreate într-un fel, după poze, după scheme electrice ale altor instrumente
    care prin reviste ajungeau în România.

    Încă mai avem acces la surse şi de aceea
    proiectul a pornit cu intenţia lui Doru Ionescu, a crescut pe măsură ce am
    amplificat documentarea şi cercetarea în toate zonele şi am folosit
    instrumentele de fişă de muzeu, de inventar de muzeu, instrumente tipice
    acestei discipline, pentru a le aplica pe un domeniu care este efemer, este un
    fenomen care aparţine zonei audio, audio-video uneori, dar care a lăsat în
    urmă, în afara acestor fabuloase piese, legendare trupe, legendari artişti,
    numeroase elemente de patrimoniu material, de la instrumente muzicale, până la
    ţinute vestimentare, scrisori, corespondenţă care aparţine acestor fabuloşi
    oameni, inclusiv partituri, lucruri care ţin de ciorne de text, modul în care ne
    arată cum funcţionau din interior aceste mecanisme de creaţie.

    Chiar şi până la
    zona unui fenomen de infrastructură culturală din perioada comunistă, care s-a
    bazat pe cluburi, care erau integrate în Casele de cultură ale studenţilor şi
    care arătau o mişcare studenţească şi de tineret foarte interesantă şi aici
    este particularitatea rockului române    sc, cea care e născută din mişcarea
    studenţească şi de tineret.


    Cosmin Năsui a adăugat: Înainte de
    a exista orice formă fizică a muzeului, ne-a interesat să avem o arhivă, adică
    să putem să punem laolaltă inventarele. Pentru aceasta am avut nevoie să
    preluăm practic din colecţii private, cu titlu de împrumut, obiecte, pe care
    le-am scanat, le-am fişat, le-am fotografiat, după caz, unele sunt scanate 360 de grade şi
    ca atare pot fi rotite în platforma din online, pot fi apropiate prin zoom,
    etc, lucruri care practic au făcut cumva posibil un început de panoramare a
    acestor obiecte. Unele dintre ele încă sunt funcţionale, altele sunt încă pe
    scenă funcţionale, mai mult decât varianta de studio, altele nu mai sunt
    funcţionale, iar unele sunt pierdute ca patrimoniu al României, pentru că o
    parte importantă a muzicienilor rockului românesc au emigrat în diferite ţări
    occidentale şi odată cu ei au plecat şi aceste instrumente care nu mai pot fi
    regăsite.


    Mai există o zonă de cărţi poştale,
    scrisori, corespondenţă între artişti, dar şi albume accesabilizate pentru nevăzători,
    de exemplu.

    Cosmin Năsui a precizat: Muzeul nu neapărat trebuie să
    privească spre trecutul epocii de piatră sau epocii medievale sau perioadei
    moderne a României, credem că şi o apropiere mai mare de zona prezentului este
    necesară, pentru că o parte din aceste trupe nu mai funcţionează, o parte din
    aceste scene au dispărut, lucruri de acest fel se pot pierde, sunt într-o
    fragilitate destul de mare, pentru că şi istoriile orale care pot fi legate de
    aceşti legendari pot fi scrise, odată cu dispariţia lor şi a intrumentelor cred
    că va fi destul de dificil pentru oricine va încerca o astfel de întreprindere,
    în a recupera şi a redescoperi de fapt ce nu se aude în muzică. Muzica, ce
    fireşte, rămâne pe locul întâi.


    Povestea merge mai departe. O etapă
    următoare ar putea căuta să descopere regional ce însemna rockul în diferite
    zone din ţară şi în centrele studenţeşti şi apoi construirea unei reţele de
    capsule muzeale, care să fie asociate cu marile evenimente muzicale, ca un fel
    de intrare în spatele scenei.

  • “Cultura de masă în epoca de aur”

    “Cultura de masă în epoca de aur”

    În anii ’70 şi ’80 ai secolului trecut, cultura era un instrument de bază al implementării valorilor comuniste, la rangul de creatori de artă putând aspira oamenii muncii de pe tot teritoriul României socialiste. Expoziţia Cultura de masă în Epoca de Aur”, care a avut loc la Muzeul Nicolae Minovici” din Capitală, a fost dedicată celor două fenomene culturale reprezentative pentru acea perioadă, Cenaclul Flacăra”, respectiv Cântarea României.



    Cosmin Năsui, istoric de artă şi curatorul expoziţiei: Cultura a fost asociată cu un set de valori precum patriotismul, naţionalismul, folclorul, acea aniversare a statului dac centralizat, cu cei 2050 de ani de la fondarea acestuia. Pe de o parte, aceasta este cultura de masă, adresată în primul rând clasei muncitoare. Ea vine în urma revoluţiei culturale care o precede şi care, cumva, democratizează în sens socialist arta, care nu se mai adresează doar elitelor şi intelectualităţii, ci maselor. Apoi, trebuie făcută precizarea legată de întreaga infrastructură creată pentru ca această cultură să poată fi difuzată pe orizontală, în sens naţional. Înainte de 1965, vorbeam mai mult de radio şi de presa tipărită, iar după anii 1970 vorbim şi de televiziune, dar mai ales de o întreagă reţea de cămine culturale, case de cultură şi, în final, stadioanele pe care aceste manifestări îşi găseau locul.”



    Iniţial, Cenaclul Flacăra” părea să urmeze linia occidentală în ceea ce priveşte modul de manifestare culturală al tinerei generaţii. Treptat, Cântarea României a luat locul spiritului începutului anilor ’70, monopolizând toată creaţia artistică într-un concurs naţional. Cu detalii, Cosmin Năsui: Perioada de început, 1970-1973, până prin 1977, când Cântarea României a început să fie funcţională în România, aceasta este considerată perioada romantică, în care existau mai toţi oamenii care încercau să experimenteze în muzică, în poezie, în arta vremii. Fireşte că, odată cu centralizarea fenomenului cultural prin Festivalul Naţional Cântarea României”, de competiţie. Asta însemna că pornea o dată la doi ani, începea cu localităţile mici, în acele aşezăminte culturale, cămine culturale. De acolo, fiecare dintre aceste instituţii mici îşi avea propria formaţie de muzică populară, trupă de teatru sau cenaclu literar, de pictură sau de sculptură în lemn. Integrând şi adăugând mişcării artistice profesioniste mişcarea artistică populară sau naivă, cum este numită mai târziu, Cântarea României ajungea în centru, la Bucureşti, unde erau organizate atât expoziţiile republicane, cât şi manifestările asociate cu una dintre temele istorice importante.”



    Expoziţia prezintă, între altele, lucrări inspirate din temele istorice, cu precădere dacice, urmând linia ideologică de întoarcere la protocronism. Sursele de inspiraţie autohtone sunt specifice perioadei anilor ’80, în care România era decuplată de la cultura internaţională, însă şi de la blocul URSS. Prin urmare, artiştii nu puteau decât să apeleze la trecut, cel mai adesea la referinţe istorice falsificate.



    Cosmin Năsui: O expoziţie care face o serie de etalări ale cercetărilor existente. Expoziţia cuprinde, pe de o parte, o temă a omagiilor de la începutul anilor ’80, pentru că avem extrem de multă literatură creată cu această temă. Chiar numele importante din artă au realizat acest tip de omagii, care au contribuit, fireşte, la cultul personalităţii lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Nu le privim cu ură, în sensul în care ele trebuie înţelese. Din punctul nostru de vedere, al cercetătorilor, trebuie puse în cadrul acela temporal, ca să înţelegem atât mecanismele cu care s-a produs acest tip de cultură, cât şi acea parte din istoria recentă a noastră, care încă nu este trecută ca istorie, ci ne agaţă în prezent prin polemici şi polarizări destul de radicale.”



    La cercetarea care a precedat expoziţia Cultura de masă în Epoca de Aur: Cântarea României şi Cenaclul Flacăra” au mai participat şi Cristian Vasile, istoric, Călin Hentea, istoric al propagandei, Cristina Anisescu, psiholog, Florin Dumitrescu, antropolog, dar şi Andrei Ujică, Vasile Pop-Negreşteanu şi Doru Ionescu.

  • Minorităţi etnice în cultura vizuală – focus România

    Minorităţi etnice în cultura vizuală – focus România

    În perioada 20 august – 4 octombrie, Asociaţia PostModernism Museum
    a expus la Bruxelles proiectul de cercetare Minorităţi etnice în cultura
    vizuală – focus România. Iniţiativa vine în contextul existenţei a 18
    minorităţi cu reprezentare parlamentară, în prezent, în România şi al
    discuţiilor europene legate de integrarea valului de imigranţi. Proiectul evocă
    100 de ani de la formarea României mari – care se vor sărbători la 1 Decembrie
    2018 -, punând în discuţie conceptele de identitate etnică, diversitate
    culturală şi naţionalitate.


    Cosmin Năsui, curatorul proiectului: Interesul
    nostru, ca şi cercetători, nu a fost de a identifica noi etichete care s-ar
    putea da, ci de a găsi factorul multicultural şi contribuţia extrem de
    importantă la o naţiune tânără. Interesul a fost de a citi în ce fel această
    contribuţie a fost decisivă în momentele extrem de importante ale creării
    identităţii româneşti. Un alt factor de interes al nostru a fost de a vedea ce
    minorităţi au parcurs teritoriul României în ultima sută de ani şi care dintre
    ele sunt minorităţi transnaţionale, adică aparţin Europei, nu ne aparţin
    neapărat nouă. De exemplu, ţiganii şi evreii… A fost interesant să vedem şi
    minorităţile de vecinătate, minorităţi care sunt create în raporturile acestei
    contracţii sau dilatări a teritoriului românesc, care au făcut ca, la un moment
    dat, teritorii din România să înglobeze populaţii vecine sau populaţiile vecine
    să rămână cu comunităţi importante în teritoriul ţării noastre. Aici ne-am
    referit şi la maghiari, şi la germanii din Dobrogea, şi la saşii din Banat,
    comunităţi foarte interesante, cu un aport foarte interesant în ceea ce
    priveşte cultura vizuală.


    Expoziţia rezultată în urma cercetării şi organizată la Bruxelles
    este structurată pe reprezentările în cultura vizuală românească ale
    minorităţilor vechi, istorice, precum evrei, greci, lipoveni, maghiari,
    turci, tătari, romi şi ale minorităţilor noi, de după Revoluţia din 1989 -
    chinezi, englezi, francezi, indieni, libanezi.


    Cosmin Năsui: Sunt, deopotrivă, lucrări originale
    de pictură, grafică, sculptură şi fotografie, dar, în acelaşi timp, expoziţia
    este construită pe o serie de infografice. Adică, am încercat să punem laolaltă
    toată cercetarea într-un mod vizual, adică să transferăm în cele 14 infografice
    fiecare subtemă – exotism, discriminare, autonomie, exil, colonizare. Este vorba
    despre imagine, text, suprapuse pentru a
    fi cât mai uşor de parcurs şi de înţeles o problemă urmărită pe parcursul a 100
    de ani.


    Minorităţile vechi, istorice au fost foarte interesant
    reprezentate în pictura românească, de către artişti precum Iosif Iser, Nicolae
    Tonitza, Octav Băncilă, Nicolae Grigorescu, dar ele apar reprezentate şi în
    fotografii şi în cărţile poştale care circulau în epocă. Când vine vorba despre
    minorităţile noi, de după 1990, situaţia este diferită. Cosmin Năsui:
    Aceste minorităţi sunt reflectate mai ales în cultura vizuală, în zona
    cinematografică. Este destul de interesant de urmărit noul val al
    cinematografiei româneşti, cu diferite teme venite din zona minorităţilor
    etnice. Pe minoritatea chineză există filmul Anul dragonului (film
    documentar, regia Adina Popescu şi Iulian Manuel Ghervas), pe minoritatea
    saşilor există mai multe filme făcute de Radu Gabrea – Mănuşi roşii, Cocoşul
    decapitat, există filme, unele de ficţiune, altele documentare sau
    docu-fiction, cum este cel al lui Alexander Nanau, Toto şi surorile lui, care
    reflectă problema unei minorităţi vechi în Bucureşti, cea a unei familii de
    romi. Au fost şi o serie de expoziţii organizate în Bucureşti, care au vorbit
    despre discriminare. Iarăşi, o serie interesantă de monumente care au fost
    ridicate după momentul recunoaşterii Holocaustului. Se găsesc la Cluj, la
    Bucureşti. Primele semnale vizuale care au marcat procesul de recunoaştere a
    Holocaustului pe teritoriul României au fost tăbliţele puse în gările în care
    s-au constituit acele trenuri ale morţii.



    Proiectul
    Minorităţi etnice în cultura vizuală – focus România are şi o componentă de
    cercetare continuă. Comentariile şi mărturiile vizitatorilor vor fi integrate
    în expunerile viitoare şi în catalogul expoziţiei. De la Bruxelles, expoziţia a
    venit la Bucureşti, unde poate fi vizitată în perioada 9 octombrie – 3
    noiembrie la Muzeul Municipiului Bucureşti, Vila Minovici. De aici va pleca la
    Braşov, Cluj şi Craiova, urmând ca anul viitor să ajungă în ţările Benelux.