Tag: covrigi de Buzau

  • Covrigi de Buzău

    Covrigi de Buzău


    Buzăul se remarcă prin câteva produse cu denumire de origine, fiecare cu o poveste legată de târgurile organizate într-o zonă situată la întretăierea unor drumuri comerciale care legau cele trei mari provincii istorice româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.



    La apariţia unor produse tradiţionale au contribuit şi refugiaţii de naţionalitate bulgară şi sârbă din ajunşi la sfârşitul secolului al 18-lea în zona Buzăului din cauza războaielor ruso-turce. Sârbării, chiar aşa li s-au spus aşezărilor întemeiate de sârbi în zona Buzăului, unde a apărut babicul de Buzău sau babicul sârbesc de Buzău, un cârnat din carne de porc, uscat şi condimentat cu boia de ardei iute.



    Există şi covrigii de Buzău, mici, cu un diametru de 7… 8 centimetri, vânduţi “la şir”, adică legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei. Se fac din aluat dospit şi sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare pe vatră. Se pare că ei au apărut în secolul al 18-lea, fiind comercializaţi de negustorii greci care se stabiliseră în zona Buzăului, aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura comandată. Refugiaţii bulgari, stabiliţi în localitatea Mişcov, erau însă cei care produceau aceşti covrigi, care, uneori, erau daţi şi cu miere. Cu ingrediente simple – făină, drojdie, sare şi apă – se obţinea coca lăsată pentru puţin timp la dospit. Bătrânii covrigari din Buzău consideră că nu ingredientele sunt importante, ci etapele de preparare, adică frământarea, fierberea şi coacerea lor.



    Prepararea unei șarje de covrigi durează circa o oră. După ce a fost lăsat să dospească, aluatul ajunge la modelat. Se obţin astfel acele inele subţiri din cocă, după care covrigii sunt opăriţi în apă în care s-a pus bicarbonat de sodiu. Datorită acestei etape, covrigul de Buzău capătă la coacere o coajă lucioasă şi crocantă, în timp ce în interior rămâne moale, chiar mai multe zile. Până în urmă cu circa 30 de ani, erau utilizate cuptoarele cu boltă din cărămidă, încălzite chiar şi cu lemne, iar covrigii erau lăsaţi pe vatră circa 5 minute, până ce începeau să se rumenească. Apariţia cuptoarelor electrice cu bandă, care asigură o coacere rapidă a produselor de patiserie, a modificat, pentru unii producători, metoda de obţinere a covrigilor de Buzău. Producătorii industriali au pus pe piaţă mai multe variante de covrigi de Buzău: simpli, cu sare, cu mac sau cu susan.



    În august 2018, covrigii de Buzău au devenit marcă atestată şi recunoscută la nivel naţional. La nivel local, se lucrează la dosarul prin care “covrigii de Buzău” să primească din partea Uniunii Europene, eticheta de produs cu Indicaţie Geografică Protejată.






  • Covrigi de Buzău

    Covrigi de Buzău


    Buzăul se remarcă prin câteva produse cu denumire de origine, fiecare cu o poveste legată de târgurile organizate într-o zonă situată la întretăierea unor drumuri comerciale care legau cele trei mari provincii istorice româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.



    La apariţia unor produse tradiţionale au contribuit şi refugiaţii de naţionalitate bulgară şi sârbă din ajunşi la sfârşitul secolului al 18-lea în zona Buzăului din cauza războaielor ruso-turce. Sârbării, chiar aşa li s-au spus aşezărilor întemeiate de sârbi în zona Buzăului, unde a apărut babicul de Buzău sau babicul sârbesc de Buzău, un cârnat din carne de porc, uscat şi condimentat cu boia de ardei iute.



    Există şi covrigii de Buzău, mici, cu un diametru de 7… 8 centimetri, vânduţi “la şir”, adică legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei. Se fac din aluat dospit şi sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare pe vatră. Se pare că ei au apărut în secolul al 18-lea, fiind comercializaţi de negustorii greci care se stabiliseră în zona Buzăului, aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura comandată. Refugiaţii bulgari, stabiliţi în localitatea Mişcov, erau însă cei care produceau aceşti covrigi, care, uneori, erau daţi şi cu miere. Cu ingrediente simple – făină, drojdie, sare şi apă – se obţinea coca lăsată pentru puţin timp la dospit. Bătrânii covrigari din Buzău consideră că nu ingredientele sunt importante, ci etapele de preparare, adică frământarea, fierberea şi coacerea lor.



    Prepararea unei șarje de covrigi durează circa o oră. După ce a fost lăsat să dospească, aluatul ajunge la modelat. Se obţin astfel acele inele subţiri din cocă, după care covrigii sunt opăriţi în apă în care s-a pus bicarbonat de sodiu. Datorită acestei etape, covrigul de Buzău capătă la coacere o coajă lucioasă şi crocantă, în timp ce în interior rămâne moale, chiar mai multe zile. Până în urmă cu circa 30 de ani, erau utilizate cuptoarele cu boltă din cărămidă, încălzite chiar şi cu lemne, iar covrigii erau lăsaţi pe vatră circa 5 minute, până ce începeau să se rumenească. Apariţia cuptoarelor electrice cu bandă, care asigură o coacere rapidă a produselor de patiserie, a modificat, pentru unii producători, metoda de obţinere a covrigilor de Buzău. Producătorii industriali au pus pe piaţă mai multe variante de covrigi de Buzău: simpli, cu sare, cu mac sau cu susan.



    În august 2018, covrigii de Buzău au devenit marcă atestată şi recunoscută la nivel naţional. La nivel local, se lucrează la dosarul prin care “covrigii de Buzău” să primească din partea Uniunii Europene, eticheta de produs cu Indicaţie Geografică Protejată.






  • Puricei domneşti de Buzău

    Puricei domneşti de Buzău

    Buzăul se
    remarcă prin câteva produse cu denumire de origine, fiecare cu o poveste legată
    de târgurile organizate într-o zonă cu mare trafic
    comercial, care lega cele trei mari provincii istorice româneşti: Ţara
    Românească, Moldova şi Transilvania.


    Covrigii de Buzău au
    devenit un brand şi se găsesc ambalaţi la pungi în toate marile magazine din
    România. În mod tradiţional, covrigii de Buzău erau vânduţi la şir, adică
    legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei. Nu sunt mai groşi de un centimetru, sunt
    rotunzi şi au diametru de numai câţiva centimetri. Se fac din aluat dospit şi
    sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare pe vatră. Se pare că ei au apărut
    prin 1800 fiind aduşi de negustorii greci care se stabiliseră în zona Buzăului,
    aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura comandată.


    Există şi două sortimente de
    cârnaţi specifice zonei Buzăului: babicul de Buzău şi cârnaţii de Pleşcoi. Iniţial, cârnaţii de Pleşcoi erau produşi din carne de oaie, tocată cu
    barda, amestecată cu seu de oaie şi condimentaţi cu usturoi, cimbru şi busuioc.
    Acest amestec era pus în maţe subţiri de oaie, după care urma afumarea cârnaţilor.
    În reţetă a fost introdusă şi carnea de vită, într-o proporţie mai mică decât
    cea de oaie.


    Spre deosebire de
    cârnaţii de Pleşcoi, babicul de Buzău este preparat carne de porc, probabil o
    frondă faţă de otomani. Metoda de preparare a babicului este asemănătoare cu
    cea a cârnaţilor de oaie, carnea de
    porc, de obicei pulpă, fiind tocată cu barda. Apoi se pune sare, iar carnea
    este condimentată cu boia de ardei, şi iute, şi dulce, după care amestecul este
    pus în maţe mai groase şi se modelează cârnaţii. Sunt lăsaţi la zvântat, apoi
    la afumat, iar în final la presat, căpătând o formă plată.


    În zona Buzăului,
    aceşti cârnaţii sunt folosiţi şi la pregătirea unor mâncăruri, cum ar fi, spre
    exemplu, ciorba din babic la care se folosesc multe legume şi felii de cârnat tăiate
    foarte, foarte subţire.


    Tot în zona Buzăului se
    mai pregătesc aşa-numiţii puricei domneşti, fiind valorificată mămăliga
    rămasă de la o masă anterioară, conform reţetei originale. Se poate face o
    mămăligă, după care aceasta este pusă într-o tigaie cu untură încinsă şi se
    mărunţeşte. Se mai adaugă brânză sărată de oaie, de asemenea, mărunţită şi
    rondele de cârnaţi de Pleşcoi, uşor rumeniţi. Compoziţia se omogenizează şi se
    serveşte cu ceapă roşie, desigur, de Buzău. Mămăliga cu untură se pregătea în
    mod obişnuit în gospodăria ţărănească de altădată, dar domnului sau boierului
    nu-i putea da să mănânce doar mămăligă, trebuia să fie acolo o bucată de telemea
    şi un cârnat. Şi atlfel, mămăliga sfărâmată şi încălzită în untură careia i se
    spunea puricei a fost ridicată la rangul de puricei domneşti.

  • Puricei domneşti de Buzău

    Puricei domneşti de Buzău

    Buzăul se
    remarcă prin câteva produse cu denumire de origine, fiecare cu o poveste legată
    de târgurile organizate într-o zonă cu mare trafic
    comercial, care lega cele trei mari provincii istorice româneşti: Ţara
    Românească, Moldova şi Transilvania.


    Covrigii de Buzău au
    devenit un brand şi se găsesc ambalaţi la pungi în toate marile magazine din
    România. În mod tradiţional, covrigii de Buzău erau vânduţi la şir, adică
    legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei. Nu sunt mai groşi de un centimetru, sunt
    rotunzi şi au diametru de numai câţiva centimetri. Se fac din aluat dospit şi
    sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare pe vatră. Se pare că ei au apărut
    prin 1800 fiind aduşi de negustorii greci care se stabiliseră în zona Buzăului,
    aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura comandată.


    Există şi două sortimente de
    cârnaţi specifice zonei Buzăului: babicul de Buzău şi cârnaţii de Pleşcoi. Iniţial, cârnaţii de Pleşcoi erau produşi din carne de oaie, tocată cu
    barda, amestecată cu seu de oaie şi condimentaţi cu usturoi, cimbru şi busuioc.
    Acest amestec era pus în maţe subţiri de oaie, după care urma afumarea cârnaţilor.
    În reţetă a fost introdusă şi carnea de vită, într-o proporţie mai mică decât
    cea de oaie.


    Spre deosebire de
    cârnaţii de Pleşcoi, babicul de Buzău este preparat carne de porc, probabil o
    frondă faţă de otomani. Metoda de preparare a babicului este asemănătoare cu
    cea a cârnaţilor de oaie, carnea de
    porc, de obicei pulpă, fiind tocată cu barda. Apoi se pune sare, iar carnea
    este condimentată cu boia de ardei, şi iute, şi dulce, după care amestecul este
    pus în maţe mai groase şi se modelează cârnaţii. Sunt lăsaţi la zvântat, apoi
    la afumat, iar în final la presat, căpătând o formă plată.


    În zona Buzăului,
    aceşti cârnaţii sunt folosiţi şi la pregătirea unor mâncăruri, cum ar fi, spre
    exemplu, ciorba din babic la care se folosesc multe legume şi felii de cârnat tăiate
    foarte, foarte subţire.


    Tot în zona Buzăului se
    mai pregătesc aşa-numiţii puricei domneşti, fiind valorificată mămăliga
    rămasă de la o masă anterioară, conform reţetei originale. Se poate face o
    mămăligă, după care aceasta este pusă într-o tigaie cu untură încinsă şi se
    mărunţeşte. Se mai adaugă brânză sărată de oaie, de asemenea, mărunţită şi
    rondele de cârnaţi de Pleşcoi, uşor rumeniţi. Compoziţia se omogenizează şi se
    serveşte cu ceapă roşie, desigur, de Buzău. Mămăliga cu untură se pregătea în
    mod obişnuit în gospodăria ţărănească de altădată, dar domnului sau boierului
    nu-i putea da să mănânce doar mămăligă, trebuia să fie acolo o bucată de telemea
    şi un cârnat. Şi atlfel, mămăliga sfărâmată şi încălzită în untură careia i se
    spunea puricei a fost ridicată la rangul de puricei domneşti.

  • Tourisme au département de Buzău

    Tourisme au département de Buzău

    Les locaux appellent fièrement cet endroit « une petite Roumanie », en raison de la diversité de son relief, mais aussi des formes de tourisme qui peuvent y être pratiquées. Nicoleta Gâlmeanu, conseillère en tourisme au Conseil départemental de Buzău, opine qu’il faudrait environ un mois au touriste pour vivre et voir tout ce que le comté de Buzau offre. Elle propose de commencer notre voyage à partir du chef-lieu du département, dont l’attestation documentaire remonte à plus de cinq siècles.



    « Nous partirions d’ici, du Musée départemental, qui accueille des collections tout à fait inédites, pour rejoindre ensuite d’autres endroits du comté. Bien entendu, tout dépend de l’intérêt du touriste. Si c’est une personne plus active, qui souhaite visiter les zones de montagne ou les zones vallonnées, le département de Buzău est très attrayant de ce point de vue. Nous avons des destinations uniques au niveau européen et même mondial – les Volcans de boue, par exemple. L’unicité de ce paysage est donnée, tout d’abord, par la présence de terres sans vie, comme on les appelle. Vous verrez des cônes volcaniques qui apportent à la surface de la lave froide et de la lave noire. C’est là que la terre « bout à froid ». La partie centrale des Subcarpates de Courbure est un territoire assez vaste. Il y a plus de 40 hectares de terres sur lesquels on retrouve des cratères de forme circulaire, avec de la boue liquide ; c’est un paysage très spécial, lunaire. Il a été découvert et mis en valeur vers 1860, à la suite d’études pétrolières. Cette zone a été déclarée zone naturelle d’intérêt géologique, floristique et faunistique au niveau national depuis 1924. »



    Poursuivant notre voyage, nous arrivons dans la Contrée de Buzău. Nicoleta Gâlmeanu, conseillère en tourisme au Conseil départemental de Buzău, explique :



    « C’est une aire géographique dont nous assurons une promotion intense ces derniers temps, parce qu’elle garde certaines des attractions touristiques, des objectifs historiques et des traditions que je qualifierais d’inaltérés. Je vous emmènerais à Bozioru, voir les trovants, un phénomène naturel particulier. L’image et le microrelief sont spectaculaires. En fait, ce sont des roches aux formes bizarres, moins connues. Les gens les appellent souvent « des pierres qui poussent » parce qu’en raison de l’érosion et des phénomènes météorologiques, elles se transforment et prennent d’autres formes et d’autres dimensions au fil des ans. D’un point de vue scientifique, ce sont des dépôts de sable et des stratifications de grès cimentés, façonnés par des agents naturels : vent, pluie etc. De là, de l’autre côté de la colline, vous pouvez atteindre le Feu vivant. C’est une autre attraction touristique et réserve géologique, dans le village de Lopătari, à environ 70 km de Buzău. Des colonnes de feu jaillissent des profondeurs de la terre, et brûlent continûment. En fait, la terre recèle des gisements de gaz ; dans leur parcours vers la surface, des cristaux de quartz font le gaz prendre feu. »



    Non loin de là, vous pouvez rejoindre la commune de Mânzăleşti. Là, vous pouvez voir le Grunj de Mânzăleşti ou la « pierre blanche ». C’est un véritable phénomène naturel, les cendres pétrifiées des volcans en activité il y a plus de dix millions d’années. Et de cette « pierre blanche », vous pouvez monter sur le Plateau de Meledic. Nicoleta Gâlmeanu, conseillère en tourisme au Conseil départemental de Buzău, poursuit :



    « Un paysage spectaculaire vous attend sur le Plateau de Meledic. En plus d’être déclarée réserve naturelle, c’est aussi une réserve spéléologique et zoologique. Sur ses 60 hectares de terres on retrouve les plus grands gisements de sel de Roumanie. Sous l’effet de la pluie, la dissolution du sel créée une forme de relief spectaculaire. Vous y trouverez aussi des grottes creusées dans le sel par les eaux souterraines, dont l’une des grottes de sel les plus longues au monde, avec ses 3 190 mètres, la Grotte Şase Iezi. La réserve du Plateau Meledic comporte aussi deux lacs : le lac Mare et le lac Castel. L’eau de ces lacs est très froide en toute saison. Un festival folklorique bien connu a lieu chaque année sur ce plateau et il y a également un camp de sculpture en bois avec 25 œuvres exposées. »



    La Contrée de Buzău attire ses touristes aussi grâce à sa gastronomie, à son offre de vins et au grand nombre d’artisans. Nicoleta Gâlmeanu précise :



    « Nous avons beaucoup de caves à vin qui peuvent être visitées et où les vins peuvent être dégustés. Côté gastronomie, Buzău excelle par trois produits traditionnels non seulement au niveau national, mais aussi au niveau international : les saucisses de Pleşcoi, les covrigi (bretzels) de Buzău et le babic de Buzău (sorte de saucisson sec très piquant). Ces derniers sont complétés par nos vins. Quant aux artisans, il y en a dans tout le département. Nous avons deux trésors humains vivants : Amelia Papazisu pour les tissus en poil de chèvre et Mircea Micu, pour la fabrication d’instruments de musique, des cors des Alpes en particulier. En même temps, nous avons beaucoup d’artisans qui créent des tissus en toile, nous avons des potiers, des tailleurs de pierre, des tailleurs en bois et beaucoup de peintres sur bois et sur verre. »



    Le département de Buzău est également recherché par les amateurs de tourisme d’aventure, car on y pratique l’escalade, les découvertes en tout-terrain, le rafting, le parapente ou le canyoning. D’ailleurs, un championnat du monde de rafting est organisé chaque année dans la région. Raison de plus pour laquelle le Conseil départemental de Buzău a plusieurs projets dans le domaine du tourisme. Nicoleta Gâlmeanu, conseillère en tourisme au Conseil départemental de Buzau, précise :


    « Notre projet le plus important à l’heure actuelle, c’est le Géoparc Ţinutul Buzăului (la Contrée de Buzău). Fin 2020, l’Association Ţinutul Buzăului, dont le Conseil départemental est membre, a présenté sa demande d’obtention du statut de Géoparc mondial UNESCO. C’est un territoire qui rassemble environ 18 communes et comprend de nombreux éléments d’intérêt géologique, écologique, archéologique, historique et culturel. En obtenant ce titre, nous serions en mesure de promouvoir et de valoriser beaucoup mieux les éléments naturels spéciaux de la région, mais aussi son patrimoine culturel et historique. »



    Et non dernièrement, nous vous recommandons une visite au Musée de l’ambre de Colţi, rouvert l’année dernière. Là, vous pouvez voir les plus beaux exemplaires de pierres ambrées, car il en existe environ 300, allant des nuances de jaune translucide au noir opaque. Bonne visite !


    (Trad.: Ligia)

  • … de Buzău

    … de Buzău

    Buzăul se remarcă prin câteva produse cu denumire de origine, fiecare
    cu o poveste legată de târgurile organizate într-o zonă cu mare trafic comercial, care lega cele trei mari provincii istorice
    româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.


    Există covrigii de
    Buzău, mici, cu un diametru de 7… 8 centimetri, vânduţi la şir, adică legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei.
    Se fac din aluat dospit şi sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare pe vatră.
    Se pare că ei au apărut prin 1800 fiind aduşi de negustorii greci care se stabiliseră
    în zona Buzăului, aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura
    comandată.


    Există şi două sortimente
    de cârnaţi specifice zonei Buzăului: babicul de Buzău şi cârnaţii de Pleşcoi. În mod
    sigur, preparate asemănătoare
    din carne tocată au fost produse şi în alte zone, însă
    ei au devenit cunoscuţi tot datorită târgurilor organizate aici. Cel mai
    cunoscut era Drăgaica, târg care se ţinea în iunie, iar documente de la
    începutul secolului al 19-lea fac referire la preţurile la care erau vândute
    pastrama de oaie şi cârnaţii, produse aduse din satele Berca şi Pleşcoi.
    Iniţial, cârnaţii de Pleşcoi erau produşi din carne de oaie, tocată cu barda,
    amestecată cu seu de oaie şi condimentaţi cu usturoi, cimbru şi busuioc. Acest
    amestec era pus în maţe subţiri de oaie, după care urma afumarea cârnaţilor. În
    reţetă a fost introdusă şi carnea de vită, într-o proporţie mai mică decât cea
    de oaie.


    Venirea în zona
    Buzăului, la sfârşitul secolului al 18-lea, a unor refugiaţi de naţionalitate
    bulgară şi sârbă din cauza războaielor ruso-turce a dus la modificarea reţetei
    cârnaţilor. Aceştia s-au aşezat în zona Buzăului unde au înfiinţat aşa-numitele
    sârbării, iar aici au continuat să facă ce ştiau ei mai bine, adică să cultive
    legume. Preferinţa acestora pentru condimentarea cu ardei iute roşu a dus la
    modificarea reţetei cârnaţilor de Pleşcoi. Atunci a apărut, se pare, babicul de
    Buzău sau babicul sârbesc de Buzău, preparat însă nu cu carne de oaie sau de
    vită, ci cu carne de porc, probabil o frondă faţă de otomani. Metoda de
    preparare a babicului este asemănătoare cu cea a cârnaţilor de oaie, carnea de porc, de obicei pulpă, fiind tocată
    cu barda. Apoi se pune sare, iar carnea este condimentată cu boia de ardei, şi
    iute, şi dulce, după care amestecul este pus în maţe mai groase şi se modelează
    cârnaţii. Sunt lăsaţi la zvântat, apoi la afumat, iar în final la presat,
    căpătând o formă plată. În continuare, sunt lăsaţi la uscat. Pentru a scurta
    procesul de uscare, reţeta a fost modificată, în compoziţie intrând şi carne de
    vită. În zona Buzăului se pregăteşte şi ciorbă din babic, cu multe legume şi,
    desigur, cu felii de cârnat, tăiate foarte, foarte subţire.

  • … de Buzău

    … de Buzău

    Buzăul se remarcă prin câteva produse cu denumire de origine, fiecare
    cu o poveste legată de târgurile organizate într-o zonă cu mare trafic comercial, care lega cele trei mari provincii istorice
    româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.


    Există covrigii de
    Buzău, mici, cu un diametru de 7… 8 centimetri, vânduţi la şir, adică legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei.
    Se fac din aluat dospit şi sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare pe vatră.
    Se pare că ei au apărut prin 1800 fiind aduşi de negustorii greci care se stabiliseră
    în zona Buzăului, aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura
    comandată.


    Există şi două sortimente
    de cârnaţi specifice zonei Buzăului: babicul de Buzău şi cârnaţii de Pleşcoi. În mod
    sigur, preparate asemănătoare
    din carne tocată au fost produse şi în alte zone, însă
    ei au devenit cunoscuţi tot datorită târgurilor organizate aici. Cel mai
    cunoscut era Drăgaica, târg care se ţinea în iunie, iar documente de la
    începutul secolului al 19-lea fac referire la preţurile la care erau vândute
    pastrama de oaie şi cârnaţii, produse aduse din satele Berca şi Pleşcoi.
    Iniţial, cârnaţii de Pleşcoi erau produşi din carne de oaie, tocată cu barda,
    amestecată cu seu de oaie şi condimentaţi cu usturoi, cimbru şi busuioc. Acest
    amestec era pus în maţe subţiri de oaie, după care urma afumarea cârnaţilor. În
    reţetă a fost introdusă şi carnea de vită, într-o proporţie mai mică decât cea
    de oaie.


    Venirea în zona
    Buzăului, la sfârşitul secolului al 18-lea, a unor refugiaţi de naţionalitate
    bulgară şi sârbă din cauza războaielor ruso-turce a dus la modificarea reţetei
    cârnaţilor. Aceştia s-au aşezat în zona Buzăului unde au înfiinţat aşa-numitele
    sârbării, iar aici au continuat să facă ce ştiau ei mai bine, adică să cultive
    legume. Preferinţa acestora pentru condimentarea cu ardei iute roşu a dus la
    modificarea reţetei cârnaţilor de Pleşcoi. Atunci a apărut, se pare, babicul de
    Buzău sau babicul sârbesc de Buzău, preparat însă nu cu carne de oaie sau de
    vită, ci cu carne de porc, probabil o frondă faţă de otomani. Metoda de
    preparare a babicului este asemănătoare cu cea a cârnaţilor de oaie, carnea de porc, de obicei pulpă, fiind tocată
    cu barda. Apoi se pune sare, iar carnea este condimentată cu boia de ardei, şi
    iute, şi dulce, după care amestecul este pus în maţe mai groase şi se modelează
    cârnaţii. Sunt lăsaţi la zvântat, apoi la afumat, iar în final la presat,
    căpătând o formă plată. În continuare, sunt lăsaţi la uscat. Pentru a scurta
    procesul de uscare, reţeta a fost modificată, în compoziţie intrând şi carne de
    vită. În zona Buzăului se pregăteşte şi ciorbă din babic, cu multe legume şi,
    desigur, cu felii de cârnat, tăiate foarte, foarte subţire.