Printre
informațiile – parțiale deocamdată – obținute în urma Recensământului
populației din 2021, cele referitoare la locuire relevă situații interesante.
În urma lor apare o imagine a țării noastre prinsă între extreme: multe
localități abandonate, mai ales de la țară, unde numărul caselor l-a depășit pe
cel al locuitorilor coabitează cu zone extrem de aglomerate și urbane, și
rurale, unde locuințele sunt foarte puține comparativ cu numărul cetățenilor.
În același timp, deși România are poate cel mai mare număr de proprietari de
locuințe din UE nu stă deloc la fel de bine la capitolul privind calitatea
locuirii. Concentrarea populației în orașele mari și în zonele limitrofe
acestora se explică prin oportunitățile de angajare, educație și petrecere a
timpului liber pe care urbanul mare le oferă. Iar depopularea satelor se
explică și prin declinul demografic, și prin migrația oamenilor către regiuni
ce oferă, măcar la nivel potențial, un trai mai bun, concluzionează Bogdan
Suditu, conferențiar la Facultatea de Geografie și președinte al Comisiei
Tehnice de Urbanism de la Primăria Municipiului București.
E un fenomen care s-a accentuat
după 1990 și mai mult după anul 2000.
Zonele rurale pierd populație sau populația îmbătrânește și multe sate
au început să nu mai aibă populație. În plus, există tendința de migrare a
tinerilor către orașele care au, pe de o parte, oportunități de angajare și, pe
de altă parte, oportunități de educație sau formare profesională. Am utilizat
și eu datele recensământului și situația este destul de îngrijorătoare. Vă
semnalez faptul că din 3181 de unități administrativ teritoriale, doar 77 au
peste 25000 de locuitori, deci foarte puțin. Asta înseamnă că 2,4% din
unitățile administrativ teritoriale sunt de peste 25000 de locuitori. Dar mă
duc și la extrema cealaltă. Avem 2501 de unități administrativ teritoriale,
adică 78% din unitățile administrativ teritoriale din România au sub 5000 de
locuitori. Avem câteodată situații în care numărul angajaților de la primărie
mai e mai mare decât populația activă a comunelor respective. Într-adevăr
există două situații extreme în care, pe de o parte avem concentrare de
populație în orașele mari București, Constanța, Timișoara, Iași, Craiova, Cluj
şi zona metropolitană crește, dar avem și foarte multe unități administrativ
teritoriale care pierd. Avem o comună în România care are 88 de locuitori. E vorba
de Bătrâna din județul Hunedoara.
Situația din 2021 nu este nouă, ea a fost constatată și cu 10 ani în
urmă, cu ocazia recensământului anterior. De pildă, în 2011, s-a constatat că 129 de sate aveau 0 locuitori și, după un calcul
raportat la numărul total de localități rurale, concluzia a fost că 2000 de
sate aveau sub 100 de locuitori. În așteptarea datelor complete, e de presupus
că în 2021 fenomenul s-a accentuat. Ce se poate face pentru a îmbunătăți
situația oamenilor din aceste zone părăsite, dar și a celor din cele supraglomerate?
Bogdan Suditu răspunde: Există o Strategie Națională a
Locuirii care a fost aprobată anul trecut și ăsta este un lucru foarte bun. Are
niște ținte mai ales pentru grupurile vulnerabile şi în egală măsură pentru îmbunătățirea
mecanismelor de acces la locuință,decentă, în chirie sau în proprietate.
Evident, este o strategie națională și vizează ce poate să facă Guvernul, dar
care stabilește și un cadru de cooperare cu autoritățile publice locale.
Fenomenul declinului demografic nu există doar în România. Sunt foarte multe
alte țări care au aceleași probleme. Mecanismul propus de Guvern, strategia
respectivă, vizează îmbunătățirea mecanismelor în așa fel încât, pe de o parte,
în marile orașe și zonele aglomerate, să se dezvolte stocul de locuințe, iar,
pe de altă parte, evident că şi în zonele rurale se pot construi locuințe, dar
acolo e de văzut pentru cine. Dacă România va atrage populație sau migranți, nu
cred că se vor duce către zona rurală. Deci ce putem face? Să îmbunătățim în
sensul în care resursele pe care le avem să le utilizăm mai eficient.
De pildă, în loc să avem cinci școli într-o zonă rurală
atinsă de subpopulare, e suficient una singură, cu profesori buni, unde copiii
din sate mai îndepărtate să fie aduși cu un autobuz pus la dispoziție de
primărie. E una dintre soluțiile care pot fi aplicate – și în unele cazuri
chiar este aplicată – astfel încât să fie îmbunătățite condițiile de viață și
oamenii încurajați să nu mai plece.
Cât despre supraaglomerare: în 2020, 45% dintre români
trăiau în locuințe supraaglomerate, aceasta fiind cea mai mare rată din UE. Este,
evident, o medie, explică Bogdan Suditu, precizând că acest fenomen e specific
atât orașelor mare, cât și celor mici și privește mai ales stocul de blocuri
construite în perioada comunistă unde acum se înghesuie mai multe generații.
Bodgan Suditu: Sunt foarte multe persoane încă în România
care sunt aproape de pensie sau la pensie, care ocupă în continuare locuința în
care apartamentul în care s-au mutat acum 30-40 de ani, în care și-au crescut
copiii, dar aceştia au plecat și au rămas vârstnicii. Deci această situație
este o realitate pentru marile orașe și aceasta ar trebui să ne preocupe și să
găsim soluții adaptate, pentru că vârstnicii care ocupă astfel de locuințe
foarte mari nu înseamnă că trăiesc mai bine, pentru că au costuri foarte mari
de întreținere a acestor locuințe. Și, evident, pentru unii, ei au o locuință
mare și bună, dar foarte costisitoare în raport cu veniturile unui pensionar.
Paradoxal, România este și țara europeană cu un număr
foarte mare de proprietari de locuințe, românii preferând să-și cumpere un
apartament sau o casă decât să locuiască în chirie. Dar care sunt consecințele?
Bogdan Suditu răspunde:
Devenim proprietari cu niște costuri foarte,
foarte mari. Ideea de proprietate şi de siguranță care vine odată cu
proprietatea sunt lucruri foarte bune. Din nefericire, ideea de proprietate a
unei locuințe, în afară de costurile despre care am vorbit, vine cu foarte
multe îngrădiri legate de de mobilitate. În momentul în care ai luat un
apartament pe credit, este clar că nu te vei muta foarte ușor, chiar dacă tu
vei constata după o lună, sau un an că în cartierul respectiv îți lipsesc niște
utilități. După un an, doi sau trei, când apar copiii și constați că nu ai o
grădiniță în cartierul în care te-ai mutat, o să fie destul de greu, fiind
angajat prin credit imobiliar să locuieşti într-un cartier de la marginea
Bucureștiului, Clujului sau Iașiului, să găsești pe altcineva disponibil să îl
cumpere ca tu să îți găsești un o locuință mai aproape de grădiniță sau mai
aproape de un parc ș.a.m.d.
Nevoia de siguranță pe care o oferă o proprietate este
încă foarte mare printre români, dar stocul construit de locuințe este încă
foarte mic pentru a asigura această nevoie care uneori intră în contradicție cu
o alta: nevoia de mobilitate.