Tag: crestinism

  • Creştinii sărbătoresc, astăzi, Naşterea Maicii Domnului

    Creştinii sărbătoresc, astăzi, Naşterea Maicii Domnului

     

     

    foto: Mariana Chiriţă/ RRI

     

     

    Creştinii sărbătoresc, pe 8 septembrie, Naşterea Maicii Domnului, numită popular “Sfânta Marie Mică”. Peste două milioane de români îşi serbează, cu această ocazie, onomastica.

    Credinţa creştină spune că Fecioara Maria s-a născut în urma unei minuni. Ioachim şi Ana, părinţii săi, desi casatoriti de foarte multa vreme, si inaintati in varsta, nu aveau copii. Ei s-au rugat mult la Dumnezeu, care le-a ascultat rugăciunle şi a făcut un miracol: Ana a născut la bătrâneţe o fetiţă pe care au numit-o Maria. Este persoana care avea fie mama lui Mesia Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea lumii.

    În creştinism, Fecioara Maria este omul care a ajuns la cel mai înalt grad de sfinţenie, de aceea se bucură de cea mai mare cinste în rândul sfinţilor.

    Spre deosebire de ceilalţi sfinţi, care sunt sărbătoriţi doar în ziua când au murit, Maica Domnului are patru sărbători mari în calendarul creştin: Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie), Intrarea în biserică (21 noiembrie), Buna Vestire (25 martie) şi Adormirea Maicii Domnului (15 august).

  • Pelerin în secolul 21

    Pelerin în secolul 21

    Nu există religie a lumii – că este budism, hinduism, islam ori iudaism – care să nu aibă cel puţin un mare pelerinaj al ei. Cât despre creştinism, acesta abundă în astfel de manifestări ale credinţei. Ierusalim, Roma, Santiago de Compostela, Lourdes, Grecia cu ale sale Meteora, Eghina, Nea Makri, Evia sau Munte Athos sunt doar câteva din renumitele locuri de pelerinaj ale lumii creştine.



    În România, majoritar ortodoxă, sezonul anual al celor mai importante pelerinaje s-a încheiat, prilej pentru a sta de vorbă despre acest mega-fenomen deopotrivă religios şi social, la care iau parte zeci, poate, sute de mii de oameni, cu Mirel Bănică – cercetător ştiinţific ȋn domeniul socioantropologiei religiilor din cadrul Academiei Române. L-am rugat, pentru început, să treacă în revistă cele mai importante pelerinaje românești:



    ʺFiecare pelerin – iar printre ascultătorii dumneavoastră sunt convins că sunt mulţi care au fost în pelerinaj – are propria lui preferinţă. Avem voie să spunem asta, nu suntem teologi, oamenii iubesc mai mult un sfânt decât altul, au propria lor chimie. Dar încerc, totuşi, o mică clasificare. Cele mai importante pelerinaje ar fi cel de la Iaşi şi cele de la Bucureşti, care, în anii buni, înainte de Covid, adunau zeci, sute de mii de oameni. După aceea, mai este pelerinajul de la Nicula, care este pelerinajul Ardealului. Mai sunt pelerinajele locale, dar foarte cunoscute, cum ar fi cele de la Curtea de Argeş – la Sfânta Filofteia, pelerinajul de la mânăstirea Cernica – la Sfântul Calinic şi un pelerinaj relativ nou pe harta României, are cam zece-doisprezece ani, nu mai mult, este cel legat de locul special de la Prislop, unde se află mormântul părintelui Arsenie Boca



    În pelerinajul catolic, tributul pe care un pelerin îl plăteşte sacrului este geografic – merge foarte mult pe jos: este cazul, de pildă, al celebrului Camino către Santiago de Compostela. În ortodoxie, lucrurile sunt diferite. Deși nu există două pelerinaje identice, toate au câteva trăsături comune pe care le punctează cercetătorul Mirel Bănică:



    ʺCeea ce face specificul pelerinajului ortodox este acel rând lung de aşteptare în care oamenii se înscriu şi aşteaptă. Unele rânduri sunt mai scurte, altele sunt mai lungi. Eu, personal, am aşteptat cel mai mult la Iaşi, prin 2015-2016, circa 20 de ore. Ca orice pelerin, sunt orgolios, pelerinilor le-a plăcut, dintotdeauna, să se laude puţin. N-ar trebui să o facă, dar le-a plăcut să se laude cu realizările lor! O a doua caracteristică tipică pentru religia ortodoxă şi poate tipică pentru pelerinajele din România este contactul intim şi foarte direct cu sacrul înmagazinat în raclele sfinţilor, în icoana de la Nicula sau în jurul mormântului părintelui Arsenie Boca, de la Prislop. Tocmai această intimitate a sacrului, faptul că pelerinul ortodox are tendinţa de a atinge, de a înmagazina sacrul, de a fi în apropierea lui, de a fi într-un contact foarte intim cu generatorul de sacru a adus şi mari probleme în pandemie, pentru că, trăind în această epocă specială, ciudată şi neobişnuită, contactul dintre oameni, contactul cu obiectele sacre ridică probleme şi e foarte criticat de foarte multe ori



    Pandemia a bulversat modul de desfăşurare al pelerinajelor – în vremuri ʹnormaleʹ, furnicare de oameni, o mare de garduri de protecție și numeroase forțe de ordine, cât vezi cu ochii tonete la care se vând obiecte de cult și nu numai, pe fundalul sonor al rugăciunilor și cântărilor bizantine ce se revarsă din biserică, grație stațiilor de amplificare, totul … sub lupa scrutătoare a presei. Pandemia a bulversat și bazinul de recrutare al pelerinilor: oamenii nu au mai vrut sau nu au mai putut să călătorească atât de mult şi atât de departe pe cât și-ar fi dorit. Dar cine sunt participanții? Pelerinul român este, adesea și în mod peiorativ, asociat cu o femeie, în principal, în vârstă, provenind din mediul rural și în cel mai bun caz cu studii primare. Pe cine a întâlnit Mirel Bănică la coadă, la pelerinaj?



    ʺVedeţi, timpul trece nemilos de repede, în cartea pe care am scris-o despre fenomenul pelerinajelor în 2014-2015, sunt, deja, cinci-şase ani de atunci, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, apărută la Polirom şi reeditată între timp, mi-am pus şi atunci întrebarea ʹtotuşi, putem trasa un portret-robot al pelerinului? putem face lucrul ăsta? putem spune iată, el e pelerinul?ʹ Ei, spre mirarea unora, mai ales a celor care nu iubesc pelerinajele din multiple motive pe care nu le detaliez aici, paleta pelerinului este destul de largă. Am întâlnit, desigur, acel pelerin idilic de la ţară, care încă îşi mai ia merindele în desagă şi mănâncă fericit o bucată de mămăligă cu brânză şi ceapă, nu idealizez!, e adevărul!, dar am întâlnit şi – am spus-o şi în carte, o spun şi acum, pe calea undelor – pelerini foarte sofisticaţi, îmbrăcaţi cu cele mai tari haine de munte, de trekking, de protecţie de ploaie, de vânt, care veniseră în rând ca şi cum ar fi vrut să cucerească Himalaya şi care vedeau asta ca pe un exerciţiu de dezvoltare personală. Şi ăsta este un semn de secularizare în spiritul veacurilor pe care le trăim!ʺ



    Pentru unii din spectatorii de pe margine ai fenomenului, pelerinajele sunt anacronisme ale vremurilor post-moderne pe care le traversăm. A existat mereu o stigmatizare a pelerinilor și asta nu s-a inventat nici în România, nici în vremurile noastre – spune cercetătorul științific din cadrul Academiei Române, Mirel Bănică:



    ʺE vorba, aici, de un marker, de un semn foarte clar și net al secularizării care se manifestă din ce în ce mai puternic și în societatea noastră, secularizare, adică pierderea treptată a ideii religioase din societate, a unei anumite stări de spirit, a unei anumite religiozități. Și este normal să fie așa, pentru că suntem la mai bine de treizeci de ani de la căderea comunismului, îmbătrânim, Europa îmbătrânește și ea și ne înscriem încet, dar sigur pe anumite drumuri, cărări bine bătătorite ale secularizării din Europa occidentală. Toți acei tineri care au strigat și poate vor continua să strige ʺvrem spitale, nu catedraleʺ au partea lor de adevăr și, când spun asta, la ce mă refer? Sunt prima generație etică din istoria României. Și, când spun generație etică, spun că sunt crescuți într-un spirit al muncii, într-un cult al eficienței, într-un cult al profesiunii bine făcute, care nu mai înțeleg intervenția divină în viața omului, nu mai văd rolul anumitor practici, inclusiv pelerinajele, pentru a putea trăi bine, frumos, corect etc. Să nu uităm un lucru și asta cred că trebuie reamintit mai ales celor mai tineri că pelerinajele sub forma unui rând lung de așteptare, așa cum le cunoaștem acum, sunt, totuși, o practică religioasă relativ recentă în istoria milenară a ortodoxiei românești. Ele au apărut la sfârșitul anilor 90. Până atunci, existau, dar erau foarte localizate, erau de o foarte mică anvergură. Nu întâmplător au apărut atunci, după căderea comunismului, pentru că oamenii au simțit nevoia să pună ceva în locul unui sistem care s-a prăbușit, ceva care să le dea sens și direcție existenței. Și cred că pelerinajele au reușit, de atunci, până acum, să îndeplinească această misiune cu mult succes pentru mulți dintre cetățenii acestei țări.



    Pentru mulți români, pelerinajele sunt un necesar medicament spiritual, mai ales în vremuri de criză sanitară majoră asemenea celei pe care o traversăm. Până când, însă, pelerinajul, așa cum îl știu ei, va reveni la normalitatea de dinaintea pandemiei, o soluție – spune cercetătorul Mirel Bănică – ar fi un mai asiduu pelerinaj interior, e drept, infinit mai greu de realizat.




  • Pluralism religios în România interbelică

    Pluralism religios în România interbelică

    România de după 1918 era o altă
    Românie, mult diferită de cea fondată în 1859 prin unirea Moldovei cu Muntenia.
    După unirea cu teritorii din imperiile vecine rus și austro-ungar, Noul Regat român
    devenea o țară mai diversă geopolitic și cultural, cu minorități mai multe și
    cu noi ambiții și provocări. Minoritățile religioase beneficiau de drepturi
    egale iar manifestările lor aveau legătură cu comportamentul majorității. De
    fapt, majoritatea și minoritățile au funcționat întotdeauna împreună iar
    separarea lor este ceva care ține de cercetarea științifică istorică.



    Despre România Mare s-a scris foarte mult în ultimele
    trei decenii, volumele de istorie politică și diplomatică fiind cele mai
    numeroase. Cartea istoricului Roland Clark, profesor la Universitatea din
    Liverpool, Sectarism and renewal in 1920s Romania. The Limits of Orthodoxy and
    Nation-Building, se concentrează asupra schimbărilor pe care le-a produs
    pluralismul religios și confesional în România de după primul război mondial. Schimbările
    legislative și instituționale au făcut ca România să devină mai democratică și
    spiritul civic să se dezvolte. Clark a identificat trei voci în pluralismul
    confesional: cea ortodoxă, cea catolică și cea a cultelor neoprotestante care
    spun trei povești ce trebuie privite într-una singură.

    Toate trei povești sunt dependente una de cealaltă și sunt
    amestecate. Nu se poate vorbi despre înființarea partriarhatului ortodox fără
    să se vorbească despre catolici și despre neoprotestanți. Mișcarea
    neoprotestantă a primit un impuls puternic de la schimbările care au început în
    Biserica Ortodoxă, de la teologi ortodocși, chiar episcopi, și de la însuși
    patriarhul care a orientat Biserica Ortodoxă către participarea laicilor.
    Aceasta a dus la apariția altor mișcări precum Cuibul cu barză din București și
    Oastea Domnului. Alte schimbări au fost calendarul de la care a pornit mișcarea
    stilistă și implicarea Basarabiei în mișcarea inochentistă. Este de fapt o
    singură poveste în care toată lumea este legată și nu se poate separa.


    Anii ’20 au fost anii reconstrucției de după Marele
    Război și elanul s-a manifestat și prin vocațiile religioase. Roland Clark
    crede însă că în observarea noului spirit religios al epocii nu se poate face
    abstracție de lărgirea drepturilor politice și de integrarea noilor provincii
    în statul român.

    Faptul că a
    apărut România Mare contează enorm. Apariția României Mari a presupus
    democrație și toți bărbații au primit dreptul de vot. A mai însemnat implicarea
    oamenilor de rând în politica statului, și că unirea Transilvaniei, Bucovinei
    și Banatului și a altor provincii s-a făcut într-o nouă Biserică. S-a fondat o
    biserică națională cu rang de patriarhat. Cum se putea guverna Biserica din
    Transilvania care avea foarte mulți laici implicați în conducerea Bisericii dar
    și cea din Basarabia din cauza revoluției ruse? Li s-a dat și lor dreptul la
    conducere. Când a venit în România, viitorul patriarh Miron Cristea a dorit să
    așeze conducerea Bisericii în mâinile sale și ale Bucureștiului. Dar
    mitropoliții Transilvaniei și al Basarabiei, foarte influenți, s-au opus. Era
    un joc de putere în care trebuia să dovedească puterea și prezența propriei
    Biserici.



    Pluralismul confesional a însemnat și prezența unor
    mișcări ecleziale și Biserici evanghelice din Occident, în afară de Biserica
    Catolică, în România. Ele nu au fost bine primite de Biserica Ortodoxă
    majoritară cu care erau în competiție. Însă cadrul legal care asigura dreptul
    egal al practicării convingerilor religioase a contat enorm și prezența lor a
    însemnat o influență reciprocă. Roland Clark: Biserica neoprotestantă crește repede după 1918 datorită
    legăturii cu lumea din Vest, ceea ce a îngrijorat Biserica Ortodoxă. Tot ce a
    vorbit public Biserica Ortodoxă în orice ziar și în orice carte era sub semnul
    asediului din partea neoprotestanților. Dar ea considera că problema era din
    interior, că ei înșiși nu erau suficient de creștini, că propria Biserică nu
    avea destulă viață, că trebuia ca Biserica să fie schimbată pentru a se proteja
    de neoprotestantism.



    Impactul pe care l-a avut pluralismul confesional asupra
    majorității ortodoxe a arătat că până și cele mai conservatoare structuri, cum
    erau considferate cele ale Biserici Ortodoxe, se puteau reforma. Roland Clark.: Biserica Ortodoxă s-a schimbat,
    la fel și creștinismul ortodox într-un mod radical în anii 20. Ideea de predică
    în fiecare duminică, ideea că oamenii de rând trebuie să citească Biblia, să
    aibă un comportament decent, să nu mai înjure, să meargă la biserică în fiecare
    săptămână, toate acestea au devenit normale la începutul secolului 20 și după
    primul război mondial. Din cauza sporului de educație, mult mai mulți oameni
    știau să citească, religia a devenit mai interesantă. Au apărut mișcări de
    reînnoire religioasă care au pornit de jos. Au avut sprijin de sus dar au
    pornit de jos de la oameni precum Tudor Popescu, Dumitru Cornilescu cu
    traducerile lu, Iosif Trifa. Acestea nu erau mișcări care au venit din Vest sau
    de la străini ci din sufletul românesc, de la oameni de rând.


    Pluralismul confesional din România
    anilor 1920 a însemnat o deschidere a societății către noile idei de după
    primul război mondial. A fost o combinație între tendințe noi, aspirații vechi
    și reformare și integrare. Multe obiective au fost atinse, multe au rămas
    neîmplinite, iar frustrările vor exploda în radicalismul din deceniul următor.

  • Stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare

    Stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare

    Principele Moldovei Ștefan cel Mare a fost figura politică dominantă a istoriei românilor în a doua jumătate a secolului al 15-lea. A domnit între 1457 și 1504 având a doua cea mai lungă domnie din istoria României, după cea a regelui Carol I. Și-a bazat puterea pe mica boierime și pe țărănimea liberă împroprietărită cu pământ. Pe plan extern, Ștefan cel Mare a fost, pe rând, vasal al Ungariei, Poloniei și Imperiului otoman și a balansat între cele trei puteri pentru a păstra statalitatea Moldovei. A încercat să-și modernizeze armata și a construit un sistem de cetăți fortificate atât în interior, cât și spre exterior, pe malul fluviului Nistru, pentru a-și securiza frontiera de est de atacurile tătarilor.



    Cele mai importante bătălii câștigate de el au fost cele împotriva regelui Ungariei în 1467 la Baia, împotriva tătarilor în 1469 la Lipnic, împotriva turcilor în 1475 la Vaslui și împotriva regelui Poloniei în 1497 la Codrii Cosminului. A construit 21 de biserici și mănăstiri, motiv pentru care a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992. Ștefan cel Mare a avut trei soții și șapte copii și a murit în iulie 1504, la vârsta de 65 de ani, fiind înmormântat la mănăstirea Putna.



    Printre puținele obiecte rămase de la principele moldovean este așa-numitul ”stindard liturgic” sau, în limbaj actual, un epitaf. Ștefan cel Mare a trăit în perioada cruciadelor târzii și simbolismul religios creștin l-a influențat mult în bătăliile pe care le-a dat. Stindardul liturgic este o broderie bizantină fabricată în Moldova secolului al 15-lea, de formă pătrată cu latura de un metru. Descoperit în 1882 în urma călătoriilor în Balcani pe care scriitorul și memorialistul Teodor Burada le-a întreprins, acesta a căutat să-i convingă pe călugării de la mănăstirea Zographou de la muntele Athos să i-l vândă. Obiectul intrase în posesia mănăstirii athonite în urma donației pe care moștenitorii lui Ștefan o făcuseră. Eșuarea negocierilor nu a făcut decât ca momentul în care obiectul ștefanian să reintre în posesia statului român să fie amânat. Ceea ce se va întâmpla în 1917, în plin război mondial, cu implicarea directă a Franței.



    Ernest Oberlander-Târnoveanu, directorul Muzeului Național de Istorie a României, a descris obiectul care din 1970 se află în colecția instituției. ”Această broderie are o caracteristică excepțională: îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe stând pe tron, ceea ce este o ipostază nu foarte obișnuită în iconografia acestui sfânt important. Sfântul ține în mână o sabie scoasă din teacă, în echilibru, este încoronat de îngeri cu coroana martirajului și îngerii îi înmânează o sabie și un scut pentru apărarea activă și pasivă a creștinătății. Poate lucrul cel mai straniu în această reprezentare este faptul că Sfântul Gheorghe stă cu picioarele pe un balaur, pe un dragon cu trei capete.



    Este o reprezentare rară, majoritatea dintre noi îl cunoaștem pe Sfântul Gheorghe ucigând balaurul călare cu lancea în fața unei cetăți pentru a salva o prințesă care e amenințată de monstru. Acel dragon are mereu un singur cap. Dragonul care figurează pe stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare are trei capete care reprezintă dușmanii principali ai credinței: cel mai mare, din dreapta, este islamul, celelalte două sunt diverse curente eretice care amenințau, în viziunea omului medieval, pacea lumii.”




    Broderia ștefaniană este nu numai un obiect de artă ci și o sursă de cercetare pentru alte discipline cum ar fi lingvistica. Ernest Oberlander-Târnoveanu: ”Această broderie este nu numai o capodoperă din punctul de vedere al tehnicii. Ea este, fără să fiu considerat lipsit de modestie, probabil una dintre cele mai importante broderii bizantine târzii din lume. Tehnica ei este desăvârșită, această tehnică i-a permis să supraviețuiască numeroaselor încercări nedrepte la care a fost supusă de către cei care au administrat-o. Broderia conține și un text care are un pronunțat caracter autobiografic, este ca o declarație a lui Ștefan cel Mare. Partea de început este troparul Sfântului Gheorghe, o rugăciune obișnuită, cunoscută.



    În partea a doua Ștefan recită troparul, știm că Ștefan era un voievod cult, cunoștea limba slavonă și cu siguranță textele liturgice: O, luptătorule și biruitorule mare Gheorghe, în nevoi și în nenorociri grabnic ajutător și cald sprijinitor, iar celor întristați bucurie nespusă, primește de la noi această rugăciune a smeritului tău rob, a domnului Ioan Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, păzește-l pe el neatins în lumea aceasta și în lumea cea de apoi. Prin rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine ca să preamărim pe tine în veci. Amin.”



    Ștefan a făcut aceasta în anul 7008, în al 43-lea an al domniei sale, adică anul 1500 de la nașterea lui Christos. Dincolo de un text religios cunoscut, Ștefan adaugă de la el și aceasta este după părerea mea una dintre cele mai importante surse literare din câte s-au păstrat din creația originală a Evului Mediu românesc. Are un caracter autobiografic și o mărturisire. Este un document prodund uman, Ștefan se pregătește să intre în alt veac și în altă lume.”



    Stindardul liturgic al lui Ștefan cel Mare este un monument unic de cultură și de recompunere a mentalului colectiv din trecutul României. Este o mărturisire a convingerilor domnitorului și un testament al său.

  • Nicolae Stroescu Stînişoară, înhumat la Munchen

    Nicolae Stroescu Stînişoară, înhumat la Munchen

    “Comunitatea românească din Munchen anunță că Nicolae Stroescu Stînișoară, fost director al postului de radio Europa Liberă, scriitor, gânditor și filozof creștin a încetat din viață. Înmormântarea va avea loc vineri, 11 iulie, ora 12.45 (ora Germaniei), la cimitirul Perlach din Munchen. Dumnezeu sa-l ierte!”


    Nicolae Stroescu Stînişoară a absolvit Colegiul “Carol I” din Craiova şi a urmat cursuri de drept şi filosofie la Universitatea din Bucureşti, dar nu a reuşit susţinerea examenului de stat, fiind pus sub urmărire de Securitate.



    După cel de-Al Doilea Război Mondial s-a implicat în activitatea unei organizaţii studenţeşti anticomuniste, purtând numele conspirativ Hans, deşi la acea vreme nu era un filogerman. Între anii 1952 şi 1964, a trăit în clandestinitate, fiind în permanenţă urmărit de Securitate, până în anul 1964, când a fost emis decretul de eliberare a deţinuţilor politici. În septembrie 1969 a emigrat în Republica Federală Germania, unde s-a stabilit la München.



    Şi-a reluat studiile în filosofie şi a devenit colaborator al Radioului Europa Liberă, în anul 1972, apoi, începând cu anul 1978 a lucrat ca redactor şi a realizat emisiunea “Lumea creştină”. În anul 1982 a devenit director asistent al Departamentului Românesc, iar, din anul 1988, a fost director definitiv şi a deţinut această funcţie până în anul 1994, când postul de radio a fost mutat la Praga. În anul 1983 a obţinut titlul de doctor în filosofie la Universitatea din München.



    După 1990 a început să scrie şi să publice volume de publicistică şi de memorialistică. În 1991, lui Nicolae Stroescu Stînişoară îi apare în ţară volumul de publicistică “Pe urmele revoluţiei”, care cuprinde editorialele radiofonice dintre 14 octombrie 1989 şi 22 februarie 1991. A părăsit Europa Liberă în 1994, când i-a apărut a doua carte, “În zodia exilului”, compusă dintr-o serie de “fragmente de jurnal”. În ultimii 15 ani a colaborat constant la revista ieşeană Convorbiri literare.


    Sursa: Mediafax