Radio România Internațional

Tag: Cristina Irian

  • Expoziție „Libertate. Corp. Rezistență.” la Varşovia

    Expoziție „Libertate. Corp. Rezistență.” la Varşovia

    Forumul Artelor Vizuale, în parteneriat cu Archeology of Photography Foundation (FAF), a organizar la Varşovia, în perioada 5-11 septembrie 2024, a doua expoziție internațională a proiectului „Libertate. Corp. Rezistență.”. Proiectul este o inițiativă culturală gândită să promoveze arta contemporană românească în Polonia și Bulgaria, având ca punct de plecare investigarea prin resurse artistice a schimbărilor majore produse în societatea și în scena artistică românească după Revoluția din decembrie 1989.

     

    Expoziția itinerată deja în cadrul Festivalului de Artă Contemporană „BUNA” din Varna, Bulgaria (24 mai – 2 iunie 2024), a prezentat sub o nouă formulă lucrările artiștilor Dan Perjovschi, Lia Perjovschi, Cristina Irian, Alexandra Dumitrescu, Dragoș Dogioiu, Emil Cristian Ghiță și Raluca Paraschiv, curatoriate de Raluca Oancea și de Weronika Kobylińska.

     

    Tema centrală constă într-o analiză a schimbărilor în corpul politic, social, artistic, realizată și cu ajutorul arhivelor de fotografie (publice sau personale), cu scopul de a evalua critic istoria recentă. Acest demers a fost inițiat odată cu crearea bazei de date online „Arhivele Litoralului” de către Forumul Artelor Vizuale și consolidat de-a lungul dialogului și al cercetărilor artistice întreprinse deja în prima etapă a proiectului.

     

    Am stat de vorbă cu Cristina Irian, cercetător în arte vizuale, curator și artist care lucrează cu colecții, arhive foto și materiale multimedia.

     

  • Labirint La Jumătate. Flowers Were Here

    Labirint La Jumătate. Flowers Were Here

    Poartă un nume incitant: Labirint – la jumătate. Şi este un proiect de,
    ceea ce se numește, Artă Publică Independentă, fiind rezultatul unui drum
    destul de lung parcurs, în timp, prin lucrări de cercetare și experiențe
    artistice comunitare a trei doamne venite din lumi diferite: Roxana Donaldson,
    artist vizual, Ana-Cristina Irian, cercetător în arte vizuale, şi Cristina
    Bodnărescu, răspunzătoare de transformarea înregistrărilor şi ideilor primelor
    două artiste într-un film, ce a şi participat la festivalul de film şi video,
    VKRS Bucureşti.


    Cristina Irian ne-a povestit: Este un proiect deopotrivă
    artistic, dar şi cu o nuanţă civică, pentru că îşi propune să răspundă activ la
    nevoia de a păstra comunitatea împreună într-o perioadă de criză şi să salveze,
    simbolic, flori, alungate din pieţe, prin încorporarea şi transformarea lor în
    obiecte de artă. Eu am lucrat direct cu buchete de flori din piaţa Matache,
    primite de la Roxana, cărora le-am urmărit evoluţia pentru o durată de peste o
    lună, am realizat opt păpuşi din florile primite, pe care le-am numit Păpuşile
    de pe Matache, păpuşi care au căpătat forme în mişcare. Ele par că
    dansează. Am utilizat în a doua parte a
    proiectului păpuşile şi conturirile acestora, peste care am adăugat aşa-numite
    versuri din flori. Şi am documentat video tot acest proces de transformare a buchetului de flori.



    Din acest schimb de flori, artistele au făcut un performance, despre care
    am aflat mai în detaliu de la Roxana Donaldson:

    Este un proiect
    artistic pe care noi l-am conceput ca fiind o întâlnire a oamenilor cu
    plantele, în urban. Am vrut să vorbim despre viaţa oamenilor şi a florilor, în
    această perioadă de izolare, de anxietate generate de pandemia cu Covid 19. Şi
    am vrut să vedem cum oamenii şi plantele trăiesc şi rezistă împreună în oraşe. Performance-ul
    a fost insprat de abandonarea florilor cultivate de micii producători locali,
    în pieţe, în noiembrie 2020. Acesta a fost punctul de plecare şi de aici am
    ajuns la un film, iar apoi la ideea de a face din florile uscate obiecte de
    artă.

    Eu sunt un artist vizual interdisciplinar, totdeauna m-a interesat zona
    de eco-art, de plant-art şi mi-am dorit să fac o artă interdisciplinară şi
    conceptuală cu şi despre plante. Iar prin Labirint la jumătate am găsit o
    expresie perfectă pentru ceea ce mă interesează să exprim în arta mea, şi anume
    comunicarea între noi, oamenii, şi specia vegetală. Am pornit de la un gest de revoltă, am făcut
    împreună cu Ana-Cristina Irian un performance care a constat în a ne întâlni la
    jumătatea drumului dintre piaţa ei şi piaţa mea, de unde a cumpărat fiecare
    flori în ultima zi în care pieţele erau deschise. Şi întâlnindu-ne la mijlocul
    acestui drum, ceea ce s-a nimerit să fie strada Labirint din Bucureşti, acolo
    am făcut schimb de flori. Ne-am dăruit practic flori în mijlocul pandemiei, în
    izolare, într-un moment în care oraşul era rece, gol, închis şi oamenii foarte
    anxioşi. Am filmat totul, am înregistrat şi sunetul oraşului, pentru că am vrut
    să avem o mărturie a acestui performance urban.


    Viaţa florilor a continuat în casele de adopţie, casele artistelor, iar
    după uscare, au fost reinventate: Roxana Donaldson: Eu am pictat pe
    pânză de in, am scris cu o peniţă povestea lor, flori abandonate, salvate şi
    cuvintele acestea s-au amestecat, au devenit pete de culoare, peste aceste pete
    de culoare am cusut flori şi am obţinut un obiect de artă, pe care în cadrul
    celui de-al doilea performance l-am expus în stradă. Eu l-am numit Flowers
    were here, pentru că florile s-au întors în locul în care mai fuseseră
    înainte. Le-am lăsat în stradă. Fiecare din noi a lăsat câte o lucrare: eu am
    lăsat un peretar lucrat pe pânză de in cu flori, iar ea a lăsat o păpuşă făcută
    din flori uscate. Ele au rămas pe zidul pe care noi le-am expus, în cadrul
    acestui performance de free-art, care exact asta presupune, să creezi cu tot
    sufletul o artă pură, o artă care nu este înregimentată şi să o dăruieşti
    oraşului, comunităţii, gratuit, fără condiţii.



    Cristina Irian a adăugat: Am
    început proiectul dimineaţa şi l-am continuat după amiaza şi urmează să ne
    întâlnim a treia oară pe aceeaşi stradă, de data aceasta seara, pentru a lucra
    cu obiectele pe care le-am realizat într-o altă formă. Eu voi folosi în
    principal forma obiectului păpuşă şi umbrele acestui obiect, într-o formulă de
    reactivare a spaţiului.



    Aşteptăm partea a treia a proiectului, care va avea mai multe componente:
    prezentarea filmului cu viaţa florilor transformate în obiecte de artă, o
    expoziţie cu lucrări noi, în care florile uscate sunt integrate şi un nou
    performance stradal.

  • Brand Trainers: Virtuelles Café bietet Künstlern Austauschplattform

    Brand Trainers: Virtuelles Café bietet Künstlern Austauschplattform

    Vermissen Sie vielleicht die Begegnungen mit Ihren Freunden? Die spannenden Gespräche, die Witze, die gute Laune? Dann sollten Sie wissen, Sie sind nicht allein. Künstler sind wohl bekannt für ihre freie Natur, sie fühlen sich unwohl in der Isolation. Schon seit Beginn der räumlichen Distanzierung wurde demnach eine Variante der Online-Sozialisierung vorgeschlagen: das virtuelle Café. Roxana Donaldson ist Schriftstellerin und bildende Künstlerin. Sie erzählt, wie sie die Isolation empfindet:



    Es ist ein schwieriger Zeitpunkt, ein Augenblick der höchst möglichen Isolation. Der reale Raum ist sehr stark geschrumpft. Allerdings hat sich der virtuelle Raum mit schwindelerregender Geschwindigkeit gedehnt. Und er bietet die Möglichkeit, ein bisschen von dem, was wir früher hatten, weiter zu bewahren. Zusammen mit meinen Freunden vom virtuellen Café überlegten wir, wie wir diesen ausgedehnten virtuellen Raum ausfüllen könnten. Wir wollten nämlich weiter kommunizieren können. Und wenn das über den normal Weg nicht mehr möglich ist, dann eben online. Wir dachten an einem Café, denn wir sind soziale Wesen par excellence. Ein Café ist der richtige Ort für einen Gedankenaustausch. Es besteht sowieso eine langwierige Tradition des künstlerischen Kaffeehauses, des Gedankenaustausches, der intellektuellen Kommunikation. Eben diese Tradition versuchen wir in der Online-Welt wiederzubeleben.“




    Das Café kann von allen Interessenten besucht werden — sagte uns Roxana Donaldson:



    Die Gäste des Kaffeehauses kommen aus verschiedenen Bereichen: bildende Kunst, Literatur, Business, Freelancing, Marketing und Kommunikation. Das Café wird von sehr unterschiedlichen Menschen besucht. Alle werden allerdings vom gleichen Wunsch getrieben — sie möchten sich einerseits unterhalten und andererseits ihre Welt aufrechterhalten. Bei jedem Treffen sprechen die Teilnehmer über ihre Leidenschaften. Die jeweiligen Gäste schlagen Diskussionsthemen vor, sie laden Gäste ein, werfen Fragen auf. Unsere Kaffeehäuser sind offen für alle, die sich an unsere Gespräche beteiligen möchten. Die Teilnahme ist kostenlos. Es besteht auch die Möglichkeit, Live-Übertragungen auf Facebook zu verfolgen. Die Teilnehmer können sich über die sozialen Medien anmelden, sie können zuhören, Fragen stellen. Wir haben die Möglichkeit, uns zu unterhalten, ein bisschen frische Luft einzuatmen.“




    Roxana erwähnte auch die ersten Erfahrungen mit dem Café:



    Beim ersten Treffen erwähnten wir kurz die Grenzen der digitalen Welt. Wir unterhielten uns über den Online-Unterricht, über die Heimarbeit. Denn das waren die ersten Herausforderungen der Corona-Isolation. Daher tauschten wir uns im Rahmen der ersten Treffen über diese Themen aus. Wir wissen, die Online-Kommunikation ist eine Notlösung, sie ist imperfekt, doch sie ermöglicht uns, unser Leben fortzusetzen. Wir erkannten aber klar und deutlich die Grenzen des Online-Lebens. Uns war klar, dass wir schon vieles digital erledigen können, doch alles ist verschieden von dem, was in Wirklichkeit passiert. Um für eine längere Zeit digital fortzufahren, müssen bessere Nutzungsmöglichkeiten des digitalen Raums gefunden werden. Solange wir den digitalen Raum lediglich als Notlösung betrachten, wird er sein Potenzial kaum ausschöpfen können. Positiv ist, wir erkannten, dass es auch so geht.“




    Die Übertragung unseres Lebens im Online-Medium überraschte uns alle. Allerdings nahmen die Menschen die Möglichkeit virtueller Treffen im Internet-Kaffeehaus freudig entgegen, sagt Roxana Donaldson.



    Ja, es machte uns Spa‎ß. An einem Treffen beteiligte sich der Schauspieler Axel Moustache. Er ist Schauspieler des Nationaltheaters und leitet nebenbei eine Improvisationstruppe. Er erzählte uns, wie ein Schauspieler die Isolation empfindet, was es für ihn bedeute, nicht mehr spielen zu können. Wir versuchten auch eine Online-Improvisation. Es war eine interessante Übung. Wir hatten die Möglichkeit, in seine Haut zu schlüpfen. Wenn wir eine Krisensituation erleben, denken wir in der Regel nur daran, wie uns die Krise selbst betrifft. Es ist immer gut, wenn man die Möglichkeit bekommt, die Dinge auch von einem anderen Blickwinkel zu betrachten. So erkennt man den Ausma‎ß der Krise innerhalb der Gesellschaft.“




    Ein weiteres angesprochenes Thema war Perfect strangers — isoliert zwischen Wirklichkeit und digitaler Welt“. Angeschlossen an virtuellen Synapsen, versuchen die Menschen dieser Notlage standzuhalten. Es war ein Gespräch über Kunst, Projekte, Fotografie, Andenken im Zusammenhang mit der Corona-Krise. Zu Gast war damals Cristina Irian, die Vorsitzende des Omnia Photo“-Vereins. Sie erzählte uns Folgendes:



    Meine Aufgabe als Gast im virtuellen Café war, über die Tätigkeit unseres Vereins zu erzählen. Der Name unseres Vereins stammt von der Bezeichnung zweier Fotostudios, die in der Zwischenkriegszeit in Betrieb waren. Dorin Delureanu, ein Kollege von mir in Craiova, und ich haben gleichzeitig Fotos aus den 1930er–40er Jahren gefunden. Er stie‎ß auf Photo Omnia Craiova, ich auf Photo Omnia Bukarest. Und wir fingen an, uns Fragen über diese weniger bekannten Fotostudios zu stellen. So kamen wir auf den Gedanken, unseren Verein zu gründen. Aufgabe des Vereins ist, Fotoarchive und Fotosammlungen sowie einzelne Privatfotos ausfindig zu machen. Vor allem weniger bekannte Fotografien.“




    Das virtuelle Kaffeehaus erwartet seine Gäste einmal die Woche. Die Teilnehmer wollen allerdings auch nach dem Ende der Quarantäne in Verbindung bleiben. Also bleibt uns nichts übrig, als Sie einzuladen, der Initiative beizutreten. Dafür brauchen Sie nur die Internetseite des virtuellen Cafés Brand Trainers anzuklicken.

  • Fotowelten: versunkene Zeiten aus Archiven wieder lebendig gemacht

    Fotowelten: versunkene Zeiten aus Archiven wieder lebendig gemacht

    Fotos erzählen Geschichten — etwa: Es war einmal eine bemalte Schachtel. Die Bilder darauf waren etwas verwischt, denn die Zeit hatte ihre Spuren darauf hinterlassen. Doch öffnet man die Schachtel, so erfährt man die Geschichte einer Familie. Sie enthüllte sich plötzlich dem Auge des Betrachters — wie ein Puzzle aus Urzeiten. Auf den Fotos taucht vielleicht ein Name auf, oder eine Botschaft, eine kurze Mitteilung, die die abgebildete Person in Verbindung mit anderen Familienmitgliedern bringt. Weil sie Fotos lieben, weil sie die Story dahinter zu schätzen wissen, gründeten Cristina Irian und ihr Partner, Dorian Delureanu, den Verein Photo Omnia. Cristina Irian erzählte uns, wie es dazu kam:



    Unsere Geschichte — die Geburt unseres Vereins — startete mit der Entdeckung zweier Fotografie-Quellen. Damit meine ich nicht Fotoarchive, sondern zwei Fotostudios, die während der Zwischenkriegszeit in Betrieb waren — eines in Craiova und das andere in Bukarest. Ihre Bezeichnung war Studio Omnia Photo. So kamen wir auf den Namen unseres Vereins: Omnia Photo. Und wir begannen Fotos zu suchen, die von Fotografen geschossen wurden, die eine Verbindung zu den beiden Studios hatten. So startete unser Projekt. Der Anfang war sehr spannend, denn wir entdeckten zwei verschiedene Fotografie-Arten, zwei verschiedene Tätigkeiten. Ein Studio war viel mehr auf Porträts und Event-Fotografie fokussiert, das zweite legte grö‎ßeren Wert auf Fotografie-Projekte. Eine Wissenschaftlerin erzählte uns, das zweite Studio sei von einer Gruppe von Architekturstudenten in der Zwischenkriegszeit betrieben worden. Allerdings wissen wir nicht, ob das wirklich stimmt.“




    Cristina Irian erzählte uns auch über die Fotoarchive, die sie ausfindig machen konnten:



    Wir nahmen uns mehrere Fotoarchive vor. Wir starteten zwei grö‎ßere Projekte. In einem ging es um Familienarchive und um berufliche Fotosammlungen, im zweiten um Familien- und Reisealben. Wir führten mehrere Pilotprojekte in mehreren Gegenden Rumäniens durch, die meisten fokussierten sich auf Familien- und Reisefotos. Die Fotos brachten Jugendliche und Geschäftsleute in Bukarest, die in der Zwischenkriegszeit gelebt hatten, in den Vordergrund. Die Fotosammlungen, auf die wir stie‎ßen, verbergen viele Geschichten. Sie kamen auf uns zu — könnte ich fast behaupten.“




    Eine der schönsten Geschichten spielt sich in der Ortschaft Gura Humorului ab, etwa zwischen 1897 und 1960. Cristina Irian erzählte uns Folgendes dazu:



    Das erste Archiv umfasst Geschichten aus dem Norden Rumäniens. Auf diese Fotosammlung stie‎ßen wir anlässlich einer Foto-Veranstaltung 2017. Es war eine Veranstaltung, bei der es hauptsächlich um alte und neue Fotos ging — herkömmliche und neue Techniken der Fotografie. Wir versuchten ein Reenactment der Fotografie, zusammen mit Paul Aioanei. Und bei dieser Gelegenheit trafen wir Ioana Brunet, die Besitzerin dieses Fotoarchivs von Gura Humorului. Und es tauchte diese Schachtel mit Fotos auf. Es dauerte eine Weile, bis wir alle Fotos digitalisierten. Doch wir setzten unsere Forschungsarbeit fort und verwandelten das Archiv in ein zweifach digitales Produkt. Und wir verfügen derzeit über eine digitale Karte, die die Laufbahn der Fotos und der abgebildeten Menschen verfolgt. Und darüber hinaus verfügen wir über ein weiteres kleines digitales Produkt, nämlich eine audiovisuelle Präsentation der aufgefundenen Fotografien und Urkunden, vorgetragen von Ioana. Der Vortrag dauert etwa 10–15 Minuten.“




    Hinter jedem Foto steckt eine gesonderte Geschichte. Jedes Foto hat sein eigenes Heim. Wenn man einmal drinnen angekommen ist, enthüllen sich dem Betrachter spannende Lebensgeschichten. Manchmal können sogar zahlreiche Einzelheiten erkannt werden. Eltern, Gro‎ßeltern, Enkelkinder, die Geschichte einer Stadt, eines Landes, Grenzen, die sich mit der Zeit verwischen und die abgebildeten Personen aus einem anderen Blickwinkel erscheinen lassen.




    Auf der Webseite des Vereins können auch noch Bilder von Dacia-Autos gesehen werden. Diese sind Teil eins Jubiläumsprojekts in Bezug auf die Geheimnisse der Stadt Craiova. Cristina Irian erklärte uns, zu welchem Zweck dieses Archiv gegründet wurde:



    Es war ein zweifacher Zweck. Einerseits wollten wir das Archiv und seinen Inhalt an und für sich vorstellen. Wir wollten die Geschichte der Menschen erzählen, die auf den Fotos abgebildet sind. Andererseits wollten wir den Inhalt der Fotografien hervorheben: was für Fotografien es damals gab, wie sich die Leute fotografieren lie‎ßen, die damalige Arbeitsweise und die damaligen Gewohnheiten. Gegebenenfalls wollten wir auch die Namen bedeutender Fotografen der Zeit betonen. Wir fanden in jedem Archiv bedeutende Fotografennamen und seltene, wertvolle Fotos.“




    Ein weiteres Projekt des Vereins ist Analogic 192021. Es ist ein Langzeitprojekt und umfasst Forschung, Digitalisierung, Förderung von analogen Fotografien und Fotosammlungen verschiedener Gemeinden in Rumänien. Das Projekt verläuft in Zusammenarbeit mit mehreren Partnerinstitutionen und verbündeten Vereinen. Im Rahmen des Projekts Analogic 192021 wurden Fotos ausgestellt, die verschiedene Möglichkeiten des Fotoeinsatzes in einer Gemeinde im Kreis Ialomiţa veranschaulichen. Autor der Fotos ist Costică Acsinte. Er sammelte die Fotos im Jahr 2017, in der Gemeinde, aus der er herkommt. Einige seiner Kollektionen sind für Facebook-Nutzer hier zu sehen: https://www.facebook.com/pg/costicaacsinte.

  • Poveşti cu şi despre fotografii

    Poveşti cu şi despre fotografii

    Spune poveşti cu a fost
    odată…A fost odată, de exemplu, o cutie pictată, cu imagini uşor şterse şi care
    odată deschisă a dezvăluit povestea unei familii. Ca un puzzle din timpuri
    străvechi. Fotografii pe care poate este scris un nume sau un mesaj, care pune
    în legătură persoana din imagine cu alţi membrii ai familiei. Şi pentru că
    iubeşte fotografia şi ca imagine şi ca poveste, Cristina Irian şi asociatul
    său, Dorian Delureanu, au fondat Asociaţia Photo Omnia.

    Ne-a vorbit despre
    originea proiectului Cristina Irian : Povestea noastră ca asociaţie pleacă de la descoperirea a două surse
    fotografice, nu neapărat arhive, două studiouri fotografice care au activat în
    perioada interbelică, unul la Craiova şi unul la Bucureşti, pe numele lor,
    Studio Photo Omnia. Şi de aici am ajuns la denumirea Omnia Photo şi să căutăm
    fotografii realizate de fotografi care au activat în cadrul celor două
    studiouri. Acesta a fost proiectul nostru de început şi a fost foarte
    interesant, pentru că am descoperit două formule de fotografiere, două tipuri
    de activităţi fotografice, un studio mai centrat pe portrete şi fotografii de
    eveniment şi unul concentrat pe proiecte fotografice, care, se pare, – nu ştim
    sigur, dar aşa ne-a spus o cercetătoare – că ar avea legătură cu o grupare de
    studenţi din zona arhitecturii şi designului, din perioada interbelică.


    Cristina Irian ne-a
    spus ce arhive au recuperat: Arhivele de care ne-am ocupat sunt mai multe. Şi aici avem două
    proiecte mari, este vorba despre arhive de familie şi arhive profesionale şi o
    serie de albume fotografice de familie şi de călătorie, un subgen al albumelor
    de familie. Am desfăşurat câteva proiecte pilot pe albume de familie din mai
    multe zone din România şi album de călătorie, în special al unor tineri sau ale
    unor oameni de afaceri din Bucureşti, din perioada interbelică. În ceea ce
    priveşte arhivele pe care le-am descoperit şi de care ne-am ocupat, aici pot
    spune că sunt mai multe poveşti. Cumva arhivele astea au venit către noi.


    Una dintre cele mai
    frumoase poveşti se desfăşoară la Gura Humorului, pe la 1897-1960. Vine cu
    detalii Cristina Irian Prima arhivă, care este tocmai cea legată de cutia Ioanei, cutia
    cu poveşti din nordul României, a apărut la unul dintre evenimentele pe care
    le-am organizat, împreună cu un bun prieten, în 2017, un eveniment legat de
    fotografia veche şi fotografia nouă, tehnici vechi şi tehnici noi de
    fotografiere, un fel de reenactment fotografic pe care l-am încercat noi şi
    care împreună cu Paul Aioanei am desfăşurat un eveniment în studioul lui şi
    acolo am găsit-o pe Ioana. Ioana Brunet, proprietara acestei arhive, de la Gura
    Humorului. Şi a apărut această cutie.

    A trebuit să mai treacă ceva timp pentru
    ca această cutie să ajungă în spaţiul digital. Ea a fost digitalizată într-un
    proiect pilot şi de acolo am plecat şi
    mai departe cu această cercetare şi cu această arhivă şi am transformat-o
    într-un dublu produs digital, într-o hartă digitală a traiectoriei fotografiilor
    şi oamenilor din cutie. Şi un produs digital micuţ, o prezentare audio-video,
    pe baza fotografiilor şi documentelor descoperite, o arhivă povestită de Ioana.
    Intenţia iniţială era să povestim aceste arhive în prezenţa proprietarilor lor,
    însă exista o dorinţă de a păstra într-un fel urma acestor prezentări şi atunci
    am ajuns la această formulă de prezentare ilustrată, înregistrată, în maxim
    10-15 minute de text şi imagine.


    Fiecare fotografie,
    aflăm din poveste, are casa ei. Şi odată intrat în casa fotografiei,
    privitorului i se dezvăluiesc poveşti de viaţă prinse, câteodată în detaliu.
    Părinţi, bunici, nepoţi, istoria unor oraşe, unor ţări, graniţe ce îi schimbă
    în timp configuraţia şi iau cu ele persoanele fotografiate.


    Pe siteul asociaţiei
    mai găsiţi imagini cu maşini Dacia, parte a unui proiect aniversar (Dacia 50
    rulează încă !), Fântâni din Oltenia sau Misterele Craiovei.


    Cristina Irian ne-a
    explicat care este scopul creării acestor arhive: Scopul este dublu. Dorinţa noastră a fost pe de o parte
    să prezentăm arhiva şi conţinutul arhivei ca atare, povestea oamenilor cărora
    le-a aparţinut această arhivă şi, pe de altă parte, să evidenţiem şi conţinutul
    fotografic : tipurile de fotografii, modurile în care oamenii se
    fotografiau, practica curentă a timpului şi, acolo unde este cazul, să
    evidenţiem şi numele unor fotografi importanţi din epocă. În fiecare arhivă am
    descoperit nume foarte importante din epocă şi un material fotografic rar.


    Un alt proeict al
    asociaţiei este Analogic192021, un proiect pe termen lung de cercetare,
    digitizare, promovare a fotografiei analogice, a colecțiilor și arhivelor
    fotografice din comunități din România, desfășurat în parteneriat cu asociații
    și instituții culturale. Analogic192021 a constat în expunerea fotografiilor
    realizate în 2017, printr-un concept Omnia Photo, legat de practici de
    utilizare a fotografiei în comunitățile din Ialomița, de unde provine
    fotograful Costică Acsinte, autorul fotografiilor prelucrate.