Radio România Internațional

Tag: daci

  • Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei

    Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei

    Continuăm prezentarea celor zece destinaţii votate în Top 10 “Destinații FIJET România 2024”, proiect al Clubului Presei de Turism – FIJET România care își propune să atragă atenția asupra unor locuri din țară care se remarcă din punct de vedere turistic. În topul destinaţiilor, pe locul 8, se află Grădiştea de Munte din judeţul Hunedoara, un sat aflat în apropierea cetăţii Sarmisegetusa Regia, parte a complexului de fortificaţii şi aşezări dacice din Munţii Orăştiei.

     

    Accesul spre Sarmisegetusa Regia, capitala regatului, era controlat de celelalte cetăţi din Munţii Orăştiei, Costeşti – Cetăţuie, Blidaru, Piatra Roşie, Băniţa şi Căpâlna, care reprezintă tot atâtea locuri de vizitat. Realizarea construcţiilor dacice din Munţii Orăştiei a necesitat, începând din secolul II î.H. şi până în secolul I d.H. amenajarea unor drumuri şi a unor terase, precum şi aducerea materialelor de construcţie de la distanţe de câteva zeci de km.

     

    Cercetările arheologice au scos la iveală gospodării, ateliere, apeducte şi rezervoare de apă, dar şi obiecte din metal şi din ceramică. Bogată în artefacte, această zonă cu o suprafaţă de  circa 200 de km pătraţi a atras atenţia nu numai a turiştilor, ci şi a căutătorilor de comori. Despre protejarea acestor situri arheologice ne-a vorbit şeful Direcţiei Generale de Administrare, Monumente și Promovare Turistică a Județului Hunedoara, Radu Barb:

     

    „Direcția Generală de Administrare, Monumente și Promovare Turistică a Județului Hunedoara este o subordonată a Consiliului Județean Hunedoara și este instituția care se ocupă cu administrare a cetăților dacice. În urmă cu 4 ani a fost dată o lege prin care se punea, se legifera protejarea cetăților decice, paza și protecția lor, precum și punerea în valoare, iar din acel moment a fost constituită această direcție. Direcția se ocupă cu administrarea monumentelor. Aici sunt incluse cele cinci cetăți dacice din județul Hunedoara, cele patru din Munții Orăştiei, plus cetatea de lângă Petroșani, care sunt deja păzite de către noi printr-o firmă specializată. Deci s-a rezolvat problema jafurilor sau a furturilor, cum erau în trecut. Este vorba de Cetatea Bănița, Cetatea Costești, Cetatea Blidaru, Sarmisegetuza Regia și Cetatea Piatra Roșie.”

     

    Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei se află, din anul 1999, pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO, dar şi pe lista celor peste 375 de obiective turistice inventariate în judeţul Hunedoara. Unele atracţii turistice sunt promovate şi prin festivaluri, după cum a subliniat conducătorul Direcţiei Generale de Administrare, Monumente și Promovare Turistică a Județului Hunedoara, Radu Barb. Un astfel de festival doreşte să aducă în atenţie, prin reconstituri istorice, bătăliile dintre daci şi romani:

     

    „Dac Fest este festivalul pe care noi, Direcția, îl organizăm împreună cu Terra Dacica Aeterna. Este un festival mare de reenactment. Este un festival internațional unde numeroase trupe de reenactment vin și refac după scenariu anumite bătălii din perioada antică și pun în scenă fapte pe care cei care doresc să vadă și sunt interesați de acest tip de spectacole le savurează.”

     

    În acest an, Dac Fest va fi organizat, cel mai probabil la sfârşitul lunii august, pe platoul Măgura Uroiului de lângă oraşul Simeria. În ediţiile trecute ale festivalului au fost prezentate ritualuri dacice şi romane şi au fost organizate ateliere meşteşugăreşti unde au fost confecţionate obiecte folosite în urmă cu două mii de ani.

     

  • Arme și haine dacice și romane din Dacia

    Arme și haine dacice și romane din Dacia

    Pe teritoriul dintre Dunăre, Marea
    Neagră, Munții Carpați și bazinul intracarpatic locuiau în antichitate
    populațiile geților și dacilor. Urme ale civilizației lor materiale au fost
    descoperite în câteva situri arheologice, iar artefactele găsite până acum
    datează și din dinaintea și de după cucerirea Daciei de către romani și al
    fuziunii daco-romane care a urmat. Între aceste artefacte, armele ocupă un loc
    important între indiciile prețioase care îi ajută pe arheologi să-și imagineze
    nivelul de dezvoltare a geților și dacilor, comparativ cu romanii.


    Prezența romanilor la Dunărea de Jos datează din primul secol dinaintea erei
    creștine. O
    bună parte a triburilor geților și dacilor intraseră în orbita civilizației
    romane, dar altele rămăseseră ori refuzau clientelismul roman. Cel mai rebel
    rege dac era Decebal, de la sfârșitul primului secol al erei creștine, care
    avea statul în zona central-sud-estică a României de azi, în Munții Șureanu din
    Carpații Meridionali. În urma a două războaie, între 101-102 și 105-106,
    purtate de împăratul Traian, regele dac Decebal e înfrânt, decapitat și regatul
    său cucerit. Astfel apărea sinteza daco-romană considerată de istorici baza formării
    națiunii române.


    Asociația
    Terra Dacica Aeterna s-a înființat în 2007 și este formată dintr-un grup de
    entuziaști care organzează spectacole de reenactment și promovează cultura
    getică și dacică. Pentru a avea o imagine a armelor cu care s-au luptat dacii
    și romanii, acum 1900 de ani, Andrei Duduman de la asociația amintită s-a
    costumat în dac și a prezentat armele dacilor la vernisarea expoziției Dacia,
    ultima frontieră a romanității.

    Avem
    un războinic dac, oarecum o căpetenie de infanterie grea. Pentru războinicul
    dac, cel mai important element vizual era scutul, al cărui design este inspirat
    de modelele de pe columnă, ele se pot admira în lapidariumul Muzeului Național
    de Istorie a României. Al doilea element foarte important este spada de tip
    celtic, a cărei teacă este decorată cu motive care se găsesc pe celebra matriță
    dacică descoperită la Sarmizegetusa. Este o spadă foarte manevrabilă, foarte
    ușoară. Un alt element important de protecție al războnicului este cămașă de
    zale. În cazul de față, este o cămașă de zale nituită numai bună pentru un
    războinic mai bogat, cu niște mijloace materiale mai bune. Nituirea oferea o
    rezistență mai bună a cămășii. Cămașa proteja în special la lovituri, tăieturi,
    mai puțin la înjunghieri. Ea era în mod special făcută să protejeze războinicul
    de tăieturi. Pe cap am un coif tip Spangenhelm, de inspirație sarmată. Era
    făcut din segmente de metale îmbinate cu benzi și cu nituri. Ca parte civilă a
    costumului, să zic așa, am niște bijuterii din argint, celebrele cuie dacice,
    în cazul de față numai 3. Din câte știu s-au descoperit și cu 5, și cu 7, și cu
    9, după posibilitățile celui care purta costumul. Mai am câteva mărgeluțe de
    sticlă și, bineînțeles, niște inele tot din argint, replici după artefacte originale.
    Un element foarte important, un semn al unui nobil dac, este sica, celebra sică
    dacică, un pumnal.


    La rândul său, Lucian
    Vulpe a jucat rolul legionarului roman. Dacă la daci echipamentul era oarecum nestandardizat, având diverse decorațiuni
    și niciun echipament nu seamănă cu altul, la romani, în schimb, totul era
    standardizat. Armata romană era o armată profesionistă, toată lumea se îmbrăca
    și lupta la fel. Legionarul roman standard avea ca armă de bază doar gladiusul,
    o armă de tip iberic, cu origini în Spania, care era folosită de cele mai multe
    ori nu la dueluri, ci strict la împuns. Se folosea la împuns pentru că erau
    mulți legionari unul lângă celălalt și nu aveau loc de mișcare. Fiecare
    legionar roman era apărat de o lorica segmentata. Era o armură foarte
    flexibilă, foarte mobilă, făcută din segmente de tablă, care era foarte ușor de
    recondiționat în timpul luptei. Mai avea un coif care îl apăra foarte bine de
    armele curbate sau drepte ale dacilor. După primul război daco-roman, coiful
    roman a fost ranforsat, pe mijlocul lui s-au mai adăugat două bare de fier
    pentru a-l ajuta să se apere de falxurile (spadele) dacice. Echipamentul este
    completat de un scut roman, de cele mai multe ori decorat cu aripi și pe care
    scria numele legiunii, în cazul de față legiunea a V-a Macedonica staționată la
    Turda. În picioare era încălțat cu caligae, sandalele clasice romane, care
    puteau varia. La centurion erau mai abundent decorate și mai performante decât la
    legionarii simpli. Mai aveau o tunică și o pelerină, care se numește pennula,
    care-l apăra pe soldatul roman pe timp de ploaie sau să se încălzească.


    Dacii și romanii
    cu armele și hainele lor au reînviat și la Muzeul Național de Istorie a
    României din București. Ei sunt o lume de demult care se reîncarnează în fața
    lumii actuale prin pasionații de trecut.


  • Trofeul lui Traian

    Trofeul lui Traian

    Antichitatea
    romană își glorifica învingătorii prin titluri, serbări publice și monumente de
    for public. Unul dintre aceste monumente a fost și Trofeul lui Traian sau
    Tropaeum Traiani, în limba latină, ridicat în Dobrogea, în sud-estul României,
    în comuna Adamclisi. În cinstea împăratului roman Traian, Senatul și poporul
    roman și-au omagiat liderul ridicând un monument impresionant pentru victoria
    din primul război dacic din anii 101-102. Trofeul lui Traian este considerat
    unul dintre cele mai mari și reprezentative monumente antice din România de azi
    și de fapt el este elementul central al unui întreg ansamblu. Ceea ce se poate
    vedea astăzi este o reconstruire sub supravegherea arheologilor, finalizată în
    anul 1977.



    Primele săpături la Adamclisi au
    început în anul 1882, la 4 ani după ce România a primit Dobrogea în urma
    războiului ruso-româno-turc din 1877-1878. Grigore Tocilescu, fondatorul școlii
    române de arheologie, a fost cel care a inițiat campaniile de săpături și
    cercetări care se vor desfășura pentru următorii o sută de ani. Monumentul
    central este un soclu cilindric cu diametrul de 40 de metri și are mai multe
    rânduri de trepte circulare. Deasupra soclului cilindric este amplasat un
    acoperiș tronconic cu ornamente în formă de solzi, din mijlocul soclului înălțându-se
    o structură hexagonală. În vârful structurii se află trofeul, un legionar roman
    cu patru scuturi, înalt de aproape 11 metri. La baza trofeului se află două
    grupuri statuare care conțin reprezentarea a trei prizonieri daci. Înălțimea întregului
    monument este aproximativ egală cu diametrul bazei de 40 de metri.


    Arheologul
    Alexandru Barnea a condus săpături pe şantierul arheologic de la Adamclisi și
    ne-a oferit detalii despre amplasamentul monumentului:

    Monumentul de la Adamclisi face parte, de fapt, dintr-un
    complex de monumente care se află pe dealul din apropierea satului actual şi
    care este, de departe, cel mai impozant şi mai cunoscut de către toată lumea.
    În apropiere există şi alte două monumente importante şi ruinele unui oraş.
    Monumentul triumfal are în apropiere un tumul funerar, mormântul unui comandant
    al cărui nume nu-l cunoaştem.

    Puţin mai departe, la cîteva sute de metri, se
    află ruinele unui altar funerar închinat celor care au căzut în bătălia care a
    avut loc în această zonă. Este vorba despre luptele care au avut loc în
    apropierea satului actual, pe platoul unde e astăzi monumentul, dar şi în
    împrejurimi, între daci şi romani. Aceasta se întâmpla în anul 102, la
    sfîrşitul aşa-numitului prim război dacic când dacii au încercat să-i atace pe
    romani în propria provincie.


    Prezența
    romană la Dunărea de Jos era una consolidată cu un secol și jumătate înainte de
    războaiele dacilor cu romanii. Alexandru Barnea a arătat că provincia Moesia Inferior, numele antic al
    Dobrogei, era parte integrantă a civilizației și culturii romane:

    Dacă avem o hartă în faţă, una
    istorică, vom vedea că Dobrogea se afla în Imperiul roman, adică făcea parte
    dintr-o provincie a imperiului care se numea Moesia Inferior. În această
    provincie deja organizarea romană prinsese viaţă, exista armată romană,
    administraţia romană funcţiona.

    În acel moment dramatic pentru daci, regele
    Decebal împreună cu aliaţii săi germanici i-au atacat pe romani în propriul
    teritoriu încercînd să facă, în iarna anului 102, o diversiune. Atacaţi prin
    surpindere, romanii au rezistat cu îndârjire, au avut pierderi multe, după
    care, treptat, şi-au revenit, trupele trimise acolo au înfrînt alianţa daco-germanică
    a lui Decebal. În urma acestor bătălii, romanii au decis, împăratul Traian
    însuşi, să ridice aici un monument în amintirea acelor lupte tragice.


    Ansamblul, din care făcea parte
    monumentul, mai cuprindea un altar funerar, pe ai cărui pereți se aflau
    înscrise numele celor aproximativ 3.800 de soldați romani căzuți în lupta de la
    Adamclisi. De asemenea, există un mausoleu cu trei ziduri concentrice în care a
    fost înmormântat comandantul roman care cu prețul vieții sale a decis victoria romană
    din anul 102. Despre interpretările date monumentului ne-a vorbit Alexandru
    Barnea:

    Monumentul ridicat
    se pare cu proiectul celebrului arhitect Apollodor din Damasc a fost inaugurat
    în anul 109. Cu câţiva ani după aceea, când pacea se instalase şi aici, în zona
    Dunării de Jos, şi în Dacia devenită provincie romană, în anul 113 mai exact,
    era inaugurată la Roma Columna lui Traian. Columna, împreună cu monumentul de
    la Adamclisi, am putea spune că sînt două acte de naştere, un original şi un
    duplicat, al poporului român.

    De altfel, mulţi istorici au şi spus acest lucru
    despre aceste două monumente. Unele speculaţii privind monumentul de la
    Adamclisi cum că ar fi fost refăcut sau făcut mai târziu decât data stabilită,
    că ar fi o operă de refacere datând din perioada constantiniană nu s-au
    adeverit în urma cercetărilor întreprinse în anii 1980. Cercetările la acest
    monument, la tumulul şi la altarul funerar au fost mai demult încheiate, nu mai
    sunt prea multe lucruri de spus despre partea de interpretare arheologică. Mai
    rămân poate încă destul de multe în legătură cu interpretarea artistică şi
    poate şi despre interpretarea istorică a reprezentărilor de pe monumentul
    triumfal.


    La
    Adamclisi mai există o cetate romană întemeiată de împăratul Traian pe locul vechii
    așezări geto-dacice. O bazilică păstrată in situ completează moștenirea de acum
    aproape 2000 de ani.

  • Tăbliţele de la Câmpina-Sinaia

    Tăbliţele de la Câmpina-Sinaia

    Existenţa unui număr de 60 de plăci de plumb cu dimensiunile de 15 centimetri lungime şi 10 lăţime în subsolul Institutului de Arheologie ”Vasile Pârvan” din Bucureşti a creat o adevărată isterie în rândul amatorilor de istorie şi mister. Pe ele sunt reprezentate, de-a valma, litere, simboluri, imagini şi pasionaţii de istorie le consideră creaţii de pe vremea dacilor. În jurul lor s-au ţesut poveşti care mai de care mai fantasmagorică şi care a avut oarecare ecou în spaţiul public românesc. Repetatele precizări ale specialiştilor care dovedeau că ele au fost create la jumătatea secolului al 19-lea nu au avut prea mare efect, publicul continuând să fie receptiv la fanteziile pasionaţilor. Unii dintre ei afirmau că pe tăbliţele descoperite la Câmpina (circa 100 de km nord faţă de Bucureşti), dar atribuite localităţii Sinaia, se află scrierea dacilor.



    Radu Băjenaru, arheolog la Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan” din Bucureşti, a prezentat argumentele specialiştilor care contestă autenticitatea tăbliţelor. ”Există două păreri în ceea ce priveşte aceste tăbliţe. Prima e cea a specialiştilor în arheologie şi în istorie veche, a profesioniştilor, care în linii mari neagă autenticitatea lor şi că ele au fost create acum 2000 de ani în vremea dacilor. Cea de-a doua părere e cea a entuziaştilor, a pasionaţilor de istorie veche şi de mituri, care încearcă, pe baza lor, să le consideră autentice, să recreeze societatea geto-dacică de acum 2000 de ani. Sigur, există argumente pro şi contra în ambele situaţii. Însă, după părerea mea, argumentele că ele ar constitui creaţii ale secolului al 19-lea sunt mult mai puternice. Şi anume, analizele metalului făcute nu demult au arătat fără tăgadă faptul că ele sunt sunt făcute dintr-un plumb specific tipografiilor de secol al 19-lea. În al doilea rând, tot ceea ce se prezintă, toată iconografia şi înscrisurile de pe aceste tăbliţe ne spun lucruri care erau cunoscute în secolul al 19-lea. Noi nu aflăm nimic nou despre istoria geto-dacilor faţă de ce se ştia acum 150 de ani. Nu aflăm nimic în legătură cu ce s-a descoperit ulterior. În al treilea rând, marii istorici ai antichităţii româneşti, şi mă refer mai ales la Pârvan, căruia nimeni nu-i poate contesta nici autoritatea ştiinţifică, nici acribia, le erau cunoscute aceste tăbliţe. În momentul în care Pârvan îşi scrie opera, nu le ia în seamă pentru că ştia istoria lor.”



    Care a fost climatul cultural în care au apărut tăbliţele? Radu Băjenaru. ”Cei care le contestă le numesc greşit falsuri pentru că un fals înseamnă o copie după ceva autentic. Or, acestea sunt creaţii pure ale secolului al 19-lea în zona Câmpina-Sinaia, foarte probabil ale lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, un enciclopedist şi un om de o cultură foarte vastă. El avea capacitatea financiară şi intelectuală a face astfel de lucruri. Mie mi se pare destul de evident, în momentul de faţă, că ele reprezintă viziunea lui Haşdeu asupra istoriei geto-dacilor. De aceea, aceste tăbliţe cu greu pot fi luate în considerare atunci când discutăm istoria. Şi dacă le-am luat în considerare, noi nu aflăm nimic în plus, ele nu ne ajută. Singurul lucru care ar putea să ajute este acea scriere, zisă geto-dacică, un amalgam de caractere greceşti, chirilice, latine, orientale. Sigur, pentru un lingvist cum era Haşdeu, cu toată erudiţia lui, era simplu să le combine şi să le pună cap la cap. S-a încercat descifrarea lor, am înţeles că s-a şi reuşit, ceea ce mi se pare absurd. Acele caractere nu pot constitui o limbă în adevăratului sens al cuvântului. Asta ar fi singura noutate pe care ar oferi-o tăbliţele, de a descifra şi de a afla informaţia din înscrisuri. Şi chiar dacă am descifra acea scriere, cu ghilimelele de rigoare, sau chiar dacă am înţelege ce a vrut Haşdeu să spună în acele tăbliţe, nu cred că ne-ar folosi prea mult, având în vedere nivelul cunoştinţelor de la mijlocul secolului al 19-lea.”



    Care a fost motivul pentru care Haşdeu a vrut să creeze tăbliţele şi cum ar trebui să ne raportăm noi la ele? Radu Băjenaru. ”În niciun caz Haşdeu nu a vrut să inducă în eroare. În fapt, el este un om al epocii sale, nu a vrut nici să falsifice, nici să facă rău, probabil că vrut să facă bine în sinea lui. Trebuie văzut ca o minte luminată, atotcunoscătoare, cu dorinţă de a cunoaşte cât mai multe, de a răspîndi cât mai multe. Asta a fost una din modalităile pe care el s-a exprimat. Era o modă a epocii de a face lucruri de acest gen. Nu văd nimic rău în asta. Rău este atunci când încercăm ca astfel de creaţii să le folosim pentru a le muta cu 2000 de ani mai devreme. Dacă le-am judeca ca atare, ca pe nişte creaţii ale unui om de cultură, ar fi extraordinar. Grav este că astfel de lucruri devin argumente pentru a justifica o istorie pe care oricum n-o cunoaştem şi oricum este aceeaşi, şi cea spusă de tăbliţe, şi cea spusă de sursele antice, pentru că tăbliţele se bazează pe sursele antice. Aici nu există discrepanţe. Ceea ce nu înţeleg este de ce se doreşte ca aceste tăbliţe să fie autentice. În antichitate, nu există aşa ceva, genul acesta de înscrisuri nu există în toată antichitatea. Nu ştiu de ce ar trebui să le avem noi.”



    La jumătatea secolului al 19-lea, perioada ”falsurilor naţionale”, domina spiritul romantismului. În afara tăbliţelor, lui Haşdeu i se atribuie paternitatea altor două creaţii, aşa numitele ”Diploma bârlădeană din 1134” şi ”Hrisovul lui Iurg Koriatovici din 1347”. Istoria de azi se scrie însă într-un alt fel decât cea de acum 150 de ani.

  • Columna traiana

    Columna traiana

    Românii sunt, probabil, singurul popor care are un act de naştere. Şi nu orice act, ci unul tăiat în piatră, ce se ridică de exact 1900 de ani în inima Romei, cea mai veche capitală a lumii. Este Columna lui Traian, ridicată la 35 metri deasupra solului, o coloana de 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare bloc având 40 de tone şi 1,5 metri înălţime. Pe exteriorul coloanei se derulează, în spirală spre cer, o scenă ca o bandă desenată continuă şi în relief. Este de fapt o bandă sculptată, un basorelief de 124 de episoade care povestesc detaliat războiul romanilor, conduşi de însuşi împăratul Traian, cu dacii de la nord de Dunăre.



    În anul 106 după naşterea lui Hristos (variantă: din era noastră), Traian reuşeşte să-I învingă pe eroicii daci, conduşi de regele lor, Decebal. Desfăşurat între 105 şi 106, era al doilea război al lui Traian cu regatul dacilor, cea mai puternică formaţiune statală a începutului de nouă eră de pe actualul teritoriu al României. Un conflict amplu între daci şi romani se desfăşurase şi între 101 şi 102 şi se încheiase indecis. Victoria romanilor asupra dacilor a fost una totală, regele Decebal se sinucide ca să nu cadă în mâinile inamicului care pune mâna şi pe tezaurul dacilor, apreciat la dimensiuni fabuloase.



    Toate aceste evenimente se regăsesc, sistematic şi artistic, cu un puternic efect vizual, pe coloana din centrul Romei, din Forul lui Traian, vecin cu celebrul For roman. Vedem în această cronică ilustrată în piatră cum au construit romanii podul peste Dunăre de la Drobeta, acum Turnu Severin, pentru secole cel mai lung pod din lume, aşa cum l-a gândit celebrul arhitect Apolodor din Damasc. Sunt scene de luptă şi viaţă, sunt chipuri şi detalii de document pe coloană, este şi scena sinuciderii lui Decebal, în care regele dac ne priveşte de milenii în ultima sa clipă.



    După cucerire, romanii au purces la organizarea păcii şi a stăpânirii lor la nord de Dunăre, pe actualul teritoriu al României. Din contopirea celor două popoare, cel roman şi cel dac, s-a ajuns, de-a lungul secolelor, la conturarea poporului român, cu caracteristicile care îl definesc, multe având un punct de pornire clar tăiat în piatra Columnei lui Traian. În special limba română dovedeşte un puternic caracter latin, făcând-o atât de asemănătoare limbii romanilor, dar şi italianei, francezei, spaniolei, portughezei şi altor limbi şi dialecte ce se revendică de la limba latină şi de la istoria romanilor.



    Incredibila Columnă a lui Traian a fost ridicată la Roma la scurt timp după victoria împotriva dacilor, tot după planurile genialului Apolodor, care făcuse şi podul peste Dunăre din care două picioare, unul pe malul sârbesc şi altul pe cel românesc, la Drobeta Turnu Severin, dăinuie până astăzi. Se poate documenta că monumentul a fost inaugurat la 12 mai 113, deci acum 19 secole. Cele 2.500 de personaje ce apar în epopeea sculptată în spirală pe coloană au o înălţime de 60 de cm, în partea de jos a monumentului, şi cresc până la 90 de cm în partea de sus, pentru a compensa legile perspectivei. În vârful coloanei se afla o statuie a împăratului Traian, care a dispărut ulterior, după doar câteva secole, iar în camera de la baza coloanei era păstrată urna funerară a gloriosului şi augustului cezar Nerva Traian.



    În secolul al XVl-lea, Columna a fost restaurată de arhitectul Fontana, în acelaşi timp cu înlăturarea ruinelor Forului lui Traian. La sfârşitul aceluiaşi secol a fost amplasată o statuie a Sfântului Petru în vârful coloanei, acolo unde se afla statuia lui Traian.



    Aceasta este, foarte pe scurt, istoria unui uimitor monument al omenirii, care dăinuie de milenii, vorbind într-un limbaj universal, cel al imaginii, despre vremuri trecute, despre oameni care au fost şi despre naşterea poporului român.