Copii de toate vârstele se întâlnesc, vara aceasta, în stațiunea montană Poiana Țapului în cadrul proiectului Bootcamp Academia Campionilor. Ei sunt pregătiți de antrenori pentru competiții de gimnastica ritmică și dans contemporan . Viitoarele olimpiade îi așteaptă !
Tag: dans contemporan
-
“Academia campionilor”
-
Spectacolul de dans contemporan “Interior/Exterior”
Scena de dans contemporan din capitală s-a
îmbogățit la finalul anului 2022 cu un nou spectacol: Interior/Exterior în
regia și coregrafia Oanei Răsuceanu – scenaristă, coregrafă și regizoare a noii
generații, și în colaborare cu regizoarea de film Iulia Rugină. O privire
introspectivă în viața a patru personaje feminine și în lumea emoțiilor și
trăirilor acestora din timpul izbucnirii pandemiei de COVID-19 din 2020.
Spectacolul are la bază interviuri documentare realizate de cele două creatoare
în perioada lockdown-ului și propune publicului spectator o reinterpretare și o
analiză a acelor emoții, a trăirilor noastre, ale tuturor. Am stat de vorbă cu
regizoarea despre conceptul artistic, despre viziunea acesteia transpuse în
spectacol. Oana Răsuceanu:
Interior/Exterior este un
spectacol care vorbește despre existența, să zicem ușor scuturată, a patru
personaje feminine, care ajung să fie prinse în ceva ce noi toți am fost prinși
în perioada martie-mai 2020. Mă refer aici la starea de urgență, la lockdown,
la pandemie, la debutul pandemiei în România. Gândul meu legat de acest
spectacol a fost generat, de fapt, de mai multe stări, stări bizare, stări ambigue,
anxietate, întrebări legate de cum ne-a fost nouă, tuturor, atunci și cum
putem, de fapt, să ne întoarcem la perioada aceea, după niște ani care au
trecut peste noi, dar care totuși nu au șters cu buretele experiența cu
pricina, ci din contră.Am avut eu senzația și am senzația că timpul ăsta care
a trecut peste noi nu a făcut decât să ne pună de fapt lupa pe un soi de
cicatrici, pe care cred că fiecare le simte și pe care unii dintre noi decid să
le lase să existe și să fie vizibile, până la urmă, și le conștientizează, iar
alții pur și simplu decid că e mai bine să fie ascunse și cumva să încerce să
închidă un sertar pe care nu ar mai vrea sub nicio formă să îl descuie.Spectacolul a pornit de aici și apoi s-a născut, rotind acest gând mai departe
și ajungând de fapt într-un moment în care am realizat că există un material
video pe care îl avem. Aici folosesc pluralul pentru că este vorba despre mine
și despre Iulia Rugină. Noi în perioada pandemiei, fix în acea perioadă, de
fapt, de lockdown, mai 2020, am hotărât că vrem să facem o serie de interviuri
pe Zoom, pentru că nimeni nu putea să părăsească locul, locul în care erai
prins. Și atunci am făcut o serie de discuții cu diverși oameni din viața
noastră, oameni apropiați nouă, pentru că am simțit nevoia să documentăm acel
moment, un moment unic pe care nu-l mai trăisem niciunul dintre noi până în
punctul acela. Iar acest material brut s-a dovedit a fi extrem de valoros și
cred că valoarea lui crește oricum de la un an la altul. În spectacol nu am
folosit decât anumite părți de discuții și intervenții feminine. Noi am făcut
atunci interviuri cu persoane de sex masculin și persoane de sex feminin.Vârstele au variat, de asemenea, am vorbit cu copii de 10 ani, cu adulți, cu
oameni la 20, 30, 40, 70 de ani și din acest, să-i zicem, ansamblu, am pescuit,
am ales niște personaje feminine care devin personaje active în spectacol și
care ajung să fie îmbinate de fapt, cu prezența live pe scenă a celor patru
interprete.
Scenarista, coregrafa și regizoarea
spectacolului ne-a vorbit despre cele 4 interprete, despre lucrul cu acestea și
despre emoțiile generatoare și care transcend până la public. Oana Răsuceanu:
Despre cele 4 interprete Mariana
Gavriciuc, despre Anastasia Preotu, Teodora Velescu și Eva Danciu. Eu am început
să lucrez cu ele în baza, să zicem, unor texte pe care le-am scris despre cele 4
prezențe feminine live. Am simțit că e nevoie să avem un numitor comun de
plecare în construcția mișcării acestor 4 corpuri, plecând de la date
biografice, de la stări, gânduri, stare socială etc, identificată pentru
fiecare dintre cele patru. Am simțit nevoia ca mișcările și construcția
frazelor de mișcare să îmbine atât traiectoria emoțională, cât și socială a
acelor personaje, până la debutul stării de urgență.Apoi transformarea lor pe
de-a lungul celor două luni și apoi momentul în care se încheie și momentul în
care au vaga senzație, falsa senzație că, de fapt, viața pur și simplu e
reluată din punctul în care ai lăsat-o. Ceva extrem de fals, de altfel, pe care
noi cu toții am fost, să zicem, captivi acestei falsități, acestei minciuni,
lucru pe care pe moment nu l-am conștientizat, dar pe care cu siguranță noi, la
ani distanță sau, mă rog, câteva luni distanță, l-am văzut foarte, foarte clar.
Cel puțin cu mine, din acea perioadă, din perioada lockdown-ului, a rămas un
soi de stare de a fi în gardă permanent.Toată perioada pandemiei, cumva, mie
mi-a generat o stare continuă de semn de întrebare care planează asupra zilei
de mâine, lucru pe care încă îl resimt. Lucrul acesta cred că se resimte și în
spectacol și planează și asupra spectacolului, pentru că există nesiguranța
pentru ziua de mâine și nesiguranța că ești într-o totală-totală beznă. Și
cumva această beznă am încercat să fie prezentă, dar cu siguranță mulți dintre
noi, majoritatea, și cu siguranță cele 4 personaje din spectacol ajung să facă
o oarecare pace cu situația și să-și dea seama că orice ar fi, nu avem ce face,
trebuie să mergem înainte. Lucru pe care eu l-am făcut, pe care ele îl fac și
pe care mulți dintre noi l-au făcut, un pas înainte, orice ar însemna acest
înainte.
-
Club Cultura 26.08.2021
Artistul George Bodocan, stabilit în Franța, a revenit în această vară în luna august în România, la București, pentru o primă expoziție în țară, la Galeria 1001 Arte din Calea Victoriei.
Și tot în luna august, patru artiști din zona dansului contemporan au realizat un film de dans, lansat recent la ARCUB. Stăm de vorbă despre “Ship of fools” cu Alexandra Bălășoiu și Virginia Negru, două dintre protagonistele acestei pelicule regizate de Gabriel Durlan.
-
Pauza Mare 16.04.2021
Despre dans contemporan cu coregrafa Mariana Gavriciuc, originară din Republica Moldova, stabilită la București. Este co-fondatoare a grupului de creație ArtGenerator, co-fondatoare a Asociației Delazero și a companiei de productie de film de dans GoldenBoi Screendance și membră a grupului creativ TANGENt.
-
Fabio Gerhold, Austria
Fabio Gerhold vine din Austria, de la Graz
unde a absolvit liceul, după care a plecat la Moscova pentru a studia limba
rusă. Limbile străine reprezintă una din pasiunile sale, iar Fabio a studiat și
limba farsi la o școală de vară în Teheran. Au urmat studiile universitare în
Limbi Străine și Relații Internaționale la Universitatea St Andrews din Scoția.
Dansul contemporan este o altă mare pasiune și Fabio a studiat pedagogia
dansului contemporan la Universitatea din Viena.A participat la numeroase
ateliere de dans și a predat limba germană la Viena, unde a lucrat în taberele
de refugiați, la Moscova și la București, unde locuiește acum. Recent, a
terminat de predat un curs de dans contemporan pentru copii între 7 și 11 ani
la Centrul Național al Dansului.Din 2017 și până astăzi, Fabio lucrează în
cadrul Oficiului Național de Turism al Austriei. Ascultăm în continuare
începutul poveștii sale românești, care nu s-a petrecut în România:
-
Coregrafa şi dansatoarea Ana Maria Lucaciu din Canada
Coregrafa şi dansatoarea Ana Maria Lucaciu din Canada a susţinut în octombrie 2018, la Bucureşti, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, un atelier de dans contemporan.
-
2018 – începe o nouă etapă în activitatea CNDB
Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB), singura instituţie publică de cultură, aflată în subordinea Ministerului Culturii, care susţine, dezvoltă, promovează dansul contemporan şi artele performative din România, se pregăteşte anul acesta pentru mutarea, în 2019, într-un nou spaţiu, mult mai adecvat activităţii sale. Pregătirile pentru mutarea fizică sunt însoţite şi de proiecte pe măsură, despre care discutăm în continuare.
Anul 2017 s-a încheiat pentru Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, aşa cum se întâmplă de patru ani încoace, cu Gala Premiilor CNDB, gândite pentru a celebra, fără ierarhizare, excelenţa. La această a patra ediţie, echipa CNDB a ales să aducă omagiu unor personalităţi care au construit de-a lungul secolului XX contextul coregrafic contemporan din România. “Pionierii dansului românesc au spart canoane, au emancipat dansul, au fost nişte curajosi”, a spus Vava Ștefănescu, managerul CNDB. Laureaţii Premiilor CNDB 2017, desemnaţi în urma muncii de cercetare făcute de departamentul de specialitate al Centrului, sunt coregrafii şi dansatorii Floria Capsali, Vera Proca-Ciortea, Iris Barbura, Lizica Codreanu, Paule Sybille, Stere Popescu, Gabriel Negri, Esther Maghiar şi Trixy Checais.
Această propunere a prefaţat, într-un fel, ceea ce se va întâmpla anul acesta, dar şi în 2019, în existenţa şi activitatea Centrului, declară managerul Vava Ştefănescu: “A fost o opţiune destul de radicală, pentru că la CNDB se închide o etapă şi începe o alta. Urmează să ne mutăm în 2019 în clădirea dedicată Centrului Naţional al Dansului. Până acum a fost un tip de lucru, un tip de promovare şi de tendinţă de a face vizibil dansul contemporan. De acum, trebuie să ne uităm altfel şi să ne pregătim altfel. Şi cred că se impune un reviriment instituţional sau de atitudine instituţională, mai degrabă, din perspectiva acestui mare moment care va fi mutarea în clădirea de pe Strada Popişteanu 3, adică Sala Omnia. În momentele în care se închide o etapă, fără să vrei, vine cumva într-o logică interioară să te uiţi înapoi. Şi datorită acestor oameni dansul contemporan are un viitor. Am considerat că neapărat trebuie să omagiem acele personalităţi, pe care nu trebuie să le uităm şi cărora trebuie să le trăim, într-un fel, reuşitele, îndrăzneala, curajul, afirmaţiile şi mai ales spargerea limitelor şi a unei stări de tradiţie. Deci, cumva, spiritul acelor omagiaţi este ceea ce urmează să se întâmple la Centrul Dansului. Te uiţi în spate şi, de fapt, vezi în viitor”.
Centrul Naţional al Dansului Bucureşti este producător, gazdă, formator, cercetător, mediator. Care este strategia prin care doreşte să producă schimbare pe toate aceste planuri aflăm tot de la Vava Ştefănescu: “Centrul se va muta în centru şi cred că 2018 şi o parte din 2019 nu vor fi altceva decât o continuă pregătire pentru ca în 2019 să putem chiar deschide porţile într-un sens foarte clar pentru public, cu un mesaj clar, cu o atitudine clară. Acest lucru este extrem de important. De aceea, cred că prima axă a acestei strategii este intensificarea ideilor, dialogurilor şi a prezentărilor publice. Sunt multe proiecte, care vor fi multiplicate şi, dacă nu multiplicate, atunci vor avea o durată mai mare, astfel încât să aibă un impact mai important, sau vor avea nevoie de un efort de vizibilitate şi de implicare a publicului mult mai important decât am făcut-o până acum. Încercăm să multiplicăm reprezentaţiile cu coproducţiile, producţiile sau spectacolele invitate la noi nu numai în Bucureşti, ci şi în ţară. N-am reuşit să deschidem filiale sau “antene” ale CNDB în celelalte oraşe pentru că Ministerul Justiţiei a spus că trebuie să treacă prin Parlament o astfel de hotărâre, ceea ce e interesant. Dar vom deschide acele capete de pod de care avem nevoie şi de care publicul din ţară are nevoie. Ştim cu toţii că nu se poate concentra cultura coregrafică doar la Bucureşti”.
Din aceeaşi strategie face parte şi organizarea de mini-stagiuni în mai multe oraşe din ţară. Pentru început, la Craiova şi Târgu-Mureş. Urmează Iaşi, Cluj, Timişoara şi poate chiar şi Constanţa şi Braşov.
Încheiem cu o privire “de la Centru” asupra dansului contemporan din România. Managerul CNDB, coregrafa Vava Ştefănescu e de părere că arată chiar foarte bine: “Arată mult mai bine decât acum 10 ani. Dar mie mi se pare că a reuşit să se alinieze, însă nu mai reuşeşte să aibă o voce proprie, pe care să şi-o construiască singur. Cu alte cuvinte, lipseşte în gândirea artistică discursul aparte, lipsesc ideile într-adevăr noi sau îndrăzneţe. Este foarte bine că dansul contemporan este invitat peste tot, sunt multe producţii… mult mai multe decât acum patru ani chiar. Au apărut şi festivaluri, şi teatre care produc… E foarte bine! Dar sunt înscrise în aceeaşi estetică cuminte. Faptele îndrăzneţe sau mai problematice încep să-şi piardă din putere, să piardă atenţia publicului. Centrul Naţional al Dansului se străduieşte şi luptă să ofere cadre largi în care public şi artişti să se simtă reprezentaţi. Pe de altă parte, artiştii au misiunea să fie autentici, să lupte să-şi afirme o voce individuală, personală. M-aş bucura să se expună mai mult la riscul de a nu fi aplaudaţi atât de mult, dar de a stârni întrebări, de a stârni dezbateri prin ceea ce fac. Singur Centrul nu va putea niciodată, dar artiştii sunt mai mulţi. Iar publicul este şi mai numeros. Deviza sub care o să ne desfăşurăm toată activitatea şi luptele din 2018 este cea prin care spunem tuturor: “You are the context”. Tu eşti, faci, construieşti contextul. Mi se pare foarte important ca oamenii – public, artişti – să se autoîmputernicească şi să fie conştienţi că au un loc şi un volum în jurul lor şi în funcţie de ei se întâmpă lucrurile. Nu numai la CNDB. Şi în politică, şi în economie, şi în viaţa socială”.
-
LINOTIP – Un nou spaţiu dedicat dansului contemporan
Spre sfârşitul lui 2016, coregrafii Arcadie Rusu şi
Ioana Marchidan anunţau deschiderea unui spaţiu dedicat dansului contemporan:
LINOTIP – Centru Independent Coregrafic. Situat în centrul Bucureştiului, în
Palatul Universul – clădire care mai găzduieşte şi alte iniţiative
independente, Linotip vine în întâmpinarea unei lipse acute de spaţii care să
propună publicului un repertoriu de spectacole de dans.
De altfel,
ideea a apărut din nevoia celor doi coregrafi de a avea un spaţiu în care să
îşi prezinte spectacolele deja create. În plus, publicul de dans contemporan
din România este încă în formare. Coregraful Arcadie Rusu Avem o misiune destul de importantă,
pentru că la noi dansul contemporan este aproape inexistent şi, dacă există,
există foarte rar câte un spectacol pe care poţi să-l mai vezi pe câte undeva.
Nu există o cultură cu privire la această artă, care a fost interzisă în
perioada comunismului.
Cred că dansul contemporan e o formă specială de artă. Şi ne interesează să
educăm publicul către această zonă. De cele mai multe ori, lucrurile nespuse
sunt mult mai observabile de către noi. Avem în codul nostru genetic această
inteligenţă de a prinde şi de a citi gesturi corporale, priviri sau intenţii,
numai că nu le înţelegem cerebral, ci prin prisma emoţiilor. Îmi doresc
să fac spectacole la care să intre şi cineva care nu a mai văzut niciodată un
spectacol de dans contemporan. Mi se pare că dansul contemporan nu este
o artă doar pentru oameni speciali şi educaţi în zona asta, este o artă care
trebuie să fie la îndemâna oricărui spectator.
Casa Centrului Independent Coregrafic Linotip este
o sală studio, cu 60-70 de locuri şi cu cea mai mare scenă dintre spaţiile
mici, după cum spune Arcadie Rusu, de 120 de metri pătraţi. Nu e simplu să ţii
un spaţiu independent, trebuie să ai o strategie pe cel puţin şase luni, ca să
poată să funcţioneze spaţiul şi să crească, remarcă Ioana Marchidan Deja suntem la al patrulea workshop de dans contemporan, deci, ne-am propus
să ne concentrăm pe zona de educaţie. Pentru că neprofesioniştii care vin la
workshop sunt şi un viitor public pentru dansul contemporan pentru toate
spaţiile de dans, nu numai pentru Linotip. Următorul pas, pe care l-am şi
început, este o stagiune de dans. Din ce ştiu eu, nu există stagiune de dans.
Publicul să ştie că se duce la Linotip Centru Independent Coregrafic şi vede
spectacole de dans. Trei pe săptămână… Cum se întâmplă la teatru. Deci, va fi
această stagiune de dans cu spectacolele noastre şi cu spectacole invitate.
Vrem să acordăm un Premiu Linotip studenţilor de la UNATC – licenţă, master, pe
care să îi invităm să joace spectacole, să iasă şi ei la public, să vadă ce
înseamnă asta, să apari în faţa unui public plătitor de bilet. Acum suntem în
discuţii cu coregraful Massimo Gerardi, să organizăm un focus pe el. Să vină să
ţină un workshopuri pentru profesionişti, pentru neprofesionişti. Să reia nişte
spectacole, precum Magnetic Fields, o coproducţie româno-germană. Şi l-am
invitat să monteze un spectacol cu compania Linotip.
Stagiunea Linotip a început cu premiera, pe 1
februarie, a spectacolului Babel, concept şi coregrafie Arcadie Rusu, un
spectacol despre omul contemporan şi oraşul ca o junglă, în care fiecare
organism încearcă să supravieţuiască aşa cum poate. Arcadie Rusu În primul rând, este un spectacol inspirat
de viaţa pe care o ducem noi. Bucureştiul a fost platforma de cercetare a
acestui spectacol. În linii generale, Babel e un spectacol despre involuţia
noastră ca specie umană. Am evoluat destul de mult tehnologic, dar uman am
rămas cu aceleaşi probleme. Nu am înţeles că viaţa noastră este condensată
într-un anumit timp şi, la un moment dat, se va sfârşi şi nimic material nu va
mai conta. Noi căutăm aici o stabilitate, un echilibru, şi de acolo se nasc
ideile egocentriste, ideile materialiste şi omul îşi pierde nuanţa spirituală. Şi
atunci, spectacolul Babel este un spectacol de dans contemporan care vorbeşte
despre iluzia stabilităţii.
După Babel,
la Linotip a urmat o a doua premieră -
2 femei contemporane, concept şi coregrafie Ioana Marchidan În spectacol vorbesc puţin despre condiţia
femeii în raport cu bărbatul, despre discriminarea care a existat de-a lungul
istoriei. Ştim foarte bine că femeia era o proprietate a cuiva – a tatălui, a
soţului. Femeile erau vândute, îmi pare rău să o spun, ca vitele. M-am interesat
de sufragete, care au luptat pentru dreptul la vot al femeilor. Şi am încercat
să vorbesc despre asta, dar să aduc în prezent, să ating subteme ale
feminismului. Este un spectacol feminist, dar nu am vrut să fie un spectacol
militant, nu am vrut să mă duc spre o latură extremistă. Am încercat să o iau
puţin din adolescenţă, când fetele merg pe stradă şi primesc tot felul de
injurii sexiste. La pubertate şi adolescenţă fetele sunt vulnerabile, sunt
sensibile, iar lucrurile astea le pot afecta.
Nu e uşor să
deschizi şi să gestionezi un spaţiu independent dedicat dansului contemporan.
Dar coregrafa Ioana Marchidan are încredere în proiectul Linotip Cred că e un context foarte bun
acum, mai ales că spectacolele noastre vorbesc fix despre ce se întâmplă acum,
apropo de ce se întâmplă în Piaţa Victoriei, în politică… Publicul caută
spectacole de mişcare, cum spuneam mai înainte. Cred că ne va ajuta, pe lângă
faptul că nu sunt foarte multe centre de dans. Două, şi cu al nostru trei…
Este extrem de puţin! Şi cred că publicul are nevoie de genul acesta de spaţii.
Cred că va fi foarte bine pentru public că există acest spaţiu. Şi să mai
deschidă şi alţii astfel de spaţii, dar cu curaj. Îţi trebuie curaj. E greu,
dar dacă nu îţi asumi, nu faci pasul şi nu te lupţi… zici că nu ai de unde.
Nici noi nu avem de unde, dar mai lucrezi câte un proiect, mai pui bani
deoparte, mai vorbeşti cu cineva… Vor veni. Sunt convinsă că se vor lega
lucrurile.
-
Bienala Regională de Coregrafie – ediţie-pilot
Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, cu sprijinul East European Performing Arts Platform (Polonia) a organizat la Bucureşti, în prima săptămână din noiembrie, ediţia-pilot a Bienalei Regionale de Coregrafie-Re//Dance – primul eveniment de profil dedicat dansului contemporan din Europa Centrală şi de Est. Potrivit coregrafei Vava Ştefănescu, ideea organizării acestui eveniment a “încolţit încă din toamna anului 2013, când şi-a început mandatul de manager al Centrului Naţional al Dansului, deoarece se simţea nevoia internaţionalizării, a reconectării cu ceea ce se întâmplă în afara României.
Bienala nu este concentrată pe ceea ce în mod tradiţional se numeşte dans, argumentează Iulia Popovici numele de Bienală de Coregrafie şi nu de Dans Contemporan: “Trăim într-o lume în care coregrafia este peste tot. Avem coregrafie socială…toată lumea se mişcă. Coregrafia este în viaţa noastră de zi cu zi. Ideea că dansul se întâmplă doar între trei pereţi negri şi un al patrulea format din public şi că presupune tot ansamblul artistic şi profesionalist presupus de conceptul de dans e destul de departe de ceea ce înseamnă în momentul de faţă coregrafia contemporană. Există o diversitate de forme care se apropie din ce în ce mai mult de omul obişnuit, tocmai pentru că dansul contemporan a fost dintotdeauna o artă de nişă şi nu are nicio şansă să devină altfel.
Din programul Bienalei Regionale de Coregrafie au făcut parte spectacole şi performance-uri din Bulgaria, Cehia, Croaţia, Polonia, Ungaria şi România. Artista Cristina Maldonado, din Mexic, este rezidentă în Praga şi a fost invitată la Bienală cu o instalaţie-performance, experimentată, pe rând, de către un singur utilizator: “The Stranger Gets a Gift Service – Interruptor. Cristina îi numeşte invitaţi, nu spectatori, pentru că fiecare este invitat să experimenteze folosirea instalaţiei, într-un spaţiu în care se află singur.
Cristina Maldonado: “Mulţi ani am fost interesată de crearea de experienţe prin care să ofer spectatorilor oportunitatea de a relaţiona în alte moduri cu lucrurile. Să nu stea pur şi simplu pe scaun şi să urmărească ceva. Şi nici ca şi cum te duci undeva şi cineva îţi spune să te ridici în faţa tuturor şi să participi. Îmi displace cu adevărat acest lucru. E mai degrabă ca atunci când inviţi pe cineva să cineze, să guste lucruri care îţi plac ţie sau creezi un mediu în care persoana poate fi surprinsă de un lucru simplu, pe care îl vede în fiecare zi, dar care, deodată, devine interesant sau un pic magic, este ceva ce va fi descoperit de acea persoană. Este ca un timp pentru tine însuţi. Să intri în contact cu propriile gânduri sau senzaţii….
Un alt performance prezentat în cadrul Bienalei, “Mothers of Steel, este o coproducţie Polonia-România, un proiect creat şi performat de Mădălina Dan şi Agata Siniarska. Aceasta din urmă povesteşte că au fost puse să lucreze împreună întâmplător, în cadrul unui program european: “Nu ştiam ce să facem. Faptul că eram amândouă din ţări postcomuniste a fost cea mai evidentă legătură. Am început să vorbim despre mamele noastre şi despre cum erau mamele în timpul comunismului, în România şi în Polonia. A fost punctul de pornire al acestei cercetări. Am realizat câte de multe clişee există despre polonezi, în România şi despre români, în Polonia, cum am crezut că comunismul a fost unul singur, când, de fapt, s-a manifestat atât de diferit în aceste două ţări. Dar şi despre anumite legături. A fost extrem de interesant acest schimb cultural, dar şi istoric.
Proiectul “Mothers of Steel este o analiză a practicii plânsului, adică practica de a lucra cu afectivitatea şi, în special, cu ceea ce înseamnă a vărsa lacrimi, spune coregrafa Mădălina Dan: “Nu ne-au interesat neapărat zonele personale, ci mai degrabă zona de conexiune politică sau la un nivel de identitate naţională şi ce înseamnă asta – de ce trebuie să ne identificăm emoţional şi de ce există şansa de suferinţă faţă de lucrurile care ne sunt aproape la nivel de nostalgii, la nivel de istorii personale, locurile în care am trăit, limba… Ne-a interesat pe amândouă zona asta. Pe ea, mai mult zona de patos, care se răsfrânge în zona de monumentalism sau în zona de propagandă sau cum e chiar să ai adevărate sentimente pentru patria ta, ceea ce se şi dorea în comunism. Pe mine m-a interesat mai mult zona afectivă – care sunt pârghiile, de ce ajungem să simţim în felul ăsta, să ne identificăm cu zona emoţională naţională.
Bienala Regională de Coregrafie creează şansa ca dansul contemporan din România să se reconecteze cu dansul contemporan din regiune, dar şi publicul are aceeaşi şansă. Vava Ştefănescu, managerul Centrului Naţional al Dansului: “Întotdeauna, orice călătorie te învaţă ceva despre tine, te învaţă să te repoziţionezi, să te dezvolţi, să te reconstruieşti. Aşa se întâmplă şi cu deplasarea artiştilor şi a ideilor pe care le generează artiştii prin spectacolele lor în această regiune. Dacă rămâi având referinţe numai dintr-un spaţiu foarte limitat şi închis, nu ai prea multe şanse să evoluezi şi să îţi dezvolţi gândirea. Nu este doar o modă că în ultima vreme se pune mare accent în toate programele pe mobilitatea de toate felurile. Mi se pare foarte valoros ce se întâmplă în spaţiul est-european, dar nu neapărat dintr-o perspectivă a separării Estului de Vest, ci mai degrabă şi în mod special ca spaţiu de gândire foarte autentic, care, de îndată ce este pus în faţa unor sisteme de piaţă, reacţionează foarte diferit. Am constatat că situaţia dansului contemporan în aceste ţări este cumva similară şi cam toţi avem nevoie de aceleaşi lucruri, mai ales de această creştere a puterii de conectare cu publicul.