Radio România Internațional

Tag: decolonizare

  • Relațiile româno-egiptene

    Relațiile româno-egiptene

    Decolonializarea și modernizarea țărilor din Lumea a Treia a fost, la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, o nouă direcție în care omenirea se îndrepta. Fostele colonii ale țărilor europene din Africa și Asia, la care se adăugau țările latino-americane, încercau modele proprii de dezvoltare. Țările Lumii a Treia au mers către un model de dezvoltare al căii de mijloc, între socialism și capitalism. Una dintre cele mai dinamice țări în acest sens a fost Egiptul, o țară cu o istorie veche și cu ambiții noi.

    Modernizarea Egiptului a avut-o ca model pe cea a Turciei. Erau două țări musulmane, cu societăți, mentalități și moșteniri asemănătoare. Egiptul era cosmopolit, avea elite educate în Marea Britanie și Franța, dar noi elite veneau și din URSS. Gamal Abdel Nasser Hussein era figura centrală a reformismului egiptean, una dintre sursele sale de inspirație fiind viața și ideile reformatorului turc Mustafa Kemal Ataturk. Mircea Nicolaescu a fost ambasador al României în Egipt începând cu anul 1961. El făcea parte din politica de înnoire a aparatului diplomatic al României socialiste, politică inaugurată de ministrul de externe Corneliu Mănescu. În 1996, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română l-a intervievat pe Nicolaescu care a subliniat dinamica extraordinară a modernizării egiptene.

    ”Egiptul devenise unul din centrele de activitate diplomatică şi politică internaţională cele mai fierbinţi ale timpului datorită mai multor împrejurări. Prima, pentru că Egiptul reprezenta, dintre ţările arabe, cea mai puternică ţară, cea mai dezvoltată, cu cel mai mare prestigiu şi istoric, dar şi politic. Era epoca în care Nasser şi Ofiţerii Liberi, aşa cum s-au denumit, reaşezau viaţa egipteană pe bază democratică şi reorientau întreaga activitate internă spre drumul evoluţiei unei ţări în întâlnirea civilizaţiei. În al doilea rând, pentru că Egiptul se manifesta nu numai faţă de proprii săi aliaţi sau fraţi fireşti din lumea arabă în felul acesta, ci în întreaga zonă. Egiptul era de fapt stăpânul Canalului de Suez, care fusese construit de egipteni, dar care politic se afla încă în mâinile englezilor. Separat de aceasta, mişcarea de emancipare din lumea arabă îşi avea sediul la Cairo.”

    Țările europene au fost atrase de transformările societății egiptene și România nu a făcut excepție. Uniunea Sovietică lansase politica de exercitare a propriei influențe asupra fostelor colonii, iar România socialistă mergea și ea în această direcție. Relațiile româno-egiptene începuseră timid după revoluția egipteană din 1952. În 1956, în timpul crizei Suezului, la cererea Egiptului, România a trimis personal tehnic care să ajute la normalizarea folosirii canalului. Ulterior, relațiile bilaterale în economie, cultură, educație și sport s-au dezvoltat. Însă, în general în relațiile cu lumea arabă și în special cu Egiptul, România și-a menținut neutralitatea în chestiunea conflictului arabo-israelian. În timpul războiului de șase zile din iunie 1967, România a refuzat să condamne Israelul ca stat agresor. Mircea Nicolaescu a explicat acea poziție.

    ”Atitudinea noastră foarte clară şi repetată în legătură cu faptul că atunci nu era momentul să declarăm că unul sau altul nu are dreptate. Datoria noastră, a tuturor, este să asigurăm condiţiile pentru oprirea ostilităţilor şi pentru trecerea la negocieri. Am completat-o şi cu altceva, şi asta a fost o iniţiativă de-a noastră, venită de acasă. Şi anume, am oferit Egiptului în acel moment sprijinul prin acordarea, în contul unui credit pe care îl oferim fără să ni-l ceară, a unei cantităţi de produse de extremă importanţă pentru piaţa oraşului Cairo. Începuseră unele probleme foarte grele în legătură cu dezorganizarea generală a vieţii economice şi în special a aprovizionării cu produse pe care le aduceau din străinătate. Mă refer atunci la zahăr, ulei, petrol, făină şi la alte câteva.”

    Ajutorarea Egiptului cu alimente era, așadar, stringentă. Instabilitatea care a urmat înfrângerii Egiptului putea face loc anarhiei, iar oferta română a inclus și un credit financiar. Mircea Nicolaescu. ”În Cairo nu mai rămăseră în stare de funcţionare decât două-trei batalioane din armata lor faimoasă. Avea loc o rapidă depreciere a autorităţii pe toate planurile. Iar speculanţii fireşte că au apărut în momentul în care a apărut o asemenea dezordine. Şi am oferit atunci, întâi prin ministerul de externe, negocierea unui asemenea acord care în fond trebuia să fie pretextul unei legături la nivel cât mai înalt cu autorităţile egiptene. Acest acord a fost pregătit timp de vreo trei ani şi el nu a mers chiar aşa lin în ceea ce priveşte ajungerea la nişte concluzii reciproc avantajoase sau reciproc acceptabile. Eu am plecat de la ideea stabilirii unui cadru cât mai larg şi mai favorabil relaţiilor noastre comune. Ce mi-a părut mie clar era că interesele erau foarte largi şi uşor acomodabile, şi dintr-o parte şi din alta. Pentru noi, trecerea prin Canalul de Suez a fost o chestie esenţială, pentru noi aprovizionarea cu bumbac a fost întotdeauna esenţială.”

    Între 1960 și 1990, România și Egiptul au construit o relație bazată pe interesele timpurilor. Iar după 1990, ele s-au redimensionat conform noilor interese

  • România și ofensiva către Africa

    România și ofensiva către Africa


    De la “lupta pentru Africa”, așa cum am fost denumită cucerirea Africii de puterile europene după 1880, lumea a evoluat către decolonizarea sa. După cel de-al doilea război mondial, decolonizarea Africii și mișcările de eliberare națională de pe continentul negru au avut ca rezultat independența și apariția pe harta lumii de state și națiuni necunoscute până atunci. Pe acest fundal internațional, România a adoptat și ea ca orientare politică externă stabilirea de legături cu noile națiuni africane.



    Decolonizarea și eliberarea Africii a însemnat încercarea de a reinventa lumea. Africa a căutat să se plaseze între cele două mari modele sociale, politice și economice, capitalismul și comunismul. Africa a căutat să-și croiască un drum nou, între Est și Vest, o a treia cale care să fie proprie dezvoltării sale. Însă în timp ce vechile metropole căutau sa-și mențină influența, Uniunea Sovietică și statele comuniste luau startul pentru a ocupa spațiul gol lăsat de fostele puteri coloniale.



    România a declanșat ofensiva în Africa la începutul anilor 1970 și a fost una dintre liniile directoare ale politicii externe a regimului condus de Nicolae Ceaușescu. România, asemenea altor țări europene, avea o bună imagine: nu avea o istorie colonială, nu ocupase nicio parte din Africa și avea un model economic socialist planificat. Africa de Nord a fost prima regiune spre care România și-a îndreptat atenția din două motive: în primul rând, țări ca Marocul, Algeria, Tunisia și Egiptul aveau, ca și România, o bună tradiție francofonă, în al doilea rând datorită distanței mai apropiate. Primele contacte bilaterale s-au stabilit în urma unor vizite. Domnica Gorovei, profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității București, a făcut o scurtă istorie a turneelor africane în care a plecat Ceaușescu începând cu anii 70. “Prima țară pe care a vizitat-o pe continentul african a fost Maroc, în 1970 și, drept urmare, a făcut mai multe turnee în Africa începând cu 1972: Maroc, Algeria, Egipt, ca și în țările subsahariene precum Sudan, Republica Centrafricană, Congo, Zair, Tanzania, Zambia. Un an mai târziu, în 1973, au urmat Senegalul, din nou Marocul și Algeria, în 1974 Liberia și Guineea, pentru ca în 1977 să urmeze un turneu în Africa de Vest: Mauritania, Senegalul încă o dată, Ghana, Coasta de Fildeș, Nigeria. Au urmat vizite în 1979, 1983, 1987 și 1988. De fiecare dată, vizita cel puțin 5 state africane. De exemplu, Egiptul a fost vizitat în nu mai puțin de 8 turnee, el a fost unul dintre partenerii privilegiați de pe continentul african.”



    Pentru a înțelege orientarea politicii externe românești către Africa trebuie înțeles cadrul politic internațional. Africa a fost terenul de confruntare între capitalism și comunism. Domnica Gorovei. “Care este contextul în care Ceaușescu dezvoltă aceste relații cu statele africane? Este, bineînțeles, contextul Războiului Rece. După cum știm, fiecare parte căuta un sprijin ideologic în noile state africane pentru a înclina balanța în favoarea sa. Rivalitatea dintre cele două mari blocuri se adăuga influențelor pe care vechile puteri coloniale încercau să le mențină. Astfel, găsim un oarecare avantaj pentru liderii africani care au știu să valorizeze la maximum situația. Relația dintre Occident și lumea sovietică și cea dintre Africa și comunism ar trebui abordată din perspectiva conceptului soft power definit ca o competență a statelor de a obține avantaje nu prin mijloace coercitive ci utilizând calea atractivității prin diverse politici. Marile linii ale politicii africane ale lui Ceaușescu au o puternică conotație ideologică sub forma apărării securității și păcii. Am obsevat că pentru anii 80 ideile liderilor africani reiau într-o oarecare formă limba de lemn a lui Ceaușescu. De fapt, aceștia se adaptează foarte repede interlocutorului. În ceea ce privește limba de lemn, ea susținea mișcările de eliberare națională împotriva imperialismului, împotriva colonialismului, pentru pace și colaborare între popoare. Cred că această ultimă sintagmă este o sinteză a politicii externe a lui Ceaușescu.”



    România oferea asistență economică, se angaja în construcția unor proiecte importante precum barajele pentru hidrocentrale și vindea tehnologie, cum era exportul de tractoare către Egipt. Însă și asistența economică avea o formula politică și de idei tipic comuniste. Domnica Gorovei. “S-a încercat în epocă găsirea unei alternative românești pentru Africa împotriva comportamentului neocolonial al Estului și al Vestului. În mod evident, găsim la nivelul discursului referiri la democratizarea relațiilor internaționale. Prin aceasta înțelegem o idee comunistă. Regăsim, de exemplu, un sprijin puternic pentru eliberarea națională a coloniilor care în epocă erau încă colonii portugheze. De asemenea, regăsim un angajament împotriva regimului segregaționist din sudul continentului. Și regăsim și chestiunea sindicală care milita pentru cauza muncitorilor din statele africane, nu doar la nivel de industrie, ci se încerca ajutorarea la nivel individual a muncitorului din țările care tocmai începeau să se industrializeze.”



    Ofensiva României către Africa a continuat susținut până în 1989. În afara asistenței economice, relațiile dintre România și statele africane au însemnat școlarizarea studenților africani în universități românești, căsătorii mixte și schimburi culturale. Țările Africii de Nord au rămas cele mai consistente prezențe africane în România cu care se poate spune că există de-acum o tradiție a contactelor bilaterale. După 1989, relațiile României cu Africa au intrat într-o perioadă de contracție și privesc la o nouă redefinire.


  • România şi decolonizarea Africii

    România şi decolonizarea Africii

    După 1945, mişcarea de decolonizare a devenit trendul principal în relaţiile internaţionale, dominaţia imperiilor coloniale fiind virulent contestată. Dar decolonializarea a însemnat începutul unor perioade de violenţă şi chiar război civil între diferite grupări politice care propuneau modele concurente de dezvoltare a noilor state, dar s-au dovedit incapabile de dialog. În puţine cazuri situaţia s-a rezolvat nonviolent, aşa cum a fost în India.



    Decolonizarea Africii a fost puternic susţinută de Uniunea Sovietică şi China, ţări comuniste în căutare de sfere de influenţă în lupta împotriva capitalismului. În majoritatea coloniilor din Africa, disputele s-au tranşat prin soluţia războiului deoarece gherilele comuniste, subvenţionate şi înarmate de către blocul comunist, au refuzat negocierile cu celelalte grupări politice. Asemenea statelor din blocul comunist, România s-a implicat şi ea în decolonizarea Africii încercând să aleagă o soluţie independentă şi să mizeze pe mişcarea ţărilor nealiniate, din care însă nu a făcut parte. Mircea Nicolaescu a fost ambasador în câteva ţări din Africa şi America de Sud şi a fost membru al delegaţiei române la ONU în Comitetul de Decolonizare. Într-un interviu din 1996 acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română el s-a referit la principiile României de decolonizare a Africii.



    ”Relaţii ale României cu spaţiile foste coloniale au fost şi înainte de cel de-al doilea război mondial şi unele chiar foarte intense. Ele s-au intensificat după cel de-al doilea război mondial şi mai ales în contextul încercării României de a intra în lume ca ţară independentă, cu propria ei politică, în căutarea de alianţe, de interese comune. Unul din punctele acordurilor realizate cu aceste colonii şi apoi ţări africane a fost menţionarea libertăţii fiecăreia, dreptului fiecăreia de a-şi alege calea dezvoltării potrivit propriei decizii. Problema sistemului intern, a respectării lui, a fost întotdeauna menţionată în documentele noastre de politică externă.”



    În cazul conflictelor civile, soluţia aleasă de diplomaţia română a fost echidistanţa, de neimplicare deschisă de partea unei grupări sau a alteia. Mircea Nicolaescu. ”La Cairo erau foarte puţine ambasade la care veneau reprezentanţi de la toate mişcările de eliberare din Africa. Toate mişcările de eliberare, indiferent de culoarea politică, din ţările africane îşi aveau reşedinţa la Cairo, în anii 1961-64. Dar numai la România şi la încă 2-3 ţări veneau şi mişcările de eliberare de dreapta şi cele de stânga. Sovieticii aveau grupul lor de clienţi care susţineau sus şi tare regimul socialist, direct sovietic. Chinezii aveau de asemenea clientela lor, ca să nu mai vorbesc de americani, mai puţin de francezi şi de englezi care erau compromişi. România, în ţările în care confruntările pe bază ideologică au fărămiţat mişcarea de eliberare cum ar fi Congo, Angola, Mozambic, Kenya, Zimbabwe şi aşa mai departe, a fost singura care a ţinut legătura şi cu unii şi cu alţii. Am avut întotdeuna canalul de dialog deschis, dar le-am spus că era treaba lor să se înţeleagă.”



    Calea unei politici africane independente pe care o alesese România nu era agreată de sovietici. Dar echidistanţa propusă de România nu a fost una realistă, ca dovadă ecoul ei foarte redus, aşa cum reiese din cele afirmate de Mircea Nicolaescu. ”La proclamarea independenţei Angolei, sovieticii organizaseră o reuniune a tuturor ambasadorilor ţărilor socialiste pentru a merge în comun să prezinte omagiile lor noului preşedinte ales. Numai că reprezentantul României, ambasadorul Gheorghe Stoian, nu a acceptat să meargă cu ceilalţi şi a mers singur înaintea tututror şi a prezentat salutul şi sprijinul pentru independenţa Angolei. Pe tot parcursul frământărilor de acolo, atâta vreme cât noi am fost solicitaţi am ţinut legătura şi cu o mişcare şi cu alta şi le-am sfătuit în permanenţă în legătură cu nevoia de a se înţelege între ele. Sovieticii au mizat pe una din mişcări, americanii pe alta, chinezii au fost alături de americani şi asta a fost cauza unui război. Nu a fost aşa în Tanzania, unde maturitatea forţelor interne a fost în stare să se distanţeze egal şi de unii şi de alţii.”



    Mircea Nicolaescu s-a referit şi la particularităţile Africii ale căror neglijări au dus la eşecuri, aşa cum a fost cazul Algeriei. ”În ceea ce priveşte viziunea asupra procesului de decolonizare, se rupe uneori artificial evoluţia din Africa aşa-zis Arabă de Africa aşa-zis Neagră. Nu se poate spune că Africa este numai Neagră sau numai Arabă aproape în niciuna din zonele ei. Iar în ceea ce priveşte aşa-zisa zonă Sahariană acolo este o zonă de influenţe reciproce. Este greu de făcut o asemenea separare şi din punct de vedere istoric. Unul din ultimele state africane care şi-au proclamat independenţa a fost Algeria. Puţine au fost zonele coloniale din lume care au fost incluse chiar în teritoriul naţional al ţării-metropolă, aşa cum a fost Algeria, care a fost desfiinţată ca entitate şi ruptă în trei departamente ale Franţei. Unul dintre exemplele de eşec răsunător al mişcării comuniste a fost Algeria pentru că ea nu a reuşit să înţeleagă că acolo este vorba de independenţa naţională a unui popor şi nu de o independenţă a trei departamente din Franţa.”



    Implicarea României în decolonizarea Africii a însemnat însă şi alegerea unei direcţii fără perspective în a face diplomaţie. În anii ’80, izolat de lumea politică occidentală şi ţinut de la distanţă de ţările socialiste, regimul Ceauşescu a mizat mult pe cartea africană.