83 de ani de la deportarea românilor din Basarabia și nordul Bucovinei. Interviu cu dr. Andrei Cușco, conferențiar universitar, cercetător științific în cadrul Departamentului de Relații Internaționale al Institutului de Istorie A. D. Xenopol al Academiei Române.
Ambasada Republicii Moldova la București, în colaborare cu Senatul României, Muzeul Național de Istorie a Moldovei, Muzeul Victimelor Deportărilor și Represiunilor Politice, au organizat la Bucureşti expoziția foto-documentară „Copilăria în Gulag”. Este un proiect de comemorare a victimelor deportărilor și represiunilor politice, în contextul împlinirii în 2024 a 75 de ani de la cel de-al doilea și cel mai mare val de deportări staliniste din Basarabia, care a avut loc pe 5-6 iulie 1949.
Demersul expozițional reunește circa 180 de imagini foto-documentare, însoțite de memorii şi documente de arhivă din colecțiile Muzeului Național de Istorie a Moldovei, Muzeului Ținutului Edineț, Muzeului de Istorie și Etnografie din Soroca, Arhivei INIS ProMemoria, precum și din arhivele comunităților memoriei și ale supraviețuitorilor regimului totalitar-comunist din RSS Moldovenească.
Am discutat după vernisaj cu Ambasadorul Republicii Moldova în România, Victor Chirilă.
Pe 19 martie 1944, Hitler ordona armatei germane ocuparea Ungariei şi impunerea unui guvern format de Partidul Crucile cu Săgeţi, partid de extremă dreaptă, fascist şi antisemit. Operaţiunea a purtat numele de cod “Margareta I” şi a fost conceput pentru a preveni o eventuală ieşire intempestivă a Ungariei din război, aşa cum se întâmplase cu Italia în 1943. Un plan similar de ocupare a României era în posesia ambasadorului Reichului la Bucureşti Manfred von Killinger, şi avea ca nume de cod “Margareta II”.
Instaurarea regimului Partidului Crucile cu Săgeţi condus de Ferenc Szalasi a însemnat declanşarea unui imens val de persecuţii antisemite în Transilvania de Nord, regiune ocupată de Ungaria în urma arbitrajului de la Viena din 30 august 1940. Conform diferitelor estimări, între 150.000 şi 200.000 de evrei au pierit în lagărele de concentrare naziste, în circa 4 luni, între lunile mai şi octombrie 1944. Aproximativ 15.000 dintre ei au fost deportaţi în perioada 1941-1944. În Ungaria propriu-zisă, sute de evrei nici nu au mai apucat să ajungă în lagărele de exterminare fiind executaţi sumar şi aruncaţi în apele Dunării.
De la începerea cumplitelor persecuţii antisemite din Transilvania de Nord au trecut 70 de ani. Populaţia civilă română şi maghiară a încercat, atât cât a fost posibil, să-i ocrotească pe cei prigoniţi. Gheorghe Moldovan din Braşov era elev în 1941 şi povestea în 1997 Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română cum a luat fiinţă, în Transilvania rămasă sub administraţie românească, o organizaţie pentru apărarea evreilor. ”După cedarea Ardealului de Nord către Ungaria, în casa părintelui Macavei din Blaj au venit de la Gherla, ca refugiaţi, profesorul de istorie Mihali Semproniu, soţia dânsului Natalia şi profesorul de limba franceză Gheorghe Pop, tot din Gherla. Locuiam împreună în aceeaşi clădire, chiar în centru. Erau oameni extraordinari, erau foarte buni români şi la scurt timp după ce am locuit la dânşii am aflat că erau organizaţi. Aveau o asociaţie de întrajutorare a evreilor din Ardealul cedat şi din România. Această asociaţie era condusă de profesorul Mihali Semproniu, şi pe mine mă foloseau ca legătură. Eram cel care îi convocam, destul de des, pentru întruniri. Mergeam la patru familii pe care le anunţam: familia Veiss, familia Grun, familia Holtzinger şi familia Menden. Bineînţeles că erau mai multe familii. De obicei se întruneau la profesorul Mihali, dar şi în alte locuri.”
Organizatorii treceau şi graniţa pentru a ţine legătura cu cei care aveau nevoie de ajutor. Micile succese ale organizaţiei au însemnat şi protejarea evreilor din România, ei suferind persecuţiile legilor rasiale. Gheorghe Moldovan. ”Părintele Macavei era în vremea aceea reprezentantul ţării noastre la Budapesta, fiindcă noi nu aveam ambasadă. Era un grup de preoţi condus de dânsul, şi aducea informaţii în legătură cu situaţia românilor şi a evreilor din Ardealul cedat. Din Ardealul de Nord venea la Blaj un evreu al cărui nume nu l-am cunoscut, dar trecea întodeauna graniţa clandestin, şi cu profesorul Mihali şi cu ceilalţi se consultau ca să ajute trecerea evreilor dinspre Ungaria, prin România, pentru a putea să ajungă în Israel sau în libertate. Această asociaţie a durat din perioada 1940 până în 1948. Erau destul de mulţi evrei la Blaj, fiindcă aveau şi sinagogă, şi toţi au fost protejaţi de această asociaţie, nimănui nu i s-a întâmplat nici un fel de rău, toţi şi-au desfăşurat activităţile, nu au fost deportaţi nicăieri, nici măcar concentraţi la muncă. Pe domnul profesor Mihali îl vedeam foarte activ. Când avea cineva o problemă se ducea şi intervenea, şi prin părintele Macavei, la toate autorităţile, şi toţi cei din Blaj şi din împrejurimi au fost salvaţi de la orice asuprire, nu i s-a întâmplat nimănui nimic. Activitatea a fost foarte extinsă. Doamna Mihali trecea în Ardealul de Nord, avea o casă la Gherla şi a schimbat-o cu o proprietate din Bucureşti. Mergea la Sângeorgiu de Pădure, la tratament medical, şi tot timpul mergea şi lua legătura cu evreii din Ardealul de Nord şi i-au ajutat şi pe cei de acolo.”
Gheorghe Moldovan a avut şansa întâlnirii cu un personaj legendar, este vorba despre diplomatul suedez Raoul Wallenberg, salvatorul a mii de evrei din Ungaria care au trecut graniţa în România. ”În primul rând, a fost salvarea lor de la deportare. În alte părţi ale ţării erau concentraţi şi duşi în spatele frontului, erau trimişi în lagăre de muncă. Nu în lagăre de exterminare. Pentru evreii din Ardealul de Nord deja se punea problema salvării de la trimiterea în lagărele de exterminare de la Auschwitz şi în alte părţi. Aranjau treceri clandestine ale frontierei, eu am întâlnit pe acel cetăţean care a fost de foarte multe ori la noi şi care mi-a şi mulţumit mie, personal. După descrierile pe care le-am citit, părea să fie chiar Wallenberg. Era un om înalt, un om extraordinar şi foarte curajos.”
Pentru evreii din Transilvania de Nord, calvarul avea să se încheie pe 25 octombrie 1944 când armatele sovietică şi română o eliberau. Şi avea să fie începutul unui lung drum de întoarcere la statutul de fiinţă umană demnă.
Pe 19 martie 1944, Hitler ordona armatei germane ocuparea Ungariei şi impunerea unui guvern format de Partidul Crucile cu Săgeţi, partid de extremă dreaptă, fascist şi antisemit. Operaţiunea a purtat numele de cod “Margareta I” şi a fost conceput pentru a preveni o eventuală ieşire intempestivă a Ungariei din război, aşa cum se întâmplase cu Italia în 1943. Un plan similar de ocupare a României era în posesia ambasadorului Reichului la Bucureşti Manfred von Killinger, şi avea ca nume de cod “Margareta II”.
Instaurarea regimului Partidului Crucile cu Săgeţi condus de Ferenc Szalasi a însemnat declanşarea unui imens val de persecuţii antisemite în Transilvania de Nord, regiune ocupată de Ungaria în urma arbitrajului de la Viena din 30 august 1940. Conform diferitelor estimări, între 150.000 şi 200.000 de evrei au pierit în lagărele de concentrare naziste, în circa 4 luni, între lunile mai şi octombrie 1944. Aproximativ 15.000 dintre ei au fost deportaţi în perioada 1941-1944. În Ungaria propriu-zisă, sute de evrei nici nu au mai apucat să ajungă în lagărele de exterminare fiind executaţi sumar şi aruncaţi în apele Dunării.
De la începerea cumplitelor persecuţii antisemite din Transilvania de Nord au trecut 70 de ani. Populaţia civilă română şi maghiară a încercat, atât cât a fost posibil, să-i ocrotească pe cei prigoniţi. Gheorghe Moldovan din Braşov era elev în 1941 şi povestea în 1997 Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română cum a luat fiinţă, în Transilvania rămasă sub administraţie românească, o organizaţie pentru apărarea evreilor. ”După cedarea Ardealului de Nord către Ungaria, în casa părintelui Macavei din Blaj au venit de la Gherla, ca refugiaţi, profesorul de istorie Mihali Semproniu, soţia dânsului Natalia şi profesorul de limba franceză Gheorghe Pop, tot din Gherla. Locuiam împreună în aceeaşi clădire, chiar în centru. Erau oameni extraordinari, erau foarte buni români şi la scurt timp după ce am locuit la dânşii am aflat că erau organizaţi. Aveau o asociaţie de întrajutorare a evreilor din Ardealul cedat şi din România. Această asociaţie era condusă de profesorul Mihali Semproniu, şi pe mine mă foloseau ca legătură. Eram cel care îi convocam, destul de des, pentru întruniri. Mergeam la patru familii pe care le anunţam: familia Veiss, familia Grun, familia Holtzinger şi familia Menden. Bineînţeles că erau mai multe familii. De obicei se întruneau la profesorul Mihali, dar şi în alte locuri.”
Organizatorii treceau şi graniţa pentru a ţine legătura cu cei care aveau nevoie de ajutor. Micile succese ale organizaţiei au însemnat şi protejarea evreilor din România, ei suferind persecuţiile legilor rasiale. Gheorghe Moldovan. ”Părintele Macavei era în vremea aceea reprezentantul ţării noastre la Budapesta, fiindcă noi nu aveam ambasadă. Era un grup de preoţi condus de dânsul, şi aducea informaţii în legătură cu situaţia românilor şi a evreilor din Ardealul cedat. Din Ardealul de Nord venea la Blaj un evreu al cărui nume nu l-am cunoscut, dar trecea întodeauna graniţa clandestin, şi cu profesorul Mihali şi cu ceilalţi se consultau ca să ajute trecerea evreilor dinspre Ungaria, prin România, pentru a putea să ajungă în Israel sau în libertate. Această asociaţie a durat din perioada 1940 până în 1948. Erau destul de mulţi evrei la Blaj, fiindcă aveau şi sinagogă, şi toţi au fost protejaţi de această asociaţie, nimănui nu i s-a întâmplat nici un fel de rău, toţi şi-au desfăşurat activităţile, nu au fost deportaţi nicăieri, nici măcar concentraţi la muncă. Pe domnul profesor Mihali îl vedeam foarte activ. Când avea cineva o problemă se ducea şi intervenea, şi prin părintele Macavei, la toate autorităţile, şi toţi cei din Blaj şi din împrejurimi au fost salvaţi de la orice asuprire, nu i s-a întâmplat nimănui nimic. Activitatea a fost foarte extinsă. Doamna Mihali trecea în Ardealul de Nord, avea o casă la Gherla şi a schimbat-o cu o proprietate din Bucureşti. Mergea la Sângeorgiu de Pădure, la tratament medical, şi tot timpul mergea şi lua legătura cu evreii din Ardealul de Nord şi i-au ajutat şi pe cei de acolo.”
Gheorghe Moldovan a avut şansa întâlnirii cu un personaj legendar, este vorba despre diplomatul suedez Raoul Wallenberg, salvatorul a mii de evrei din Ungaria care au trecut graniţa în România. ”În primul rând, a fost salvarea lor de la deportare. În alte părţi ale ţării erau concentraţi şi duşi în spatele frontului, erau trimişi în lagăre de muncă. Nu în lagăre de exterminare. Pentru evreii din Ardealul de Nord deja se punea problema salvării de la trimiterea în lagărele de exterminare de la Auschwitz şi în alte părţi. Aranjau treceri clandestine ale frontierei, eu am întâlnit pe acel cetăţean care a fost de foarte multe ori la noi şi care mi-a şi mulţumit mie, personal. După descrierile pe care le-am citit, părea să fie chiar Wallenberg. Era un om înalt, un om extraordinar şi foarte curajos.”
Pentru evreii din Transilvania de Nord, calvarul avea să se încheie pe 25 octombrie 1944 când armatele sovietică şi română o eliberau. Şi avea să fie începutul unui lung drum de întoarcere la statutul de fiinţă umană demnă.
Pe 1 iunie 1942, regimul mareşalului Ion Antonescu începea deportarea romilor în lagăre de muncă din Transnistria. Numărul celor trimişi la muncă peste Nistru variază între 25.000 şi 38.000 de oameni, din care aproximativ 1.500 au rămas în viaţă la sfârşitul războiului. Condiţiile de viaţă şi de muncă erau extrem de precare, dizenteria şi tifosul exantematic fiind cauzele principale pentru rata foarte mare de deces din rândul deţinuţilor. În ciuda protestelor regelui Mihai I şi a reginei-mamă Elena, guvernul Antonescu nu i-a eliberat pe romi şi nici nu le-a îmbunătăţit condiţiile de trai. Motivaţia oficială a fost că romii nomazi prezentau un pericol social.
Tragedia colectivă a romilor a născut însă şi mituri, unul dintre acestea fiind cel al bărcilor de carton. Romii ar fi fost urcaţi în ambarcaţiuni de carton, iar acestea, îmbibându-se cu apă la mijlocul fluviului Bug, s-ar fi spart şi ar fi dus la înecarea oamenilor. Adrian Nicolae Furtună a condus o echipă de cercetare care a demonstrat că bărcile de carton sunt un mit.
“Niciun document de arhivă nu menţionează episodul, iar din supravieţuitorii pe care noi i-am intervievat, şi nu numai noi, niciunul din cei care povestesc că ar fi existat aceste bărci de carton nu a fost martor ocular. Povestea este că romii au fost îmbarcaţi pe un vas de carton şi lăsaţi să plutească în derivă pe apele Bugului până când acest vas se topea, iar romii mureau înecaţi. Povestea are şi un strop de ironie şi de hilaritate dacă ar fi să analizăm comparativ cu felul în care au murit evreii în Transnistria. În cazul bărcilor de carton, comparaţia ridică foarte multe semne de întrebare. Din cercetările noastre, originea acestui mit s-ar afla în scufundarea vasului Struma, care a avut loc tot în 1942, în februarie. Romii au preluat acel eveniment şi l-au reformulat conform propriei culturi. Această reprezentare socială a fost favorizată de mai multe elemente. Unul dintre ele a fost planul mareşalului Antonescu ca, iniţial, romii să fie deportaţi pe apă. Înainte de a fi deportaţi, ei au fost recenzaţi, jandarmeria a mers din casă în casă şi le-a spus clar cine va fi deportat. O reprezentare socială este un întreg lanţ. Mai există documente care arată câţi romi şi câte căruţe trebuia să sosească în fiecare oraş-port la Dunăre. Şi romii se gândeau că vor păţi ca evreii, aşa cum au fost evreii, înecaţi.”
Memoria poraimos sau a genocidului romilor este una slabă în rândul tinerilor romi de azi. Adrian Nicolae Furtună a arătat cum funcţionează lanţul de amintiri şi preluări din alte tragedii în construirea mitului.
“Noi am încercat să mergem dincolo de acest mit şi am vrut să vedem ce înglobează povestea aceasta. Majoritatea tinerilor romi nu au date concrete despre deportarea în Transnistria. Nu ştiu anul în care a început deportarea, nu ştiu cuvinte-cheie cum ar fi “Bug“ şi “Transnistria“, dar ştiu povestea cu bărcile de carton. O asociază cu holocaustul care a avut loc în Occident. Aceasta se întâmplă pentru că holocaustul evreilor a fost mult mai mediatizat. Mulţi dintre tinerii romi spun că romii deportaţi în Tranistria au fost gazaţi. Or, aceste lucruri nu s-au întâmplat. Însă noi ne-am propus să vedem felul în care istoria se transmite de la o generaţie la alta. În cazul romilor, există un fel diferit de a face asta pentru că romii au transmis mai departe mituri şi poveşti. Rudarii spun că membrii Casei Regale utilizau linguri de lemn şi căzi de lemn şi tocmai datorită acestui lucru ei nu au fost deportaţi. Dar avem şi cazuri de rudari deportaţi, bineînţeles, iar satele de rudari care nu au fost deportate motivau, în comparaţie cu cei deportaţi, că ei produceau bunuri pe care le folosea Casa Regală. Iată încă un mit care ne vorbeşte despre cultura romilor.”
Mitul bărcilor de carton are însă funcţia de a păstra memoria genocidului împotriva romilor, chiar dacă într-un alt mod decât cel obişnuit. Adrian Nicolae Furtună. “O intervievam pe o mătuşă în vârstă de 90 de ani. Ea nu fusese deportată, dar fiind atât de în vârstă putea să-mi ofere informaţii concrete despre situaţia generală din perioadă. Nepotul ei, în timpul interviului, a trecut pe lângă noi spunându-i să povestească despre cum i-a pus Antonescu în bărcile de carton. Şi a spus asta râzând. Când merg în ţigănie, în comunităţile de romi, uneori mă duc cu echipe de filmare care atrag atenţia localnicilor care ştiu că noi căutăm supravieţuitori. Şi spun, râzând, unii către ceilalţi: “Costică, cheamă-i şi pe la tine că şi tu ai fost la Bug“. Asta arată felul în care romii se raportează la eveniment, iar rădăcina istorică a deportării este că au existat criterii sociale ale acesteia. Au fost deportaţi în special romii care nu aveau casă, care nu aveau un loc de muncă, s-a făcut un ecarisaj social. Şi aceasta a atras o oarecare derâdere: adică, vecinul meu care nu are de muncă este deportat, eu nu. Nu a existat o solidaritate între oameni şi atunci funcţia mitului bărcilor de carton este una care conservă memoria. Dar o conservă într-un mod ironic, într-un mod diferit de cel în care un om care aparţine culturii occidentale s-ar raporta atunci când s-ar referi la un eveniment tragic aşa cum este deportarea.”
Chiar dacă episodul bărcilor de carton nu a existat, tragedia acelor oameni săraci nu poate fi negată. Iar proiectele de construire a societăţilor noi, prin anihilarea unor grupuri de oameni, nu pot fi decât dezgustătoare.
Ca şi în anii trecuţi, România a fost una dintre ţările care au comemorat, în mod oficial, Holocaustul antievreiesc din timpul celui de al doilea război mondial.
Marţi, întrunită în şedinţă solemnă, Camera Deputaţilor de la Bucureşti a adoptat o Declaraţie prin care reafirmă, între altele, hotarârea parlamentarilor de a susţine acţiunile de combatere a xenofobiei si antisemitismului. De asemenea, deputaţii solicită Guvernului să acorde întreaga susţinere pentru continuarea programelor de comemorare a victimelor Holocaustului, pentru că, aşa cum subliniază Declaraţia, asumarea trecutului reprezintă un moment al responsabilităţii”.
Reprezentant al minorităţii evreieşti în Parlament, deputatul Aurel Vainer a salutat faptul că Legislativul a adoptat o lege importantă, ce vizeaza combaterea rasismului şi xenofobiei. Prezent la şedinţă, ambasadorul statului Israel, Dan Ben Eliezer, a apreciat, la rându-i, legislaţia adoptată în România împotriva negării Holocaustului şi a declaraţiilor antisemite.
Pe plan continental, comemorarea Holocaustului este marcată, anual, în Ziua internaţională de luptă împotriva rasismului şi antisemitismului, 9 noiembrie. La această dată, în 1938, în Germania, guvernată, deja, de cinci ani de nazişti, demonii crimei antisemite s-au dezlănţuit în progromul din aşa-numita Noapte de cristal, când câteva sute de evrei au fost ucişi. Acesta e considerat momentul declanşator al Holocaustului, tragedia soldată cu şase milioane de victime.
Pentru România, însă, data cu o semnificaţie particulară este 9 octombrie 1941. Atunci, regimul mareşalului Ion Antonescu, aliatul lui Hitler în războiul antisovietic, a declanşat deportarea evreilor din provinciile răsăritene Basarabia şi Bucovina în Transnistria vecină. Statistici contradictorii atestă că între 250 şi 300 de mii de evrei au murit după deportare.
Ignorat metodic, când nu de-a dreptul negat în perioada dictaturii comuniste, Holocaustul a fost recunoscut de autorităţile române abia în 2004, pe baza concluziilor formulate de o Comisie specială infiinţată de Preşedinţie. Cotat, alături de hecatomba comunistă ulterioară, drept cel mai tragic episod din istoria modernă a ţării, Holocaustul a însemnat, pentru români, nu doar vinovăţie şi ruşine, ci şi curaj, omenie şi eroism.
De la fosta Regină Mamă Elena la oameni de rând, nu sunt puţini românii care au salvat evrei din Holocaust şi au fost recunoscuţi de statul Israel ca drepţi între popoare.