Apel, susținut inclusiv de victime ale deportărilor staliniste, pentru restaurarea corpului „B” al Muzeului Național de Istorie a Moldovei, edificiu al Muzeului victimelor deportărilor și represiunilor politice, o clădire veche de 170 de ani situată în Cartierul istoric al Chișinăului.
Interviu cu Victoria Nagy Vajda, președinte fondator al Asociației pentru cultură și arte Arbor, inițiator al apelului.
Asociația pentru cultură și arte Arbor propune spre vizionare „Caravana amintirilor din Gulag”, o expoziție itinerantă menită să familiarizeze publicul, prin intermediul unei serii de mărturii ale deportaților și ale victimelor regimului totalitar-comunist, cu suferințele tragice prin care a trecut populația din stânga Prutului în perioada sovietică. Este un proiect realizat în parteneriat cu Muzeul Național de Istorie a Moldovei, Ambasada Republicii Moldova în România, compania de teatru UNTEATRU, Biblioteca Națională a Republicii Moldova și cu sprijinul gazdelor expoziției – primării, consilii raionale, muzee, centre de artă și teatre din România și Republica Moldova.
„Caravana amintirilor din Gulag” va călători în perioada 9 – 19 iulie 2024, pornind de la București spre Chișinău și făcând câte un popas expozițional de seară, între orele 17.00 – 21.00, la Focșani, Iași, Nisporeni, Plop (raionul Dondușeni), Drochia, Hîncești, Căușeni, Cahul și Avdarma (UTA Găgăuzia):
09 iulie – București (Facultatea de Litere, str. Edgar Quinet nr. 5–7, sector 1)
10 iulie – Focșani (Piața Unirii)
11 iulie – Iași (CIAC Baia Turcească, str. arh. G.M. Cantacuzino)
12 iulie – Nisporeni (Casa Națională, str. Alexandru cel Bun nr. 5)
13 iulie – Plop, Dondușeni (str. Arhanghelul Mihail nr. 4)
14 iulie – Drochia (Primăria, bd. Independenței nr. 15A)
15 iulie – Hîncești (Palatul de Cultură, str. Mihalcea Hîncu nr. 140)
16 iulie – Căușeni (str. Alexie Mateevici nr. 9)
17 iulie – Cahul (Piața Independenței)
18 iulie – Avdarma, UTA Găgăuzia (Muzeul de Istorie a satului Avdarma)
19 iulie – Chișinău (Muzeul Național de Istorie a Moldovei, str. 31 August 1989 nr. 121A)
Puteţi asculta câteva fragmente din mărturiile deportaților AICI.
Lecția unei Legi a tăcerii – deportările staliniste în Basarabia și Nordul Bucovinei.
Participă: dr. Andrei Cușco, conferențiar universitar, cercetător științific în cadrul Departamentului de Relații Internaționale al Institutului de Istorie A. D. Xenopol al Academiei Române (Iași).
Realizatoare: Roxana Iorgulescu Bandrabur
In
memoriam. Prof.univ.dr în filologie Ilie Popescu, președintele Societăţii
regionale Golgota – o viață dedicată limbii române (a fost profesor peste
patru decenii la Catedra de Filologie română și clasică a Universității din
Cernăuți) și istoriei zbuciumate a românilor din ținuturile istorice.
Despre deportări, într-o lună iulie (74 de ani de la cel de-al doilea val de deportări staliniste din Basarabia: 5 – 6 iulie 1949) — un omagiu adus de echipa Teatrului Național Mihai Eminescu” din Chișinău victimelor deportărilor staliniste; Calendar bogat de evenimente la ICR Mihai Eminescu” din capitala Republicii Moldova, ce cuprinde evenimente de anvergură, tradiționale, dar și în acord cu cerințele timpului prezent, centrate pe conservarea și promovarea valorilor românești pe ambele maluri ale Prutului.
Participă: Monica Babuc, director al Institutului Cultural Român Mihai Eminescu” de la Chișinău și Petru Hadârcă, director al TNME – Teatrul Național Mihai Eminescu” din Chișinău, regizor şi scenarist, alături de Mariana Onceanu, al spectacolului Dosarele Siberiei” cu care s-a încheiat pe 6 iulie 2023 stagiunea 102-a a TNME.
Comisia
Europeană intenționează să ia atitudine față de creşterea numărului de
imigranţi ilegali pe teritoriul Uniunii printr-o nouă strategie privind
deportările, a anunțat comisarul european pentru afaceri interne Ylva Johansson,
subliniind: cei care
nu au nevoie de protecție trebuiesă se întoarcă în țările lor. Declarația survine în contextul
în care peste
300.000 de migranţi ilegali au fost înregistrați în 2022 în Uniunea Europeană,
iar majoritatea nu se calificau pentru obţinerea azilului.
O strategie
eficientă de deportare ar trebui să funcţioneze ca o descurajare, contribuind
la reducerea migraţiei în condiţii nesigure şi ilegale, arată un comunicat al
Comisiei. Noua strategie anunţată implică o cooperare mai bună între ţările
membre ale Uniunii şi instituţii precum Frontex – Agenţia Europeană pentru
Poliţia de Frontieră şi Garda de Coastă – a cărei misiune este controlul
frontierelor europene.
Comisia intenţionează, totodată, să crească rata de
deportare către ţările cu care colaborează bine şi unde nu există obstacole
politice, a explicat Ylva Johansson:
Numărul
cererilor de azil depuse de refugiați
anul trecut a fost de 924.000. Adică de circa trei ori mai mult decât numărul
sosirilor ilegale. Numărul cererilor de azil a crescut cu aproape 15% față de
anul precedent, iar acest lucru se adaugă războiului din Ucraina și celor
4.000.000 de refugiați ucraineni pe care îi găzduim în statele membre. Cele mai
multe cereri de azil sunt în Germania, Franța, Spania și Austria. Dacă ne uităm
la cifrele pe cap de locuitor, putem observa că Cipru resimte cea mai mare
presiune, iar pe locul doi se clasează Austria, apoi Grecia, Luxemburg,
Slovenia, Belgia. Am observat, de asemenea, creșteri în ceea ce privește
tranzițiile secundare – ceea ce înseamnă că în multe state membre capacitatea
de primire este acum sub presiune. Știm, totodată, că atunci când lucrăm
împreună, Comisia, agențiile și toate statele membre, putem reuși multe.
Uniunea
Europeană încearcă de câţiva ani să crească rata deportărilor, însă până acum
nu a avut decât succese limitate în acest sens. Un plan anunţat în 2021 se baza
pe repatrierile voluntare. Uniunea a încercat şi să folosească politicile de acordare
a vizei ca mijloace de presiune asupra unor ţări, astfel încât acestea să îi
reprimească pe cei cărora li se refuză azilul. Datele Comisiei arată, însă, că
numai 29% din cei care ar fi trebuit să plece din UE în 2019 au făcut acest
pas.
În diferite oraşe a fost marcată Ziua Naţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului din România, 9 octombrie. Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel a organizat o ceremonie de comemorare a victimelor Holocaustului, la Memorialul Victimelor Holocaustului în Bucureşti.
Preşedintele României, Klaus Iohannis, a transmis un pios omagiu memoriei victimelor uneia dintre cele mai teribile perioade ale istoriei recente. În România mai trăiesc puţini supravieţuitori ai Holocaustului. Avem o mare responsabilitate atât faţă de ei şi de cei care nu mai sunt printre noi, cât şi faţă de comunităţile evreieşti din România de a preţui şi a transmite mai departe mărturia suferinţei şi a învăţămintelor Holocaustului, ca pe un cutremurător tezaur de conştiinţă. Mă bucur că la nivelul Guvernului s-au făcut paşi concreţi în ceea ce priveşte realizarea Muzeului Naţional de şi despre Istorie a Evreilor şi al Holocaustului din România. Sunt convins că toţi cei implicaţi vor depune eforturi pentru ca acest proiect memorial şi educaţional să fie realizat cât mai repede, pentru că societatea are nevoie de o instituţie modernă, în care adevărul istoric, exact aşa cum a fost, să fie cunoscut şi transmis tinerelor generaţii. Ne-am asumat lecţiile trecutului şi suntem angajaţi pe drumul adevărului. România va rămâne puternic ataşată principiilor şi valorilor democratice, a transmis Iohannis.
Ambasadorul Israelului în România, Reuven Azar, a afirmat că, din păcate, încă există oameni care elogiază criminalii Holocaustului și regimul nazist. Încă există străzi și monumente în România care poartă numele unor legionari și criminali de război cu toate că legea interzice astfel de denumiri. Este important ca autoritățile să acționeze pentru schimbarea lor, a spus Azar, care a adăugat că în ultimii ani, în România s-au depus eforturi importante pentru stabilirea faptelor istorice. Sunt recunoscător Federației Comunităților Evreiești din România, Președintelui și Guvernului României pentru pașii făcuți în păstrarea memoriei Holocaustului. Apreciem legile adoptate de Parlamentul României care consolidează eforturile de asumare a responsabilității pentru trecut, a spus el. Aminind de Muzeului Național al Istoriei Evreilor şi al Holocaustului și de recenta lege prin care ”Istoria Evreilor. Holocaustul” devine disciplină obligatorie în învățământul liceal și profesional, diplomatul a afirmat că prin educație putem lupta împotriva uitării și a indiferenței.
Am stat de vorbă cu deputatul Alexandru Muraru, al Guvernului pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei, despre ziua de 9 octombrie şi despre Strategia națională pentru prevenirea și combaterea antisemitismului, xenofobiei, radicalizării și discursului instigator la ură aferentă perioadei 2021-2023.
În luna octombrie se împlinesc 81 de ani de la începerea deportării evreilor din Basarabia, Bucovina de Sud şi Bucovina de Nord în Transnistria. Doar în octombrie 1941, peste 35.000 de evrei, majoritatea copii, bătrâni, femei, din Dorohoi, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Rădăuţi, Gura Humorului şi alte localităţi din vecinătate, din nordul României, au fost escortaţi în Transnistria. În perioada 1941-1943, în lagărele şi ghetourile din Transnistria au murit între 115.000 şi 118.000 de evrei locali, 105.000-120.000 de evrei din România. Acţiunile guvernului pro fascist al lui Antonescu din perioada celui de-al Doilea Război Mondial au fost îndreptate, de asemenea, împotriva romilor sedentari şi nomazi. În 2022 se împlinesc 80 de ani la deportarea acestora în Transnistria. De-a lungul anului 1942, peste 25.000 de romi au fost deportaţi în judeţele Balta, Golta, Berezovka, Oceacov de către autorităţile române, ca urmare a politicii rasiale a regimului Antonescu. Peste 11.000 dintre ei şi-au pierdut viaţa în acele locuri.
Rememorarea
copilăriei, mărturiile deportaților basarabeni, expoziție-eveniment organizată de Asociația pentru cultură și arte Arbor. Interviu cu
Victoria Nagy Vajda, președinte al organizației.
Asociația pentru cultură și arte Arbor prezintă la Bucureşti expoziția Rememorarea copilăriei, mărturiile deportaților basarabeni”, care reînvie emoția unor destine tragice, mărturiile deportaților și ale victimelor regimului totalitar din stânga Prutului, în perioada sovietică.
Proiectul a fost realizat în parteneriat cu Muzeul Național de Istorie a Moldovei, Centrul de Excelență Institutul Pro Memoria al Universității de Stat din Moldova și Ambasada Republicii Moldova în România. Vernisajul a avut loc pe 31 august, de Ziua Limbii Române, o zi cu însemnătate istorică pentru românii din stânga şi din dreapta Prutului.
Am stat de vorbă cu ambasadorul Republicii Moldova la Bucureşti, Victor Chirilă.
Una dintre curatoarele expoziţiei este Victoria Nagy Vajda, care ne povesteşte ce putem vedea şi cum a fost construită expoziţia.
A doua curatoare este Ludmila D. Cojocaru, care ne-a spus mai multe despre deportări, despre cercetarea de teren şi necesitatea de a rememora istoria.
Deportările din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, de la teroare la rezistență. Participă: prof.univ.dr. habilitat Sergiu Musteață, președinte fondator al Asociației Naționale a Tinerilor Istorici din Moldova, organizație care inițiat în urmă cu câțiva ani proiectul Expedițiile memoriei”, al cãrui obiectiv este recuperarea memoriei și reconstituirea deportãrilor staliniste, și Margareta Spânu Cemărtan, deportată în timpul operaţiunii denumită conspirativ “IUG”/”Sud”, 6 iulie 1949 (al doilea val de deportări, 6-7 iulie 1949):
71 de ani de la cel de-al doilea val de deportări – deportările de la 6-7 iulie 1949.
Acum 75 de ani, pe 9 octombie 1941, începea deportarea evreilor din România cu evreii din Bucovina. În total, 140.000 de evrei din România au murit în lagărele de concentrare din Transnistria. Alţi 130.000 de evrei din Transilvania de Nord, teritoriu românesc intrat în componenţa Ungariei în 1940, au avut aceeaşi soartă în lagărele naziste. Prigoana împotriva evreilor începea însă din timpul guvernului Goga-Cuza, care a funcţionat între 29 decembrie 1937 şi 10 februarie 1938, prin adoptarea de legi rasiale. Pe 21 ianuarie 1938, Decretul 169 revizuia cetăţenia română şi 225.222 de persoane, adică 36,50% din evreii români, în consecinţă, o pierdeau.
Persecutarea evreilor a continuat în timpul guvernului germanofil condus de Ion Gigurtu din vara anului 1940. Pe 8 august 1940, la propunerea primului ministru Gigurtu, regele Carol al II-lea semna Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România. Decretul introducea măsuri discriminatorii pentru evreii români cum ar fi inegalitatea în faţa legii, obligaţii fiscale sau muncă fizică, interzicerea de dobândire de proprietăţi, înlăturarea din aparatul administrativ, segregarea învăţământului şi interdicţia de a purta nume româneşti. Un al doilea decret interzicea în mod expres căsătoriile mixte, pedeapsa fiind închisoarea de la 2 la 5 ani, în cazul încălcării legii.
Pe 23 august 1939, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică încheiau celebrul pact Ribbentrop-Molotov prin care îşi împărţeau teritoriile ţărilor din Europa de Est. Drept urmare, Uniunea Sovietică a adresat României pe 26 şi 27 iunie două ultimatumuri în care cerea cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord în două zile. În timpul retragerii armatei şi administraţiei române şi intrării sovietice, o parte din populaţia evreiască a oraşelor basarabene au huiduit şi atacat armata română şi a aplaudat trupele sovietice fapt care a constituit un motiv pentru continuarea persecutării evreilor în întregul lor. După ce România a reluat controlul asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord, în vara anului 1941, politicile antisemite au devenit mai sistematice şi pe 9 octombrie 1941 începea calvarul evreilor români. Istoricul Andrei Oişteanu a arătat motivele pentru care 9 octombrie a devenit ziua comemorării Holocaustului în România.
”9 octombrie, prin decizia Parlamentului României, a devenit ziua naţională a comemorării Holocaustului din România. Este o zi importantă, nu numai pentru evrei, ci pentru toţi cetăţenii acestei ţări. Am participat eu însumi în consiliul care a decis în ce zi să comemorăm capitolul românesc al Holocaustului. Nu am vrut să-l facem în ianuarie, când este ziua internaţională a comemorării Holocaustului mondial deoarece în România nu Holocaustul european este negat, minimalizat sau trivializat, ci capitolul românesc al Holocaustului. Şi atunci, am preferat să punctăm anume în această zi de 9 octombrie, o zi care apare din documente. Am să citesc un fragment din ordinul prefectului din Bucovina din care rezultă că, pe 9 octombrie, a început deportarea evreilor din Bucovina, şi apoi din Basarabia în lagărele din Transnistria. Fragmentul sună aşa: astăzi, 9 octombrie 1941, pleacă cu trenul populaţia evreiască din comunele Iţcani şi Burdujeni, precum şi cei din oraşul Suceava.”
Drumul spre Transnistria era drumul pierzaniei. Dar trenurile morţii începuseră să plece din gările româneşti încă din luna iunie 1941, când autorităţile militare şi civile române au organizat şi condus pogromul din Iaşi, capitala Moldovei, în urma căruia au murit 13.000 de evrei. Pe plăcile comemorative de azi din gările şi la sinagogile din oraşele bucovinene Rădăuţi, Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului şi Suceava se poate citi că în toamna anului 1941 au fost deportaţi din Bucovina 91.845 de evrei din ordinul lui Ion Antonescu. Însă în timpul deportărilor din Bucovina s-a remarcat personalitatea lui Traian Popovici, primarul oraşului Cernăuţi, care a salvat de la deportare aproximativ 19.000 de evrei. Istoricul Andrei Oişteanu a rememorat începuturile genocidului evreiesc de acum 75 de ani.
”Chiar de la gara Burdujeni s-a plecat, în vagoane de marfă, apoi, pe drum, cei care mergeau mai şontâc a fost împuşcaţi şi lăsaţi pe marginea drumului. Motiv pentru care Goebbels îşi nota în jurnal că românii nu ştiu să organizeze bine un genocid, lăsând morţi în urma lor care dădeau naştere infecţiilor şi bolilor. Bineînţeles că evreii au fost complet jefuiţi, li s-a luat toată averea, a trebuit chiar să predea cheile caselor, banii şi bijuteriile. De altfel, tot în acel ordin se spunea că vor fi împuşcaţi cei care ascundeau valorile. Până la urmă, evreii care nu au murit pe drum au ajuns în lagăre unde nu au fost gazaţi, dar au fost ba împuşcaţi, ba au murit de multele boli şi foametea care bântuia lagărele.”
Evreii din Basarabia au avut de suferit şi ei aceleaşi persecuţii. În luna octombrie 1941 au fost înfiinţate ghetouri şi lagăre de muncă în peste 150 de localităţi, din octombrie 1941 până în august 1942 au fost deportaţi aici 150.000 de evrei din nordul României (Bucovina, Moldova de Nord şi Basarabia), din care au supravieţuit aproximativ 50.000. Evreii basarabeni au fost folosiţi la muncă forţată, mai ales la construcţia de drumuri. Cea mai impresionantă era situaţia copiilor, mulţi dintre ei rămaşi fără părinţi sau rude apropiate. 22% dintre deportaţi erau copii şi aproximativ 20.000 de copii aveau să moară de foame, frig şi boli.
Pe 9 octombrie 1941 era începutul sfârşitului pentru minoritatea de peste 700.000 de evrei a României Mari. Holocaustul a fost, prin monstruozitatea sa, faţa diabolică a imaginaţiei umane alături de Gulagul comunist, cealaltă întruchipare a Răului în istorie.
Elie Wiesel s-a născut pe 30 septembrie 1928 la Sighetu Marmaţiei şi a murit pe 2 iulie 2016 la New York. A fost unul dintre cei mai cunoscuţi activişti pentru memoria Holocaustului în care şi-au pierdut viaţa aproximativ 6 milioane de evrei europeni, 400.000 dintre ei în România sau în teritorii administrate de România între 1941 şi 1944. În mai 1944, la 15 ani, autorităţile maghiare din Transilvania de Nord, teritoriu românesc anexat de Ungaria prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, a fost deportat la Auschwitz împreună cu cei doi părinţi şi cele trei surori. Din lagăr, în aprilie 1944, au mai scăpat el şi cele două surori mai mari. Volumul său de memorii intitulat ”Noaptea”, tradus în 30 de limbi, este despre amintirile sale din lagărele de concentrare naziste. Cel mai important premiu a fost Premiul Nobel pentru pace din 1986 care a încununat activismul său de câteva decenii împotriva politicilor şi regimurilor genocidale din lume.
Elie Wiesel a vorbit lumii despre suferinţele sale şi ale poporului evreu din timpul celui de-al doilea răzoi mondial pentru ca ele să nu se mai repete. La dispariţia sa, moştenirea lui Wiesel este aceea a spiritului civic şi a idealurilor dintotdeauna ale omenirii de toleranţă şi respect pentru diversitate. Alexandru Florian, directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului care poartă numele dispărutului, s-a referit la moartea lui Elie Wiesel ca la o mare pierdere pentru umanitate: ”Cred că este o mare pierdere pentru omenire. Şi dacă în 1986, când a obţinut Premiul Nobel pentru Pace, a fost denumit mesager pentru omenire”, astăzi nu cred că este exagerat să spunem că este o pierdere pentru omenire că Elie Wiesel a încetat din viaţă. El şi-a dedicat, practic, întreaga viaţă de după Holocaust unui militantism pentru memoria Holocaustului şi pentru ca oamenii, indiferent de unde se află pe această planetă, să beneficieze de drepturi şi libertăţi. A dus o luptă echilibrată, consecventă şi asiduă pentru memoria Holocaustului pentru ca fiecare dintre noi să înţeleagă că ceea ce s-a întâmplat cu evreii în al doilea război mondial a fost o tragedie criminală care nu trebuie să se mai repete. În acelaşi timp, s-a implicat în condamnarea marilor genocide ale secolului al XX-lea cum ar fi cel din Rwanda. Pentru militanţii pentru drepturile omului, pentru societate, pentru fiecare dintre noi, moartea lui Wiesel este o mare pierdere.”
L-am întrebat pe Alexandru Florian în ce constau forţa simbolică a lui Wiesel şi a moştenirii sale? ”Pentru orice om normal, care înainte de orice este raţional, Elie Wiesel a reprezentat ceva. Pentru cei care gândesc sau participă la acţiuni de exterminare sau de crime împotriva umanităţii cred că viaţa lui Elie Wiesel nu poate să fie decât o barieră, o frână în calea intenţiilor lor criminale. Asemenea personaje, pe care nu le pot numi oameni, Elie Wiesel nu a existat, nu vor ca prea mulţi Elie Wiesel să existe. Aş putea aminti de cazuri din România când Elie Wiesel a fost acuzat că nu ar fi supravieţuitor al Holocaustului şi o serie întreagă de mituri cu substrat negaţionist numai pentru a-l minimaliza şi a-i descalifica acţiunile pe care le promova.”
Toată lumea care a trecut prin suferinţe, toţi oamenii care iubesc toleranţa şi buna înţelegere îşi doresc ca umanitatea să înveţe din lecţiile istoriei. L-am întrebat pe Alexandru Florian dacă tot ce a însemnat Holocaust se mai poate repeta. ”Aşa cum în politică nu e bine să spui niciodată”, sau să spui că ceva ar fi imposibil, nu pot să spun că se mai poate repeta sau nu, nu m-aş pronunţa în mod categoric. Cred însă că este foarte greu să se mai întâmple o distrugere a unui grup de populaţii din cauza politicilor de genul celei din cel de-al doilea război mondial, la anvergura respectivă, astăzi, în secolul al XXI-lea. Cred că activitatea publică, civică, a lui Elie Wiesel a jucat un rol în acest sens, împreună cu acei câţiva politicieni pe care i-a avut Europa şi lumea după cel de-al doilea război mondial, care au dat dovadă de maximă raţiune, de umanitate şi de reţinere, chiar atunci când se conturau unele conflicte. Cred că dezastre precum cel din al doilea război mondial nu sunt imposibile, dar sunt şanse mici să se producă. Nu trebuie să uităm că avem peste 70 de ani de pace pe continentul european, chiar dacă în unele ţări au fost conflicte sau războaie civile.”
Cum l-a perceput Alexandru Florian pe Elie Wiesel în întâlnirea personală pe care a avut-o în 2004? ”L-am întâlnit cu prilejul întrunirii Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România în 2003-2004, el a fost preşedintele Comisiei, eu am fost membru în acea Comisie. I-am ascultat discursurile pe care le-a ţinut la Bucureşti cu prilejul încheierii activităţii Comisiei şi preluării raportului de către preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu. Am avut privilegiul, cu acea ocazie, să am şi un scurt dialog personal cu Elie Wiesel. Abia acum, când nu mai este, îmi dau seama că m-au impresionat profund echilibrul, căldura, umanitatea pe care le emana. Şi, în acelaşi timp, mă impresiona şi determinarea cu care acţiona pentru ca memoria Holocaustului să se consolideze şi pentru ca politicieni criminali precum cei din timpul celui de-al doilea război mondial să nu mai ajungă să deţină frâiele puterii în vreun stat din lume.”
Lumea este mai săracă fără Elie Wiesel, dar ea speră ca, în viitor, să nu mai repete greşelile trecutului. Elie Wiesel a plecat într-o lume mai bună însă fără să lase însă vreo garanţie că nu va mai fi nevoie de experienţe ca a sa.
Cea mai amplă campanie de cunoaștere reciprocă a realităților sociale și culturale din România și Republica Moldova se va desfășura pe perioada estivală și va viza experiența directă a cetățenilor de pe ambele maluri ale Prutului. Startul va fi dat la București vineri, ora 18:00, printr-un flash-mob organizat de Platforma Unionistă Acțiunea 2012 la kilometrul 0, în fața Bisericii Sfântul Gheorghe Nou. Zeci de tineri din Republica Moldova vor fi întâmpinați de unioniștii din Capitală cu drapele tricolore și pancarte cu mesaje despre viitorul comun al celor două state românești. După ce pe parcursul ultimului an, 1000 de primari din România și Republica Moldova au perfectat acorduri de înfrățire și 450 de licee din dreapta Prutului au stabilit parteneriate cu 450 de licee din stânga Prutului, a venit rândul înfrățirii populației din România și Republica Moldova. Sub genericul Vara înfrățește Țara, fiecare persoană din România va avea oportunitatea de a vizita Republica Moldova și fiecare locuitor din Republica Moldova va putea afla tot ce își dorește despre România chiar din teren. Înscrierile pentru înfrățire se fac la adresa http://www.basarabia-acasa.ro/.
Miercuri 6 iulie
s-au împlinit 67 de ani de la cel de-al doilea val de
deportări operate de regimul sovietic împotriva românilor basarabeni, iar la
Chișinău și în toată Republica Moldova
au fost coborâte în bernă
drapelele de stat. Sovieticii au
deportat peste 35 de mii de
persoane. Operaţiunea denumită conspirativ IUG/Sud a avut ca scop declarat deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească
a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor
germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei germane şi
româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor
sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai
sus . Într-un document oficial, se specifică decizia Guvernului Sovietic ca
deportarea categoriilor menţionate să se facă pe vecie, operaţiunea să
înceapă pe 6 iulie şi să se încheie pe 7 iulie 1949. Românii basarabeni
deportaţi au fost transportaţi în Siberia (Ţinutul Altai, regiunile Kurgan,
Tiumen şi Tomsk) şi RSS Kazahă (regiunile Aktiubinsk, Kazahstanul de Sud şi
Jambul). Toate bunurile – casele, utilajele ţăranilor deportaţi – au fost
transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate sau vândute de către
organele financiare ale raioanelor respective. Mulţi dintre românii deportaţi
nu au mai revenit acasă, ci au fost împuşcaţi pe drum ori au murit de foame.
Executivul de la
Bucureşti a aprobat înfiinţarea unei structuri în cadrul aparatului de lucru al
Guvernului, numit Departamentul Centenar, ce are ca obiectiv coordonarea, la
nivel naţional, a pregătirii, organizării şi desfăşurării manifestărilor, a
acţiunilor şi proiectelor de aniversare a Centenarului României (1918-2018) şi
Primului Război Mondial. Departamentul
Centenar nu are personalitate juridică, se află în subordinea prim-ministrului
şi este finanţat de la bugetul de stat.
Profesori români
de istorie din Ucraina, Republica Moldova, Serbia şi Ungaria participă, până pe
9 iulie, la o şcoală de vară organizată la Zalău de Academia Română împreună cu
alte instituţii din România. Şcoala este organizată în parteneriat cu Universitatea
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, iar
finanţator principal este Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de
Pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Guvernului. Această
manifestare vine în sprijinul profesorilor de istorie care activează în
comunităţile româneşti din statele din jurul României, în sensul păstrării
identităţii naţionale – se arată în Programul şcolii de vară, care cuprinde
conferinţe pe diferite teme din istoria României, susţinute de specialişti din
Zalău, Oradea, Cluj, Ungaria şi Republica Moldova, dar şi excursii la obiective
culturale din judeţul Sălaj.
Ocuparea Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică în vara anului
1940 a însemnat deportarea populaţiei româneşti şi purificarea etnică a
regiunii. În 1930, Bucovina avea o populaţie în care românii reprezentau 44%,
ucrainenii 29%, germanii, evreii polonezii şi romii restul de 26%. Autorităţile
sovietice au recurs la metode violente în dislocarea populaţiei româneşti
mergând chiar până la crime în masă. Populaţia civilă românească lipsită de
protecţie a fost nevoită fie să se supună ordinelor de a pleca în Siberia fără
a mai primi permisiunea de întoarcere pe locurile natale, fie de a fugi în
România. Oameni nevinovaţi erau puşi în faţa unei alegeri care putea însemna
sfârşitul. Şi, în cazul unora dintre ei, aşa a şi fost.
Istoricul Pavel
Moraru, de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu consideră că politica
sovietică de omogenizare a teritoriului nu avea ca obiectiv doar lupta de clasă
pe care o ducea ideologia regimului sovietic, ci şi distrugerea diversităţii
etnice. Spre deosebire de
alte regiuni ale Uniunii Sovietice, represiunea a vizat şi anumite grupuri
etnice. Represiunea a fost bazată nu numai pe criteriul de clasă, ci şi pe cel
etnic având în vedere că reprimarea românilor nu făcea altceva decât să
contribuie la deznaţionalizarea şi înstrăinarea teritoriilor. Mare parte din
cei care au fost deportaţi sau suprimaţi de autorităţile sovietice au fost
români. Este adevărat că au avut de suferit şi alte etnii, dar mai puţin. Şi
evreii au avut de suferit, în special evreii sionişti din Cernăuţi sau evreii
foarte bogaţi. În principal, vorbim despre o epurare în rândul populaţiei
româneşti, mai ales a tinerilor, care nu puteau fi asasinaţi. Uniunea Sovietică
avea nevoie de tineri care erau trimişi la muncă la întreprinderile din
interiorul ei.
Bucovina fusese o
provincie care, în decursul istoriei sale, nu aparţinuse niciodată Rusiei sau
Uniunii Sovietice. Bucovina a fost nucleul statului moldovean întemeiat la
jumătatea secolului al 14-lea de românii maramureşeni. În timp, ea a fost
obiect de dispută între Polonia şi Moldova. În secolul al 17-lea, pentru scurt
timp, Bucovina a intrat sub controlul Imperiului otoman pentru ca în 1775 să
fie anexată de Austria. În 1918 Bucovina se unea cu Regatul României. Istoricul
Pavel Moraru a ţinut să sublinieze că bucovinenii au avut surpriza să se
confrunte nu doar cu un regim nou, ci şi cu brutalitatea sa. Regimul care a venit în nordul
Bucovinei era un regim total străin. Basarabenii mai erau familiarizaţi cu
practicile vecinului de la răsărit având în vedere că Basarabia fusese
încorporată în Imperiul rus. Pentru bucovineni era un regim total străin, şi
era vorba despre o ucrainizare şi rusificare a populaţiei şi trecerea la un cu
totul alt sistem de viaţă. Transformările erau însoţite de represiune.
Românii din Bucovina
care nu au acceptat să rămână sub ocupaţie sovietică sau să îngroaşe rândurile
deportaţilor în Siberia au ales să se refugieze în România. Regimul sovietic
însă nu era cel care să respecte voinţa oamenilor, mai ales a libertăţii de circulaţie.
Iar închiderea graniţei era un semn elocvent în acest sens. La începutul anului
1941, NKVD-ul a răspândit zvonul prin care se spunea că regimul permitea
populaţiei civile trecerea graniţei în România. Pe 1 aprilie 1941 un grup de
aproximativ 3000 de români din sate de pe valea râului Siret au pornit către
graniţă cu intenţia de a trece în România. La 3 kilometri de graniţa română,
grănicerii sovietici au somat coloana să se oprească. Oamenii au ignorat
avertismentul iar militarii au deschis focul secerând un număr necunoscut de
civili paşnici. Supravieţuitorii au fost urmăriţi şi spintecaţi cu baionetele.
După masacru, atât morţii, cât şi răniţii au fost îngropaţi în gropi comune,
bărbaţi, femei şi copii. Cei arestaţi au fost anchetaţi, torturaţi şi
împuşcaţi. Arhivele sovietice menţionează 20 de victime în timp ce estimări
independente spun că între 200 şi 2000 de persoane au fost lichidate.
Istoricul Pavel
Moraru consideră că masacrele şi deportările nu au fost întâmplătoare,
conjuncturale, ci un calcul cinic şi odios al autorităţilor sovietice: Practicile sovietice au avut la
bază decizii judecătoreşti, decizii luate rapid. În 9 iulie 1940 s-a dat
decizia constituirii tribunalelor militare, totul trebuia rezolvat foarte
repede. A doua zi după 9 iulie 1940,
Lavrenti Beria, comisarul poporului pentru afaceri interne şi şef al NKVD-ului,
a solicitat guvernului sporirea trupelor de escortă. Trebuia ca tribunalele
militare să aresteze cât mai mulţi oameni pentru ca trupele de escortă să poată
asigura paza celor arestaţi. De ce se insista pe arestarea unui număr cât mai
mare de oameni? Deoarece, potrivit statisticilor, instaurarea regimului
comunist în orice colţ al lumii a necesitat exterminarea a 10% din populaţie.
Această statistică s-a confimat şi în cazul Basarabiei, şi a nordului
Bucovinei. Timp de un an, potrivit unor calcule, a fost exterminată şi
deportată 12% din populaţia celor două provincii. Populaţia trebuia să fie
loială autorităţilor pentru că aşa se puteau declanşa campaniile militare, se
putea deznaţionaliza mai uşor un teritoriu şi a se înstrăina pentru a demonstra
generaţiilor viitoare că teritoriul nu fusese niciodată românesc. După care a
urmat jaful economic al teritoriilor. Imediat după ocupaţie, piaţa a avut de
suferit, aprovizionarea era foarte slabă.
Crimele în masă şi
deportările din 1940-1941 nu aveau să fie decât preludiul. După război,
tragedia deportărilor românilor bucovineni şi a celor basarabeni va atinge
paroxismul.