În credinţa populară românească
Dragobetele este o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos
şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalcele, dar pe care
oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi
fărădelegi, potrivit definiţiei date de etnologul Simeon Florea Marian. Dragobetele
este cunoscut în toată ţara. În Maramureş, poartă denumirea de Cap de Primăvară
sau de Dragomir, un personaj care preia toate atributele Dragobetelui, mai
puţin dubla sa natură, zoomorfă şi antropomorfă. În exteriorul arcului carpatic, Dragobetele, ca
personaj mitic, este reprezentat cu cap de om şi picioare de berbec, o
reprezentare foarte veche, de origine tracică, dar care se regăseşte şi în alte
mitologii ale lumii. Există trei date consemnate pentru sărbătorirea
Dragobetelui. Dar 24 februarie este cel mai des întâlnită, precum şi ultima zi
a lunii sau 1 martie.
În fiecare an, de Dragobete, tinerii din satele româneşti se îmbrăcau de
sărbătoare şi culegeau plante magice, pe care le păstrau pe tot parcursul
anului, în vederea căsătoriei. De asemenea, cetele de flăcăi şi de tinere fete
îşi făceau în această zi jurăminte de cruce, devenind astfel fraţi şi surori
pentru tot restul anului.
Şi astăzi, ca răspuns la mult-mediatizata sărbătoare occidentală de
St.Valentine’s, Muzeele satului din ţară sărbătoresc Dragobetele tradiţional,
promovând obiceiul şi explicându-l şi ilustrându-l pentru curioşi. Astfel, anul
acesta, pe 24 februarie, Muzeul Naţional al Satului, Dimitrie Gusti, din
Bucureşti şi-a primit oaspeţii cu un program special. Pentru început a fost
prezentat Dragobetele şi semnificaţia lui. A dat glas poveştii acestui personaj
mitic, actorul Alexandru Nicolae Mhai: Pe 24 februarie sărbătorim aici, la
Muzeul satului, Dragobetele. Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români sau
Dragobete pupă fete. Dragobetele este asociat cu o conciliere, când tinerii
fete şi feciori plecau să culeagă împreună primele flori răsărite de sub
zăpadă. Acest cules este în semnificaţiile lui adânci un sacrificiu vegetal
care urma să asigure garanţia sacralităţii şi purităţii perioadei ce urma.
Totodată de această dată are loc ceea ce se numeşte logodiciul păsărilor. Se
spune că pasărea care nu îşi află perechea până de Dragobete, va rămâne singură
tot anul. De remarcat limita temporară cât funcţionează perioada însingurării:
un an şi nu întreaga viaţă. Adică dacă n-ai reuşit anul ăsta, cine ştie, poate
reuşeşti la anul.
Narcisa Mihai a dat glas poveştii descântecului de Dragobete: Sunt foarte multe tradiţii de Dragobete. Înainte de Dragobete,
tinerele fete trebuia să se asigure că atunci când mergeau la cules de ghiocei
şi viorele erau plăcute de cei pe care îi plăceau şi ele. De aceea, trebuia să
facă nişte descântece marţea şi joia. Nu orice fel de descântece, ci nişte descântece
de dragoste. Pentru aceasta aveau nevoie de sare, miere şi apa zânelor. Sare
şi miere avem cu toţii prin gospodărie, de unde luăm apa zânelor? Apa zânelor
este apa care se obţinea prin topirea ultimelor urme de zăpadă de prin păduri,
dealuri şi pe unde erau aşezate localităţile, se păstra ca Aghiasma (apă
sfinţită în timpul Liturghiei, în ritul Ortodox) aproape, cu mare grijă,
special pentru aceste descântece. Se puneau într-un vas sare şi miere şi, când
începeau să sfârâie şi să trosnească, era stins amestecul cu apa zânelor, după
care fata care voia să fie descântată trebuia să stea goală în faţa icoanei, să
fie stropită din cap până în picioare cu această apă şi în acelaşi timp
persoana care făcea descântecul să rostească nişte vorbe. Trebuia să fie
dezbrăcată ca dragostea să fie trainică, să nu fie trecătoare. Dacă se stropeau
hainele cu apa aceasta nu ţinea dragostea, aşa că trebuia să fie stropită
persoana dezbrăcată.
După ce a interpretat un descântec de Dragobete, Narcisa Mihai a adăugat: Descântecul acesta spus şi însoţit de apa aceea magică, se pare că
asigura tinerelor fete, de Dragobete, întâlnirea cu băiatul iubit. Într-adevăr,
dacă nu se nimerea băiatul pe care îl plăceai, nu era o problemă, mai încercai
descântecul şi anul următor. Însă, de cele mai multe ori, la petrecerile de
Dragobete, tinerii care culegeau flori împreună şi formau perechi, până în
toamnă, după Cârstovul viilor, se căsătoreau. Tinerele soţii nu dormeau ele
prea liniştite, că dragostea cum apare poate să şi dispară şi atunci trebuie să
te asiguri că în fiecare an de Dragobete, respecţi alte tradiţii, de data
aceasta pentru femeile căsătorite, pentru ca dragostea să ţină mult şi bine. Se
spune că în ziua de Dragobete orice soţ trebuie să nu supere soţia ca să nu
aibă chinion tot anul.
De asemenea, femeile trebuia să atingă un domn
drăguţ, altul decât soţul, pentru ca să le meargă bine tot anul. Pentru ca
tinerii căsătoriţi să ştie cum le va merge dragostea, se puneau două nuci cu
numele celor doi pe jar şi dacă sfârâiau liniştit, relaţia era una liniştită,
iar dacă pocneau şi săreau de pe jar, era dragoste cu năbădăi. Nu au lipsit
din povestea de Dragobete nici ansamblul Fluierașilor de la Dobrotești, care au
doinit, ca prin partea locului.