Radio România Internațional

Tag: detinuti politici

  • EROII DE LA PERIPRAVA

    EROII DE LA PERIPRAVA

    Mânăstirea Dervent a primit,
    săptămâna trecută, 70 de cutii conținând oseminte ale deținuților politic martirizați
    în perioada comunistă la Colonia de muncă forțată Periprava, provincia
    Dobrogea. Acesta este, probabil, episodul final al acțiunii începute în 2015 de
    societatea civilă care a dus la deshumarea și identificarea osemintelor. Starețul de la Dervent, arhimandritul Andrei Tudor ne spune
    că rămășițele pământești ale martirilor inchisorii Periprava vor fi mutate în
    noua biserică a mânăstirii cu hramul Sfântului Iachint de Vicina, primul mitropolit
    al Țării Românești (sec al XIV-lea).


  • Memorialul de la Sighet

    Memorialul de la Sighet

    Muzeul de la Sighet deschis în fosta închisoare a orașului Sighetu Marmației este cel mai cunoscut loc al memoriei represiunii comuniste. Întregul arhipelag al terorii comuniste din anii 1950-1960, în care au pierit apoximativ 100.000 de români, merită memorializarea. ”Academia Civică”, organizație non-guvernamentală condusă de scriitorii Ana Blandiana și Romulus Rusan, a reușit să creeze primul muzeu în memoria victimelor la jumătatea anilor 1990 și de atunci el a rămas un reper în conștiința civică.



    Ana Blandiana a vorbit despre Memorial în anul în care se aniversează 30 de ani de la magnificul an 1989, anul eliberării Europei Centrale și de Est de comunism. Este opinia unei scriitoare nu a unei cercetătoare în care efectul emoționant al cuvintelor sale sunt ecoul amintirilor unor suferințe de neimaginat, retrăite la adevăratul lor tragism: ”Memorialul de la Sighet, care ține în viața mea locul unor cărți nescrise, este el însuși o carte. Este o carte de învățătură în înțelesul pe care-l dădeau acestei locuțiuni cronicarii medievali, un manual de memorie, mai precis un abecedar pentru învățarea alfabetului recuperării memoriei. Cea mai mare victorie a comunismului, o victorie de a cărei importanță ne-am dat seama într-un mod dramatic abia după 1989, a fost crearea omului fără memorie, omului nou, omului cu creierul spălat, care nu trebuia să-și amintească nici ce a fost, nici ce-a avut, nici ce-a făcut înainte de comunism. Memoria este o formă de adevăr și ea trebuia distrusă pentru a se putea distruge sau manipula adevărul. Distrugerea memoriei, crimă în același timp împotriva rațiunii și împotriva istoriei este opera primordială a comunismului.”



    Cei doi scriitori au simțit că trebuie să memorializeze Sighetul, locul unde a pierit elita românilor în anii 1950. Era micul lor efort pentru marele proiect al redării trecutului, deformat de ideologia marxistă. Ana Blandiana: ”Realizarea Memorialului Sighet n-a fost pentru noi un scop în sine, ci un mijloc. Nu ne-am propus să realizăm doar o capodoperă de muzeografie, unde crimele istoriei recente să fie aranjate artistic și științific pe rafturile unde să se depună grăbit praful indiferenței contemporane. Ceea ce ne-a propus și am căutat cu disperare a fost un mijloc de resuscitare a definiției unei generații căreia, spălându-i-se creierul, nu mai știa nici de unde venea, nici spre ce se îndrepta, o generație incapabilă să transmită generațiilor următoare ceea ce era de transmis. Muzeul Memorialului Sighet este locul în care tinerii învață memoria pe care nici școala și nici părinții lor nu au fost în stare să le-o transmită. Într-o adevărată pedagogie a neuitării, ei citesc aici documente, văd imagini, ascultă analize și mărturii despre monstruoasele mecanisme ale funcționării istoriei în ultima jumătate a secolului 20, pe baza urii de clasă și a reprimării celor mai elementare drepturi ale omului, pe baza urii înțeleasă ca un combustibil al istoriei.”



    Ura: acest cuvânt a fost piatra unghiulară a regimului marxist dezlănțuit împotriva oamenilor nevinovați. Toți cei care au trăit atunci i-au simțit din plin forța. Un sentiment care continuă să lovească și azi și pe care l-am înțelege mai bine, crede Ana Blandiana, dacă i-am studia rădăcinile recente în comunism. ”De altfel, ura și fanatismul continuă să existe chiar dincolo de dispariția formelor instituționale în care au proliferat. Într-adevăr, comunismul a dispărut ca sistem dar nu ca metode și mentalități, astfel încît analizarea lui este un proces la fel de util pentru trecut și pentru viitor. Este destul să ne gândim că membrii organizațiilor teroriste din deceniile 6, 7 și 8 ale secolului 20 se antrenau în tabere militare și câmpuri de tragere din Europa de Est, antrenamente care au fost folosite apoi în atentatele din Europa Occidentală. Ei utilizau arme de proveniență cehă și sovietică pentru a înțelege că studiul comunismului și al metodelor sale poate fi folosit și ca instrument inteligent de înțelegere și rezolvare a problemelor mai recente ale lumii.”




    Este comunismul relevant pentru postcomunismul de azi? Firesc, Ana Blandiana crede că da: ”Problema principală este aceea a întrebării în ce măsură în postcomunism, în acești 30 de ani ai noștri pe care îi trăim din 1989, comunismul mai este ceva care are importanță? Am răspuns unei anchete foarte largi organizată de revista ”Observatorul cultural” la întrebarea credeți că tema comunism-anticomunism va avea vreo relevanță în următoarele 4 rânduri de alegeri din România? Majoritatea au răspuns că nu și cu siguranță că tema creșterii prețurilor va fi infinit mai importantă. În același timp, cred că e nevoie însă să răspundem la această întrebare pentru că, în mod evident, din punctul de vedere al libertății și dreptății, al drepturilor omului, al economiei lucrurile nu mai seamănă, nu mai suntem în comunism. Dar dacă însă ne gândim la felul în care s-au folosit toate câștigurile diabolice din timpul deceniilor de dictatură din România, pornind din Uniunea Sovietică, l-a capacitat în manipulare și în eludare a adevărurilor ne dăm seama că nu putem să ascundem faptul că există momente, chiar la noi în țară și chiar în ultimii ani, în care starea de lucruri seamănă îngijorător și tulburător cu ceea ce trăisem înaine.”



    Pentru tot ceea ce a fost în trecut, Memorialul de la Sighet nu își va pierde niciodată sensul. Pentru că trecutul este al tuturor, chiar dacă nu l-au trăit.

  • Oleg Sențov, laureat al premiului Saharov 2018

    Oleg Sențov, laureat al premiului Saharov 2018

    Oleg Sențov este un regizor ucrainean care a fost condamnat la 20 de ani închisoare pentru plănuirea unor acte de terorism împotriva guvernării de facto a Rusiei în Crimeea. Amnesty International a descris procesul său drept un proces necinstit în fața unui tribunal militar.

    A devenit simbol pentru aproximativ 70 de cetățeni ucraineni arestați ilegal și condamnați la pedepse lungi cu închisoarea de către forțele de ocupație ruse din peninsula Crimeea.

    Oleg Sențov a fost în greva foamei din mai până pe 6 octombrie 2018. A întrerupt greva foamei deoarece a fost amenințat că va fi alimentat cu forța.

    La ceremonia de acordare a premiului, Oleg Senţov, a fost reprezentat la Strasbourg de verişoara sa Natalya Kaplan și avocatul său Dmitriy Dinze.


  • Portret de torţionar

    Portret de torţionar

    Cuvântul ”torţionar” a intrat în limba română după 1989 fiind din familia de cuvinte a verbului ”a tortura”. Închisorile comuniste au fost mediul în care acest personaj a apărut în istoria României şi el a fost încă un exemplu definitoriu pentru ce a însemnat regimul comunist în România între 1945 şi 1989. Torţionarul era deţinutul care îşi tortura colegii pentru a-i reeduca în spiritul ideologiei comuniste, dar nu numai el. Prin extensie, torţionarul a devenit şi cel care tortura putând fi de la simplul gardian ori anchetatorul până la directorul închisorii sau al lagărului de muncă. Procedura era una similară spălării creierului, însă mergea adesea dincolo de depersonalizare, până la crearea unor false realităţi sociale. În comunism, ea a fost cunoscută sub numele de ”Experimentul Piteşti” după numele oraşului în care se afla închisoarea.



    Românii au văzut şi cum arăta la faţă un asemenea personaj. Aparent, era un om care oricare altul, chiar cu familie, viaţă socială, opinii şi convingeri. Nume ca Alexandru Nicolski, Alexandru Drăghici, Gheorghe Crăciun, Alexandru Vişinescu, Ion Ficior, împreună cu altele mai puţin cunoscute, alcătuiesc un panou al groazei, ruşinii şi degradării la care poate ajunge fiinţa umană.



    Profesorul Sorin Bottez a fost membru al tineretului liberal şi a stat 15 ani în închisorile comuniste. Într-un interviu din 2001 acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Sorin Bottez încerca să-şi aducă aminte de acei ani cu calm şi detaşare, atât cât putea s-o facă. ”În ciuda faptului că eu sunt unul din foarte puţinii supravieţuitori care nu au “căzut” în timpul reeducării şi care nu a făcut nici un fel de cesiune de onoare sau de principii, totuşi, ştiind ce înfiorătoare a fost această perioadă, ezit să condamn pe ceilalţi, cu excepţia celor care au făcut ce au făcut fără să fi fost chinuiţi, fără să fi fost schingiuiţi, ci pur şi simplu din ticăloşie sau din laşitate. Pe ăştia îi condamn şi aş vrea să-i văd puşi la stâlpul infamiei. Ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Trebuie făcută o deosebire netă între cei care au “căzut” în timpul reeducării, adică au fost schingiuiţi până dincolo de posibilitatea de rezistenţă a creierului, pentru că era o chestiune de creier, nu de muşchi sau de tendoane. Cei care au căzut în momentul în care creierul lor a explodat este una, alta sunt cei care au făcut toate ticăloşiile pe care le-au făcut, pentru că li s-a promis marea cu sarea.”



    Groaza este sentimentul stârnit de relatările celor care au avut de-a face cu torţionarul, exponentul sadic al regimului concentraţionar comunist. Profesorul Sorin Bottez: ”Îmi e teamă întodeauna când vorbesc despre lucruri care depăşesc cu mult limitele credibilului. Îmi este întotdeauna teamă să nu creadă cineva că exagerez sau că fabulez. Pentru că experienţa prin care am trecut cuprinde nu numai chinurile mele, ci şi ale celorlalţi, la care am asistat. Este absolut de neimaginat, de neimaginat! Bătăile de la Securitate erau joacă de copii pentru că durau jumătate de oră, trei sferturi de oră, după aceea douăzeci şi patru de ore erai liber, să-ţi refaci nervii. Erai liber în celulă vreau să spun, să nu se înţeleagă altceva.


    Pe când în perioada reeducării bătaia era non-stop. Între Piteşti şi Gherla există o diferenţă importantă. În aceste câteva luni de experienţă, marii netrebnici, marii torţionari, marii ticăloşi, au învăţat să schinguiască, adică să nu lovească, să nu distrugă organele vitale. Să nu omoare imediat, din două lovituri, şi deţinutul să cadă şi să scape. Pentru că nimic nu-ţi puteai dori mai mult decât să scapi prin moarte, pentru că altă speranţă nu exista. Iar faptul că nu aveai un moment de repaus în aceste zile, săptămâni, luni de chin, că el era continuu, te lăsau numai atât cât să nu mori. Şi după aia o luau de la început. Dacă îţi loveau mâna dreapta prea rău, te băteau la stânga, nu te mai băteau la dreapta până începea să se refacă. Ajunseseră să fie nişte specialişti, cred că mai mari decât călăii din timpul Evului Mediu. Şi o făceau cu atâta bucurie, cu atâta superioritate! Când îi vedeau pe oameni prăbuşiţi, urlând, îngenunchind, cerând milă, erau atât de “mari” aceşti netrebnici, aceşti ticăloşi, încât te întrebi cum au putut ei să se nască după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.”



    Sorin Bottez are şi o explicaţie pentru supravieţuirea sa în acele condiţii: ”În mintea mea s-a înfipt cuvântul “nu” tot aşa de bine cum se putea înfige cuvântul “da”. Dumnezeu a vrut să nu mă prăbuşesc, nu am nici o altă explicaţie! De altminteri, eu am intrat în reeducare sceptic, ca să nu zic necredicnios, şi am ieşit profund credincios. Numai datorită faptului că am certitudinea că este o forţă pe care eu nu o pot determina şi nu o pot defini m-a făcut să nu devin canalie, să nu devin bestie. Şi să rămân acelaşi, care am fost dintodeauna. Îmi aduc aminte că, o dată, într-o primă fază de reeducare, m-au bătut la palme până când a ieşit un fel de plasmă, nu ştiu ce putea fi, pe dosul mâinii. O parte a palmei se umflase şi se înnegrise iar în partea opusă, nu în podul palmei unde mă bătuseră, mustea un lichid. Apoi erau bătăile în cap. Mă mir că nu m-am imbecilizat complet. M-am imbecilizat suficient ca să cred, timp de 10 ani, că lucrurile se pot schimba în bine, dar nu m-am imbecilizat chiar complet. Atâta bătaie în cap am luat. Torţionarii se schimbau când îi durea mâna, şi totul reîncepea: ţac, ţac, ţac, ţac, în cap!”



    Portretul torţionarului este cel al omului aparent normal. Însă portretul său psihologic ne dezvăluie dimensiunile răului în care ajunge atunci când se întrunesc condiţiile cele mai nefaste.

  • Crimele comunismului, comemorare şi sancţionare

    Crimele comunismului, comemorare şi sancţionare

    În cei 45 de ani de dictatură comunistă, românilor li s-a spus decenii întregi o poveste mincinoasă despre istoria naţiunii. Ni s-a spus că nu a existat rezistenţă şi că românii au dorit şi au susţinut regimul comunist. Astăzi, ştim fără urmă de îndoială că regimul comunist a fost instaurat prin crimă şi teroare, prin forţa armelor, de o armată străină de ocupaţie, potrivnică voinţei naţiunii”.



    Este declaraţia preşedintelui României, Klaus Iohannis, făcută, luni, la Bucureşti, la inaugurarea monumentul Aripi”, realizat de sculptorul Mihai Buculei — fiu al unui fost deţinut politic – şi dedicat luptătorilor din rezistenţa anticomunistă 1945 – 1989 din România şi Basarabia. Monumentul Aripi” este o victorie simbolică. Ce ironie a sorţii mai mare şi ce izbândă mai puternică decât faptul că monumentul dedicat rezistenţei anticomuniste este ridicat pe locul unde, până acum 27 de ani, străjuia statuia lui Lenin, unul dintre cei mai malefici oameni ai istoriei, doctrinarul bolşevismului?”, jubila Klaus Iohannis, amintind că împotriva comunismului s-au ridicat sute de mii de oameni, cunoscuţi astăzi sau nu, care şi-au riscat viaţa şi libertatea pentru ca democraţia şi demnitatea poporului român să nu fie înfrânte.



    Şeful statului a criticat, pe de altă parte, faptul că în ultima perioadă au apărut semnale că există persoane care pun la îndoială sacrificiul şi tragedia victimelor regimului comunist: Trecutul trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru tinerii de astăzi, iar acţiunea justiţiei este fundamentală în acest sens. Sunt îngrijorat de blocarea investigaţiilor în privinţa crimelor comunismului după câţiva ani de progrese. Continuarea investigaţiilor trebuie să fie o prioritate pentru instituţia abilitată de lege şi solicit factorilor de decizie să ia măsuri pentru deblocarea situaţiei.”



    În opinia şefului statului, este nevoie de o legislaţie care să interzică orice formă de negare a crimelor comunismului, o lege care să sancţioneze şi tendinţele de articulare a cultului persoanelor care se fac vinovate de promovarea abuzurilor pe criterii politice în vremea comunismului. În România, 2016 a adus primele condamnări istorice pentru doi foşti torţionari. Alexandru Vişinescu, fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a fost condamnat definitiv la 20 de ani de închisoare cu executare pentru săvârşirea de infracţiuni contra umanităţii, fiind considerat vinovat direct pentru moartea a 12 deţinuţi încarceraţi pe motive politice.



    În primă instanţă, un alt torţionar, Ion Ficior, fostul comandant la Periprava, a fost condamnat tot la 20 de ani închisoare cu executare pentru crime împotriva umanităţii, după ce sub comanda sa ar fi murit peste 100 de deţinuţi politici.

  • Corneliu Coposu, seniorul noii democrații române

    Corneliu Coposu, seniorul noii democrații române

    Se spune că unul dintre cele mai importante lucruri ale vieții unui om este ceea ce lasă în urma lui, adică moștenirea. Este vorba nu numai de bunurile fizice, cât mai mai ales de bunurile simbolice, de comportament, de îndemnuri pentru urmași, de mod de viață. Corneliu Coposu a murit îpe 11 noiembrie 1995 și acum aproape toți românii își amintesc de el ca de un martir al democrației și ca de un model al renașterii ei după 1989, după aproape o jumătate de secol de regim comunist. A lăsat în urmă un uriaș capital simbolic de credință politică și religioasă, de integritate, austeritate, rezistență fizică și psihică în confruntarea inegală cu regimul comunist, în fața căruia mult prea mulți oameni au cedat ori cu care au colaborat. ”Diavolul în istorie”, așa cum a denumit filosoful polonez Leszek Kolakowski regimul terorii roșii, nu l-a lăsat în pace pe Corneliu Coposu până în anul 1989, anul căderii sale. A căutat să-l ademenească, să-i corupă sufletul și convingerile și să-l compromită. După propriile mărturii, confirmate și de documentele descoperite în arhiva fostei Securități, după eliberarea din închisoare, Coposu a fost arestat pe perioade scurte de 27 de ori, casa i-a fost percheziționată de alte zeci de ori, confiscându-i-se mai mult de 3000 de documente personale.



    Corneliu Coposu a fost omul în jurul căruia, în 1989, câțiva români, după care au urmat din ce în ce mai mulți, s-au angajat pe calea refacerii țesutului politic, societal, cultural și mental românesc grav lovit de practicile tiraniei comuniste. În primele luni ale anului 1990, Coposu părea singur și refuzat de majoritate. Totuși, în 1995, anul în care înceta din viață, Coposu avea de partea sa un procent semnificativ de cetățeni români hotărâți să schimbe ceva. În schimbarea de atitudine pe care românii au avut-o între 1990 și 1995 față de Coposu, cel mai mult a cântărit cantitatea uriașă de suferință pe care acest om a îndurat-o. După 17 ani și jumătate de regim de închisoare de exterminare, între 1947 și 1965, ”Seniorul”, așa cum a fost supranumit cu respect și duioșie, a confirmat un proverb vechi de când lumea: că adevărul triumfă întotdeauna, că el iese deasupra apei ca untdelemnul. Dar Corneliu Coposu nu s-a referit niciodată la sine ca la un exemplu singular de urmat. El a spus mereu că modelul său a fost cel al unei întregi generații de români care, fatalmente, nu au supraviețuit pentru a povesti grozăviile văzute și îndurate.



    Născut pe 20 mai 1914 în judeţul Sălaj în familia unui preot greco-catolic, Corneliu Coposu a urmat o carieră de avocat şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe juridice al Universităţii din Cluj. A fost un apropiat al preşedintelui PNŢ Iuliu Maniu, căruia i-a fost secretar personal. Pe 14 iulie 1947, Coposu a fost arestat, împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în urma unei înscenări puse la cale de guvernul comunist. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi eliberat în 1964. 9 ani din cei 17 i-a petrecut într-un regim de completă izolare și la ieșirea din izolare aproape că uitase să vorbească.



    Întâlnirea cu un om de statura morală a Seniorului este un privilegiu, iar experienţa existenţială maximă pe care a putut-o împărtăși a fost închisoarea ca univers închis, întunecat și represiv în cel mai înalt grad. Pentru Coposu, acel univers a fost penitenciarul de la Râmnicu Sărat. ”Închisoarea de la Râmnicu Sărat avea 34 de celule din care câte 16 rânduite pe parter şi etaj, despărţit cu o plasă de sârmă. Mai avea 2 celule lăturalnice şi alte 4 celule de pedeapsă în subsol. Fiecare celulă avea o dimensiune de 3 metri pe 2. Erau aşezate în chip de fagure, una lângă cealaltă, la înălţimea de 3 metri era o ferestruică inaccesibilă, de dimensiuni de 45 pe 30 centimetri, oblonită pe dinafară, care nu lăsa să pătrundă lumina de afară. Exista un bec de 15 waţi care ardea în permanenţă şi care dădea în interior o lumină de cavou. Încălzire nu era, puşcăria data de la începutul secolului, pe la 1900, făcută din ziduri groase. Împrejmuită de 2 rânduri de ziduri foarte înalte de 5-6 metri, între ele era un culoar de control. Pe cel de-al doilea zid erau foişoarele în care stăteau soldaţii înarmaţi care păzeau puşcăria.”



    Regimul totalitar se raporta la oameni nu ca la fiinţe cu nume şi prenume, ci ca la numere. Corneliu Coposu, în 1993, își amintea cum era viaţa lui şi a celorlalţi în închisoare. ”Fiecare deţinut avea un nr. care reprezenta nr. celulei, nimeni nu avea nume, numele noastre nu erau cunoscute. Eram identificaţi după nr. celulei pe care îl ocupam. Fiecare deţinut fiind singur era exclusă orice conversaţie şi legăturile cu ceilalţi ocupanţi ai altor celule s-a făcut multă vreme prin Morse, prin bătut în zid, până când sistemul a fost descoperit şi sancţionat foarte sever. După aceea, comunicările se făceau prin tuse Morse, care era extrem de obositoare, epuizantă, mai ales în halul de slăbiciune în care ne găseam toţi deţinuţii. Eu am ocupat celula nr. 1 şi, deasupra mea, la celula nr. 32, era Ion Mihalache care iniţial mai putea fi contactat prin Morse până când, după 4-5 ani, slăbindu-i auzul, nu mai reacţiona la bătăile din zid.”



    De multe ori Coposu a fost întrebat dacă şi-ar trăi viaţa altfel dacă ar putea da timpul înapoi, de tot atâtea ori el a răspuns negativ. În 1993 spunea: ”mi-am făcut un examen de conştiinţă, am trecut în revistă toate suferinţele, mizeriile prin care am trecut în timpul puşcăriilor, în timpul anilor de detenţie, în timpul persecuţiilor din anii de după ieşirea din penitenciar şi cred că n-as avea de ales. Cu ochii închişi aş opta pentru acelaşi destin. Probabil că destinele noastre sunt scrise înainte. Eu nu sunt fatalist, dar cred că dacă mi-ar apărea în faţă alternative, ceea ce aş alege ar fi acelaşi trecut pe care l-am trăit şi pe care l-aş repeta cu seninătate.”

  • Şerpăria Jilavei

    Şerpăria Jilavei

    Închisoarea Jilava a fost construită în incinta fortului nr. 13, parte a sistemului defensiv de fortificaţii conceput în vremea regelui Carol I în a doua jumătate a secolului al 19-lea pentru apărarea Bucureştiului. Guvernul comunist instalat de sovietici în 1945 a început procesul de comunizare a României care a însemnat arestarea opoziţiei politice democratice şi a tuturor celor care se opuneau. Astfel, Jilava a devenit o închisoare de tranzit, una dintre insulele arhipelagului Gulag românesc, în care cei arestaţi erau interogaţi şi ţinuţi până li se stabilea un alt penitenciar unde erau încarceraţi pentru ispăşirea pedepsei.



    Cei încarceraţi la Jilava au amintiri care depăşesc cu mult imaginaţia cea mai înfricoşătoare. Încă de la intrare, deţinuţii erau supuşi unui tratament extrem de violent: erau obligaţi să treacă printre două rânduri de gardieni înarmaţi cu bâte, cravaşe de piele şi bastoane de cauciuc care îi loveau în cap şi în alte părţi ale corpului. După care urma percheziţionarea hainelor şi cea corporală. Deţinuţii erau trimişi în celule supraaglomerate, unele cu câte 200 de indivizi, şi acolo făceau cunoştinţă cu şerpăria, locul unde nou-veniţii puteau dormi, loc care cu greu ar putea fi imaginat ca unul de odihnă. I se spunea aşa deoarece pentru a intra în spaţiul de numai 50 de centimetri dintre podeaua de beton şi patul de jos, deţinutul trebuia să se târască precum un şarpe.



    Constantin Ion a fost arestat în 1949 pe când era elev la un liceu din Bucureşti.şi se angajase într-o organizaţie de elevi care tipărea şi răspândea manifeste anticomuniste. Mărturia lui a fost înregistrată de Centrul de Istorie Orală din Radiodifziunea Română în anul 2000. “Am stat într-o cameră la Jilava împreună cu 160 de inşi în lunile călduroase de iunie, iulie şi august. Şi mi-aduc aminte că erau priciurile, aşa se numeau paturile alea în care dormeam. Şedeam în ele culcaţi la orizontală, lipiţi unul de celălalt, nu puteam să ne întoarcem pe altă parte decât la comandă, toţi odată, că nu aveam loc. Erau nişte reguli ca arestaţii care veneau mai de curând luau loc la şerpărie, cum se numea cimentul. În cameră, în prezenţa atâtor suflete, chiar dacă nu-ţi dădea să mănânci prea mult şi beai zemurile alea, aveai nevoie să foloseşti WC-ul. Aveam o tinetă, aşa se numea, adică un hârdău din lemn care se umplea şi dădea pe afară, şi urina curgea pe jos. Mulţi dintre noi am avut nefericita ocazie să ne întâlnim şi cu situaţia de a dormi în urină. Se întinsese o furunculoză între oameni şi cei care stăteau sus, noaptea, de oboseală şi de chin, mai adormeau şi cădeau peste cei de jos, care erau şi ei infestaţi cu fel de fel. Şi se ţipa, normal, te apuca durerea când cădea ăla pe tine.”



    Arestat în 1949 pentru deţinere de armament, Alexandru Marinescu din Nucşoara, centru al grupului de partizani anticomunişti Arsenescu-Arnăuţoiu, era elev. A ajuns şi el la Jilava unde a făcut cunoştinţă cu şerpăria. Şi nici acolo uneori deţinutul nu era sigur că avea un loc unde să doarmă. ”Se dormea sub pat şi cel puţin în iarna ‘50 sau ‘51 mai rămâneau în foarte multe cazuri 15-20 de oameni care nu îşi găseau nici în aceste condiţii. Nu mai existau un loc unde să pui un ac. Aceşti oameni se strângeau într-o parte de cameră, cei 15-20 de oameni care nu aveau unde să-şi întindă oasele, şedeau strânşi mănunchi. Când auzeam schimbarea gărzilor, sculam pe alţii 15-20 care treceau în locul lor şi ăştia se odihneau. Nu existau saltele, nu existau pături, nu existau cearceafuri, nimic absolut, doar scândura. Prin unele camere erau nişte rogojine rupte şi amărâte. Şoldurile noastre erau precum ceafa boului de la jug, erau înnegrite şi aveam un strat cornos, un strat întărit de piele solzoasă, ca să zic aşa. Legile fiecărei camere erau că acela care intra nou în cameră, chit că venea după 5 sau 10 ani de închisoare sau prin alte închisori, era nou. O lua de la cele mai vitrege condiţii: locul cel mai amărât de dormit. După intrarea mea în cameră a fost o perioadă de stagnare a efectivelor şi aveam loc, am dormit lângă tinete. Dacă dormeam pe partea dreaptă, rămâneam cu faţa spre tinete, iar noaptea riscai să fii stropit de alţii care veneau să le folosească. În consecinţă, am dormit pe partea stângă, să fiu cu spatele la tinete, şi direct pe beton.”



    Ion Preda, arestat în 1949 pentru că a dat mâncare grupului de partizani Arnăuţoiu, povesteşte aceleaşi condiţii îndurate şi de el la şerpărie. ”Ne băgam la şerpărie, şi acolo n-aveam pe ce pune capul. Puneam capul pe bocanci, ca pernă, n-aveam nici aşternuturi, să fie ceva, o rogojină sau un preş. Nimic! Dormeam pe ciment. Unii s-au îmbolnăvit de eczeme pe corp, alţii se sufocau, şi se umflau ochii. Şi aveam numai un ochi de geam. Şi când se făcea gălăgie mai mare în celulă, gardianul ne închidea geamul, ca pedeapsă. Şi te umflai, nu mai aveai aer. Ne ţinea câte o jumătate de oră aşa, după aia ne dădea drumul la geam. Aşa am păţit în Jilava.”



    Şerpăria era un alt mod de a-l umili pe individ, de a-l animaliza, de a-i distruge respectul de sine şi faţă de ceilalţi. Era însă şi un criteriu iluzoriu de a stabili cine beneficiază de condiţii mai bune într-un climat al detenţiei în care deviza de viaţă era ”scapă cine poate”.

  • Jurnal românesc – 22.08.2014

    Jurnal românesc – 22.08.2014

    Miniştrii afacerilor externe din toate ţările membre ale Uniunii Europene se vor reuni pentru prima oară la Chişinău. Reuniunea, care va avea loc pe 1 septembrie, sub preşedinţia României şi Franţei, va marca intrarea în vigoare a Acordului de asociere a Republicii Moldova cu UE. Asemenea întâlniri au loc, de regulă, la Bruxelles sau la Luxemburg. Şeful diplomaţiei române, Titus Corlăţean, a precizat că şedinţa de la Chişinău va fi precedată de întâlnirea miniştrilor de externe din ţările Parteneriatului Estic – Republica Moldova, Georgia, Ucraina – la Bucureşti.



    La Bucureşti are loc Congresul Asociaţiei Internaţionale a Foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Comunismului din Europa de Est (INTERASSO). Participă delegaţi din Germania, Croaţia, Ungaria, Slovacia, Letonia, Lituania, Estonia, Albania, Republica Moldova, figuri reprezentative ale rezistenţei anticomuniste. România este reprezentată de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici (AFDPR), membră a INTERASSO. Congresul de la Bucureşti celebrează 25 de ani de la prăbuşirea comunismului în Europa Centrală şi de Est, comemorând victimele represiunii regimului totalitar comunist şi amintind lupta împotriva dictaturii. 23 august, data semnării, în 1939, a Pactului Molotov — Ribbentrop, a fost declarată Ziua europeană de comemorare a victimelor regimurilor totalitare.



    Peste o mie de cadre didactice din ţară şi de la şcoli cu predare în limba română din Republica Moldova, Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria, Macedonia, Albania şi Croaţia participă la Congresul Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România (AGIRo). Ajuns la a 36-a ediţie, evenimentul se desfăşoară, până pe 28 august, la Suceava, Cernăuţi, Chişinău şi Eforie Sud. Primul Congres al AGIRo a avut loc în 1898, la Ploieşti.



    Câteva zeci de tineri din Bucovina de Nord au învăţat cântece şi dansuri tradiţionale din regiune, printr-un proiect finanţat de Guvernul României şi iniţiat de Forumul Bucovinenilor de Pretutindeni. Sub genericul “Bucovina unită prin limba şi tradiţiile ei, proiectul, care se va derula până pe 30 noiembrie, urmăreşte conştientizarea comunităţilor româneşti din regiunea Cernăuţi privind importanţa folclorului muzical şi coregrafic bucovinean, precum şi implicarea tineretului în promovarea limbii, culturii şi tradiţiilor româneşti.



    România este principala destinaţie aleasă de românii care şi-au făcut rezervările online pentru petrecerea concediului din acest an. Staţiunile de la munte sunt destinaţii ale turiştilor din întreaga ţară, iar Litoralul Mării Negre este preferatul bucureştenilor – relevă un studiu al platformei de rezervări hoteliere HotelGuru.ro. Durata unei vacanţe în România se întinde până la două săptămâni, cu o medie de şapte nopţi, iar bugetul mediu alocat este de 750 lei de persoană. Pentru o vacanţă în străinătate, românii care au răspuns studiului sunt dispuşi să plătească între 1.000 şi 3.000 lei de persoană, în funcţie de destinaţie şi serviciile oferite.

  • Procesul de la Canalul Morţii

    Procesul de la Canalul Morţii


    Canalul navigabil Dunăre-Marea Neagră a fost unul dintre proiectele grandioase la care regimul comunist a ţinut cel mai mult. Deşi menirea sa a fost una economică, ”drumul fără pulbere” sau ”magistrala albastră”, cum a fost supranumit, a reprezentat o construcţie care a însemnat exterminarea prin muncă a deţinuţilor politici în primii ani ai regimului comunist. Trăsătură tipică a stalinismului, faraonicele proiecte economice urmăreau eficienţa într-o foarte mică măsură, principalul scop fiind ele în sine, indiferent de costurile financiare, materiale şi umane.




    Canalul Dunăre-Marea Neagră sau Canalul Morţii a fost deschis în 1949 şi închis treptat între 1952 şi 1955. Există teoria conform căreia Stalin însuşi i-ar fi comandat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Stalinul României, construirea unui canal la care să folosească mână de lucru manuală. Mobilizarea de resurse umane a fost imensă. În 1952, la Canal lucrau aproximativ 19.000 de deţinuţi politici, 20.000 de muncitori civili şi 18.000 de militari în termen.




    Dar în vara anului 1952, se pare că Stalin însuşi îi cere lui Dej oprirea construcţiei, motivele acelei cereri fiind încă obscure. Cum aceasta nu se putea face fără o motivaţie oficială, propaganda a inventat un proces în care au fost inculpaţi oameni nevinovaţi, în majoritatea lor din conducerea şantierului. Astfel s-a născut procesul Canalului Dunăre Marea-Neagră, proces public care a însemnat de fapt o mascaradă judiciară, cu condamnarea a 25 de oameni. Ei au fost împărţiţi în două loturi. Primul lot a compărut în faţa tribunalului între 31 august şi 2 septembrie, al doilea lot între 4 şi 10 septembrie. În primul lot au fost date cinci condamnări la moarte, trei fiind executate: inginerul Nicolae Vasilescu-Colorado, inginerul Aurel Rozei-Rozemberg şi mecanicul de locomotivă Dumitru Nichita. Ceilalţi au primit muncă silnică pe viaţă. Lotul al doilea a cuprins 15 arestaţi şi toţi au primit pedepse de la 15 ani muncă silnică până la muncă silnică pe viaţă.




    În al doilea lot al condamnaţilor s-a aflat şi inginerul Emilian Hossu care a primit muncă silnică pe viaţă. Fiul său, Valentin Hossu-Longin, autorul al volumului “Canalul Morţii. Martor”, a vrut să afle cum au decurs anchetele care erau, de fapt, suplicii cu nimic mai prejos decât tortura medievală: ”Pe fişele respective erau numele împricinatului şi după aceea era numele anchetatorului şi ancheta se desfăşura între orele 22 şi 7-8 dimineaţa. În 90% din cazuri aceste anchete cumplite se făceau numai noaptea, dovedite de faptul că pe fişele respective apăreau din loc în loc pete de sânge, pete de mâncare şi pauze în redarea dialogurilor. Pe de-o parte, atunci când nu puteau să obţină ceea ce doreau, îi lăsau pe mâna unor zdrahoni care îi umpleau de sânge. Pe de alta, se plictiseau pe la orele 3-4 dimineaţă, şi trebuiau să mănânce. În acelaşi timp, cei anchetaţi erau ţinuţi în poziţii înspăimântătoare. Toate acestea mi-au fost relatate şi de tatăl meu, dar şi de alţi membri ai loturilor de condamnaţi.”




    Marea minciună a propagandei comuniste cu care s-au justificat toate insuccesele economice a fost sabotajul, adică subminarea deliberată a eforturilor celorlalţi pentru îndeplinirea obiectivelor. Acest cuvânt a însemnat frângerea de destine şi găsirea de ţapi ispăşitori. Valentin Hossu-Longin a rămas surprins când, în documentarea pe care a făcut-o pentru volumul său, nu apărea cuvântul sabotaj în declaraţiile celor anchetaţi, ci numai după ce arestaţii cedau torturilor: ”Ceea ce m-a frapat a fost ca anchetele nu duceau la pronunţarea cuvântului sabotaj. Anchetatorii voiau neapărat să obţină din partea celor arestaţi mărturia am sabotat. Condamnaţii, ţinuţi nemâncaţi şi nedormiţi, nu au mai putut rezista şi au mărturisit că sabotaseră. Ce însemna aceasta? O locomotivă, care rula pe şenalul canalului, se mai bloca sau un vagonet se mai rostogolea. Din punct de vedere tehnic, asta era explicabil deoarece utilajele erau de fabricaţie sovietică şi aduse într-o stare maximă de degradare şi proveneau de la Canalul Volga-Don. Tatăl meu, fiind inginer mecanic-şef, răspundea de aceste utilaje şi trebuia să le pună pe picioare. Aceşti acuzaţi făceau parte toţi din conducerea şantierului: inginer-şef, director tehnic, inginer mecanic-şef, inginer electric-.şef, inginer economic-şef. Cine putea sabota o asemenea construcţie? Conducerea, nu un biet săpător. De aceea, conducerea a fost anihilată pentru a se arăta populaţiei în ce a constat sabotajul. Acest proces venea şi ca un avertisment pentru toţi cei care ar fi procedat la fel pe alte şantiere, mai ales că era perioada în care se vorbea foarte multe despre venirea americanilor. Aceasta era a doua marotă a securiştilor, care îi incriminau pe inginerii respectivi că lansează zvonurile că vin americanii, că ascultă Europa liberă şi Vocea Americii. În felul aceasta, ar fi vrut să distrugă marea ofensivă a construcţiei socialismului în România.”




    După trei ani şi jumătate de la moartea lui Stalin, cei condamnaţi au fost eliberaţi, iar Dej a decis ca procesul lor să fie rejudecat. Au fost, tacit, achitaţi şi reprimiţi la serviciu. Dar în locuri de muncă cu condiţii grele, cum ar fi minele de plumb. Nimeni însă nu le-a mai putut repara suferinţele prin care au trecut ei şi familiile lor proscrise.