Radio România Internațional

Tag: Dimitrie Leonida

  • Les frères Leonida

    Les frères Leonida

    Dimitrie Leonida est né en 1883 à Fălticeni, dans la Moldavie roumaine. Il fait des études dingénieur dans la célèbre Ecole polytechnique de Charlottenburg, en Allemagne, pour devenir ingénieur énergéticien, puis professeur à lEcole polytechnique de Bucarest. Rentré en Roumanie en 1908, Dimitrie Leonida se lance dans la conception de grands projets au bénéfice de la mairie de Bucarest. Il est chargé du nouveau réseau électrique, du réseau des tramways, et il conçoit même un projet de métropolitain pour Bucarest. Dimitrie Leonida se lance par ailleurs dans la conception, puis dans la construction dun canal navigable censé relier Bucarest au Danube et doter Bucarest dun port fluvial. Au-delà de ses grands projets dinfrastructures quil lance, spectaculaires pour lépoque, il enseigne aux Ecoles polytechniques de Bucarest, puis de Timisoara, mais également dans une école technique, censée former des électriciens et des mécaniciens, qui allait devenir une référence dans lenseignement technique roumain et dont il est le fondateur.



    Lingénieur Constantin Tudor a eu la chance de côtoyer la personnalité remarquable de lingénieur Dimitrie Leonida. Il dresse le portrait de ce dernier à loccasion dune interview réalisée en 2003 par le Centre dhistoire orale de Radio Roumanie. Ecoutons lingénieur Constantin Tudor remémorer Dimitrie Leonida : « Lingénieur Leonida avait à cœur de former des techniciens cultivés, capables, au sommet de leur art, des techniciens de pointe. Il a alors fondé cette école intitulée « Ecoles délectriciens et de mécaniciens de lingénieur Leonida », où il enseignait en personne, avec son épouse et deux autres professeurs de lEcole polytechnique. Ceux qui sortaient diplômés de son Ecole étaient recrutés de suite par nimporte quelle grande compagnie de lépoque : par la Société du gaz ou de lElectricité, ou encore par les Sociétés de chemin de fer. Il suffisait de montrer le diplôme obtenu dans cette école. Tous, cétait des modèles dans leur domaine de compétence. Un beau jour, lorsque notre programme délectrification venait de débuter, lingénieur Leonida mavait dit : « Mon petit gars, sache bien une chose : vue doù on part, la Roumanie ne peut envisager de bâtir son réseau électrique sans que lEtat ne sy implique, un peu à linstar de la Russie. »



    La sœur cadette de lingénieur Dimitrie Leonida, Elisa, née en 1887, a été lune des premières femmes ingénieur au monde. Elle suit les pas de son frère et va étudier en Allemagne, à lAcadémie royale technique de Berlin, devenant la première femme étudiante de cette Académie technique, puis ingénieur chimiste. Elle rédige des travaux sur la potabilité de leau, étudie divers minerais, des hydrocarbures, le charbon, les bituminés solides, les matériaux rocheux utilisés dans la construction, et mène aussi des recherches portant sur la préparation des minerais. Récemment, Google a célébré la personnalité dexception dElisa Leonida.Enfin, un autre des frères Leonida, Gheorghe, né, lui, en 1892, restera dans les livres dhistoire, non pas ceux de lhistoire de la technique, mais dans lhistoire de la sculpture. Il étudie les Beaux-arts à Bucarest et en Italie. Il se voit décerner dimportants prix, reçus dans les capitales française et italienne, pour ses œuvres. Faisant partie de léquipe de sculpteurs dirigée par le Français Paul Landowski, il est chargé de sculpter les traits du Christ de la célèbre œuvre élevée à Rio de Janeiro en 1931. (Trad. Ionut Jugureanu)

  • Romania’s Electrification

    Romania’s Electrification

    Starting in the second half of the 18th century, light was the leitmotif of all modernization projects. In the vision of the social reformers, it lit the way out of ignorance for the masses kept there by religion and the Church. For this reason, the 18th century is called The Enlightenment. They were referring to a spiritual light brought by learning and literacy. In the 19th century, efforts turned towards technology in this endeavor. Electric lighting was considered the pinnacle, and Edisons light bulb radically changed the world.



    The communist regime believed that electrification was the means by which humanity would climb a new rung on the ladder of civilization. One of Lenins slogans was Power in the hands of the Soviets and electrification of villages. When the communist regime took power in Romania on March 6, 1945, electrification became one of the main objectives that were supposed to bring it legitimacy. This was a very ambitious project, with a very important political component, which started being applied in the 1950s.



    Engineer Tudor Constantin was the head of the Bucharest Electricity Plant, the largest producer of electricity. He was interviewed in 2003 by Radio Romanias Oral History Center. He spoke about the first electric dam, built in Bicaz:



    “The initial blueprint was made by professor Dorin Pavel and engineer Dimitrie Leonida, at their own expense, backpacking in the mountains. Engineer Leonida wanted to turn the Romanian worker into a cultured worker, a prestigious worker. He set up a school, called Engineer Leonidas School for Mechanics and Electricians, where he taught alongside his wife and two other professors. You could get there credentials similar to those you could get from the School of Electricians and Gas Workers or from the school of railroad engineers. You could get a job anywhere if you showed that diploma. When the electrification project started, I was working in the factory, and engineer Leonida told me: Young man, listen: Romania cannot get electrified as it is, without involvement from the state, like the Russians did. When the project ended, I got a decoration, the Order of Labor 2nd class, which I still have.”



    Recovery from the war could only be accomplished by industrial development. Tudor Constantin told us about Romania’s strong technological suits before the electrification:



    “It started in the 1950s, when I was working at the Bucharest Electric Plant, I was the director. It was the largest in the country, and had the best engineers. Maybe the technology was not as advanced as it was in the West, but the engineers before the war were proud, they didnt work with poor technology. They picked equipment that was unique. For instance, the Filaret plant had 5,000 horse power Diesel engines, unique in Europe. Before the war, they had also acquired a 10,000 kW gas turbine, also unique. But then the war came, and they couldnt install it any more, they installed it after the war. I remember that the Russians wanted us to help them. We gave them the keys to where the Swiss blueprints were, they were stealing things, but we were stealing things too, we had to get things going. Such were the times.”



    In addition to economic and social reasons, conceiving and applying such an ample project was only possible as a result of a political decision. Everything was supposed to be possible in a planned economy. Here is Tudor Constantin once again:



    “The party made this decision, which then went through the ministries, down to the factories and the experts. I was consulted, I was part of things when the electrification plan was issued, I was the head of the power plant. I remember there was a lot of infighting between the thermal plant engineers and hydro-electrical engineers. The disputes were around the type of plant that should be made first. Hydro-electrical engineers like Leonida said they should start with dams, the others said they should start with coal and gas plants. In the end, the party had to intervene to settle the issue. They said that hydroelectric dams were cheaper and more effective economically. The cost of energy made by a dam was three or four times less than that made by a thermal plant. However, it took longer to make a dam, and they said that the country could not wait. We needed to develop industry in the country, and had to build thermal plants, even though they were more expensive. In the end that was the solution, but they also continued with dams, starting to build the dam in Bicaz. However, electrification started with the thermal plants in Doicesti, in Moldavia, and in Targu Mures.”



    The electrification project in Romania ended in 1970, and was considered a success. The energy sector developed and diversified, with a great part of energy being directed to the industrial sector.


    (Translated by C. Cotoiu)

  • Electrificarea României

    Electrificarea României


    Începând din a doua jumătate a secolului al 18-lea, lumina a fost leitmotivul tuturor proiectelor de modernizare. Ea era, în viziunea reformatorilor sociali, calea prin care omul putea ieși din ignoranța în care, conform spuselor lor, îl țineau religia și Biserica. Din acest motiv, secolul al 18-lea a fost denumit “secolul luminilor”. Lumina ar fi fost spirituală și ar fi fost adusă de carte și de educație, de înlăturarea analfabetismului. În secolul al 19-lea, ideile modernizatoare au preluat motivul luminii și i-au adăugat dimensiunea materială care, cu ajutorul științei, l-ar fi făcut pe om să aibă acces la cunoaștere. Iar lumina electrică a fost considerată cel mai înalt progres de până atunci, becul lui Edison transformând lumea radical.



    Comuniștii au considerat electrificarea ca una dintre mijloacele prin care omul nou se ridica pe o treaptă superioară celui vechi. Una dintre devizele lui Lenin era “puterea în mâna sovietelor și electrificarea satelor”. Astfel, atunci când s-a instalat în România pe 6 martie 1945, regimul comunist și-a făcut din electrificare un obiectiv care să-i aducă popularitate și legitimitate. Program economico-social ambițios, electrificarea României a avut și o importantă componentă politică, fiind pusă în practică începând cu anii 1950.



    Inginerul Tudor Constantin a fost șeful Uzinei electrice din București, cel mai mare producător de energie electrică. Intervievat în 2003 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, el își amintea de prima hidrocentrală construită la Bicaz. “Proiectul iniţial a fost făcut de profesorul Dorin Pavel și de inginerul Dimitrie Leonida, pe cheltuiala lor şi cu rucsacul în spate. Inginerul Leonida voia să facă din muncitorul român un muncitor cult, un muncitor de prestigiu, și a înfiinţat o şcoală care avea ca denumire “Şcoala de electricieni şi mecanici a inginerului Leonida” unde el preda cu soţia lui şi cu doi profesori de la Politehnică. Şi ieşeai de acolo cu o asemenea pregătire că dacă te duceai la Gaz şi Electricitate sau la CFR şi spuneai că ai făcut Şcoala lui Leonida, te angajau. Inginerul Leonida, când a început proiectul electrificării, eu eram la uzină, mi-a zis: “Tinere, să ştii un lucru: că România nu se poate electrifica de la starea de unde pleacă fără ca statul să nu se implice, așa cum au făcut ruşii electrificarea Rusiei”. Eu am luat, după ce s-a terminat planul ăsta de electrificare, un premiu, o decoraţie, cum se făcea atunci. Am luat Ordinul Muncii, clasa a II-a. pe care îl am şi acum.”



    Urmările războiului trebuia înlăturate și se putea face numai prin dezvoltare industrială. Tudor Constantin știa ce dotări avea România până la politica de electrificare. “Ea a început în 1950, când eu eram deja la Uzina electrică, eram şeful uzinei electrice. Uzina electrică din Bucureşti era cea mai mare din ţară şi avea cei mai buni specialişti ingineri. Era utilată poate nu conform tehnicii din vest, dar în orice caz lucrau energeticienii de dinainte de război, erau energeticieni fuduli, adică nu alegeau lucruri proaste. Alegeau echipamente care erau, ca să spun aşa, unităţi în lume sau în Europa, unicate. De exemplu, uzina de la Filaret avea motoare Diesel de 5.000 de cai putere, unicat în Europa atunci când s-au cumpărat. Se mai cumpărase încă înainte de război o turbină de gaze de 10.000 de kilowaţi, unicat și ea. Numai că, intervenind războiul, nu s-a putut monta şi s-a montat după război. Mi-aduc aminte că ruşii ne dădeau târcoale ca să fim sinceri cu ei şi să îi ajutam. Le-am dat cheile unde se păstrau planurile elveţienilor, mai furau şi ei. Sigur că și noi furam pentru noi, trebuia s-o exploatăm, s-o punem în funcţiune. Se întâmplau şi asemenea lucruri.”



    Dincolo de rațiunile economico-sociale, conceperea și punerea în practică a unui proiect de o asemenea amploare au putut fi posibile și în urma unei decizii politice. Într-o economie planificată totul trebuia să fie posibil. Tudor Constantin. “Partidul a luat această hotărâre, pe urmă toată hotărârea respectivă s-a prelucrat prin ministere, prin toate întreprinderile, cu specialiştii. Mi s-a cerut părerea, am participat atunci când s-a întocmit planul de electrificare, pentru că eram primul şef de uzină electrică. Şi-mi aduc aminte că a fost o mare dispută între termotehnicieni şi hidrotehnicieni. Disputele erau din cauza începutului, cu ce să se înceapă întâi, ce fel de centrale să se facă? Hidrotehnicieni ca Leonida susţineau ca să se înceapă cu uzinele hidroelectrice, termotehnicienii susţineau să se înceapă cu uzinele termoelectrice, pe gaze, pe cărbune. Până la urmă a fost o intervenţie de la conducerea partidului pentru a împăca spiritele. S-a spus că hidrocentralele erau mai ieftine şi mai eficiente din punct de vedere economic. Costurile energiei produse cu hidrocentrala erau de trei-patru ori mai mici decât la cea produsă la termocentrală. Dar s-a mai spus că hidrocentralele aveau un termen de execuţie mare și ţara nu poate aştepta acest termen. Noi avem nevoie să dezvoltăm din punct de vedere industrial ţara şi trebuia să mergem, chiar dacă ne costa mai mult, pe centrale termo. Până la urmă s-a mers pe linia termo, dar s-a luat în considerare şi variantele de uzini hidraulice. Atunci s-a început uzina hidroelectrică de la Bicaz. Dar energia a început cu centralele termoelectrice de la Doiceşti, din Moldova, de la Târgu Mureş”



    Electrificarea României s-a încheiat în anii 1970 și a fost considerată un succes. Sectorul energetic s-a diversificat însă, o mare parte a producţiei fiind alocată industriei.


  • Les premières machines à vapeur de l’espace roumain.

    Les premières machines à vapeur de l’espace roumain.

    Tel est le cas des machines à vapeur datant du milieu du 19e siècle, qui font partie des collections du musée. La première de ces machines et peut-être la plus célèbre est la centrale à vapeurs qui mettait en action le moulin d’Assan de Bucarest. Appartenant aux commerçants George Assan et Ion Martinovici, cette machine avait une cheminée haute de 24 mètres.



    Ecoutons Aurel Tudorache, responsable du Musée technique, raconter l’histoire du moulin d’Assan. « La machine est venue de Vienne en 1853 et jusqu’à Giurgiu son voyage a duré deux semaines. Puis, après quatre autres semaines, l’équipement est arrivé à Bucarest parce que tous les ponts de cet itinéraire ont dû être consolidés. La machine fut transportée sur des chars tirés par des bœufs. Quelle était la réaction des Bucarestois face à l’utilisation d’une machine à vapeur ? A la fin des travaux, au moment des tests, les Bucarestois ont observé la fumée qui sortait par la cheminée et ont refusé d’utiliser le moulin d’Assan, parce qu’ils craignaient que leur farine ne prenne pas feu. L’hiver 1853 a été particulièrement froid, et tous les moulins à aubes de la rivière Dâmbovita qui étaient une alternative au moulin d’Assan ont gelé. Finalement un boulanger a décidé d’assumer ce risque et il est allé au moulin d’Assan. Il a découvert que la farine ne prenait pas feu et enfin les autres boulangers ont décidé de suivre son exemple et ils ont tous choisi les services du moulin d’Assan. »



    Une autre machine à vapeur se trouvant au Musée technique de Bucarest est celle ayant assuré pour la première fois l’éclairage électrique du Théâtre national de la capitale. Il s’agit d’une centrale à vapeur française, modèle Brule 1884, explique le même Aurel Tudorache. « Son installation a commencé en 1884, mais le chantier s’est prolongé. En 1885, après un essai, le journal « Vointa nationala », « La Volonté nationale » a écrit « Hier soir, le Théâtre national a été illuminé pour la première fois avec des lumières électriques. Ce début a eu un énorme succès, d’autant plus que la troupe a joué la comédie de Monsieur Caragiale « D’ale carnavalului ». Il s’agit d’un article publié le 10 avril 1885, mais la mise en fonction de la centrale à vapeur s’est faite plus tard, en juillet 1885. »



    Le musée détient également une automobile à vapeur, modèle Gardner – Serpollet. Au début du 20e siècle, les automobiles fonctionnaient avec des moteurs à vapeur et en 1902, une telle auto Gardner – Serpollet a battu le record du monde de vitesse de l’époque. Ecoutons à nouveau Aurel Tudorache : « La fiche du Musée technique datant de l’année 1968 explique que l’auto Gardner Serpollet a été construite en 1893 et importée en 1895 par la municipalité de la capitale. La fiche technique réalisée dans les années 1980 met en question la date de fabrication. Si on pense au fait que la compagnie Gardner Serpollet a été fondée en 1889 et que les premières autos construites sous ce nom sont apparues en 1900, on a un problème. Mais en examinant le châssis, nous avons trouvé quelques donnés intéressants. L’automobile est sans aucun doute une Gardner Serpollet. Ce qui plus est, je suis de plus en plus sûr que c’est une voiture construite après 1900. D’autres informations controversées visent également la raison pour laquelle l’auto est arrivée à Bucarest. La fiche du musée nous dit que cette voiture servait à transporter le personnel de la mairie. Mais Dimitrie Leonida, le fondateur du Musée technique affirme à un moment donné que la voiture avait été achetée pour qu’elle tire les chariots remplis d’ordures vers les décharges à la périphérie de la capitale. Nous avons donc deux informations contradictoires. Nous savons cependant que la voiture a été donnée à Dimitrie Leonida par un mécanicien qui l’avait achetée à une vente aux enchères organisée par la mairie. Les chiffres relatifs à l’utilisation de l’automobile ont également été fournis par ce mécanicien. C’est pourquoi, je pense que cette voiture a été utilisée au début pour le transport du personnel de la mairie. Ensuite, vu que l’auto a vieilli, elle a également été utilisée à tirer des chariots à ordures. »



    Ces trois machines ne constituent qu’une petite partie des joyaux uniques au monde qui font partie du patrimoine du Musée technique de Bucarest. Si vous voulez en découvrir d’autres, il faut simplement visiter le Musée Dimitrie Leonida de Bucarest ou bien rester fidèles à Radio Roumanie Internationale.