Tag: dizabilitati

  • Cuibul Florentinei

    Cuibul Florentinei

    Florentina
    Baloş, preşedinta Asociaţiei Butoiaşul cu zâmbete ne este prietenă de demult,
    la RRI, fiindcă am urmărit mai multe dintre iniţiativele ei caritabile şi nu
    numai. Astăzi ne reţine
    atenţia cu un proiect vizionar menit să ofere sprijin tinerilor cu
    dizabilităţi, care nu mai beneficiază de şcolarizare, urmând să îi pregătească
    pentru viaţă şi eventual, pentru găsirea unei profesii.


    Florentina
    ne-a spus povestea acestei iniţiative: Proiectul de numeşte Căsuţa
    Florentinei sau Cuibul Florentinei, este un proiect care se doreşte a fi realizat
    în prima jumătate a anului. Ne adresăm în principal copiilor care termină 10
    clase, copii speciali au învăţământ până la 10 clase, după care avem un anumit
    segment care poate să urmeze o post-liceală, dar aici ţine foarte mult de
    aptitudini, de cât poate copilul respectiv. Mai avem părinţii care rămân cu
    copiii. Iar Căsuţa Florentinei se adresează celor care nu au variantă pentru
    copii. Sunt adulţi, oficial au 18 ani, practic nu sunt
    suficient de maturi, de dezvoltaţi cât să se poată îngriji singuri. Şi atunci
    au nevoie de asistenţă. Iar părintele nu are ce să facă: cum îşi continuă viaţa
    profesională, viaţa socială? Este foarte greu. Şi atunci noi venim cu oferta
    acestei căsuţe, unde copilul poate fi adus în cursul zilei.



    Şi pentru că şcoala este tot mai greu de urmat de
    copiii din mediile defavorizate, Florentina nu se opreşte aici: Dar noi nu ne limităm la partea asta. Într-adevăr 80% din acţiune e
    concentrată pe segmentul acesta, însă noi vom avea şi Camera Magică, cum îmi
    place mie să îi spun, unde vom oferi susţinere, copiilor care au nevoie de
    meditaţii, copiilor din medii defaforizate. Pentru că noi când am început, am făcut-o pe ideea Stop abandon şcolar!
    În sensul că nu suntem toţi genii şi că am avea de terminat două facultăţi, dar
    fiecare trebuie să termine o şcoală, să practice o meserie. Şi
    este foarte important să ştie să înveţe că nu sunt singuri şi să nu abandoneze
    şcoala. Şi să meargă până la capăt, ca să poată să îşi câştige pâinea, în
    momentul în care vor fi adulţi.



    Este un proces de durată, câteodată fără rezultate
    palpabile curând, ne-a mai explicat Florentina, care ştie să susţină cauzele
    alese: Pentru copiii care termină clasa a X-a nu avem limită de vârstă,
    pentru că ar fi şi destul de dificil să facem asta. Acolo vor fi cu toţii
    bineveniţi. Pe celălalt segment, de copilaşi din medii defavorizate, noi vom
    încerca să le fim alături până în momentul în care ei termină cel puţin 12
    clase. Trebuie să termine acele 12 clase! Sau să meargă la o şcoală profesională,
    dar să meargă şi să continue. Aşa că ne vom adresa lor până în momentul în care
    termină 12 sau 13 clase. Şi repet pentru copiii speciali nu avem segment de
    vârstă, pentru că până la urmă adultul acela va fi cumva un copil care va avea
    nevoie de susţinere.



    Am întrebat-o pe Florentina Baloş dacă are în
    vedere o colaborare mai strânsă cu sistemul de învăţământ de stat, poate înspre
    extinderea unor astfel de iniţiative precum cea propusă de ea: Începem cu paşi mici. Avem o colaborare superbă cu Şcoala specială din
    sectorul 6, unde am întâlnit cadre didactice absolut implicate, adorabile,
    absolut îndrăgostite de profesia lor şi de copiii pe care îi au în grijă în
    fiecare zi. Aşa am dezvoltat şi am creionat foarte multe acţiuni, în cursul
    anului trecut şi în cursul acestui an. Şi cu paşi mici vom crea şi activităţile
    pe parte aceasta, ca să vă răspund la întrebare.



    Ca mai toate demersurile Florentinei Baloş şi
    acesta ţine în primul rând de o mai bună conştientizare a provocărilor. Pentru
    a rezolva o problemă trebuie mai întâi să o cunoşti în amănunt, iar acest nou
    proiect vizează ajutarea familiilor care au în îngrijire un tânăr cu
    dizabilităţi sau acelora care nu îşi permit să susţină un tânăr prin şcoală,
    cunoscându-se cerinţele tot mai crescânde ale sistemului educaţional. Dar
    determinarea Florentinei ne dă speranţă, ca de obicei!


  • O Uniune a egalității: o nouă strategie privind drepturile persoanelor cu dizabilități

    O Uniune a egalității: o nouă strategie privind drepturile persoanelor cu dizabilități

    Obiectivul său este de a progresa în direcția garantării faptului că toate persoanele cu handicap din Europa – indiferent de sex, origine rasială sau etnică, religie sau convingeri, vârstă sau orientare sexuală – se bucură de drepturile omului, beneficiază de șanse egale, de acces egal la viața socială și economică, sunt în măsură să decidă unde, cum și cu cine trăiesc, circulă liber în Uniunea Europeană, indiferent de nevoile lor de sprijin și nu se mai confruntă cu discriminarea.

    Inițiativele noii strategii sunt grupate pe trei teme principale:

    Prima se referă la drepturile existente în Uniunea Europeană. Persoanele cu handicap au aceleași drepturi ca oricare alt cetățean european de a se muta în altă țară sau de a participa la viața politică. Comisia va propune un card european pentru dizabilitate valabil în toate țările Uniunii, card care va facilita recunoașterea reciprocă a statutului de persoană cu handicap între statele membre, ajutându-i pe aceşti cetăţeni să beneficieze de dreptul lor la libera circulație. De asemenea, Comisia va colabora cu statele membre pentru a asigura participarea persoanelor cu handicap la procesul electoral din 2023.

    A doua temă este legată de viața independentă și de autonomie. Persoanele cu handicap au dreptul de a duce o viață independentă și de a alege unde și cu cine doresc să locuiască. Aici, Comisia va elabora orientări și va lansa o inițiativă de îmbunătățire a serviciilor sociale pentru persoanele cu handicap.

    Tema a treia: nediscriminarea și egalitatea de șanse. Strategia urmărește protejarea persoanelor cu handicap de orice formă de discriminare și violență. De asemenea, se urmăreşte asigurarea egalității de șanse în toate privințele, precum și a accesului la justiție, educație, cultură, sport sau turism. Trebuie garantat și accesul egal la toate serviciile de sănătate și la ocuparea forței de muncă.

    Comisia va ajuta statele membre să își elaboreze strategiile naționale și planurile de acțiune pentru a continua punerea în aplicare a Convenției Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap și a legislației comunitare în domeniu.

    Totodată, Comisia invită statele membre să contribuie la această nouă strategie şi va promova drepturile persoanelor cu handicap şi la nivel mondial.


  • “Viața are sens”

    “Viața are sens”

    Reportaj la Albești, jud Mureș unde se
    construiește un nou centru pentru persoanele cu dizabilități, cu sprijnul unor
    organizații și al unor voluntari din România, Germania și Austria. Dovezi de
    umanitate din partea unei familii germane cu copii, aflată de 7 ani la Albești,
    ca voluntar.


  • TESI, un proiect în sprijinul persoanelor cu dificultăţi de citire, scriere şi comunicare

    TESI, un proiect în sprijinul persoanelor cu dificultăţi de citire, scriere şi comunicare

    Refugiații, persoanele din comunități enclavizate, cele cu deficiențe mari de înțelegere și vorbire, cele cu deficiențe motrice, au dificultăți mari în integrarea socială. O rezolvare poate veni din partea aplicației dezvoltate de studenții Facultății de Stiințe Sociale din Craiova, în cadrul programului Erasmus.

    În curând persoane cu
    dificultăți de citire, scriere și comunicare vor putea să comunice folosind
    indicii vizuale, această aplicație fiind dezvoltată în cadrul proiectului TESI,
    finanțat de Uniunea Europeană prin programul ERASMUS, despre care discutăm cu
    dna Conf. Univ. Dr. Gabriela Iacobescu, Decanul facultății de Științe din
    cadrul Universității Craiova:




    Proiectul este unul de
    suflet, continuare a unui alt proiect, finanțat tot de UE, care s-a focusat pe
    aplicațiile mobile. În acest proiect a fost gândită o aplicație personalizată
    pentru deficiențele fiecăruia dintre cei care utilizează aceste dispozitive, în
    principal pentru incluziunea lor socială.


    Am reușit să implicăm
    școala, societatea și familia în a concepe acest tip de aplicație pentru
    fiecare individ în parte. Ea poate fi adaptată,
    este foarte prietenoasă și poate fi folosită de oricine este interesat în această direcție.


    Singurul lucru pe care
    dorim să îl facem, în aceste momente, este să comunicăm societății că există
    aceste oportunități care la ora actuală sunt libere și sunt de dorit să fie
    cerute de societate.








    Este vorba de persoane
    care nu cunosc limbajul unei comunități, a fost un scop al proiectului de a
    folosi această aplicație și în cazul refugiaților, în cazul anumitor societăți
    enclavizate care preferă să-și păstreze limba maternă, deci în cazul în care
    există dificultăți de vocabular și de înțelegere se poate folosi această
    aplicație.


    Ea este formată din două
    părți. O parte este destinată exprimării și dialogului, cu ajutorul tabletei,
    între persoana cu deficiențe și oricare dintre persoanele din exterior, aici
    sunt anumite tipuri de imagini care sugerează anumite operațiuni pe care și le
    dorește persoana cu dizabilități să le comunice în exterior. Noi am ținut seama
    și de deficiențele motrice ale persoanelor, pentru că, în general, deficiențele
    verbale sunt asociate cu deficiențele motrice, și această aplicație este
    adaptată, de asemenea, fiecărei dizabilități motrice a persoanei respective.

  • Întâlnirea Președintelui Senatului cu reprezentanții Asociației Militarilor Veterani

    Întâlnirea Președintelui Senatului cu reprezentanții Asociației Militarilor Veterani

    Preşedintele Senatului, Dl Călin Popescu Tăriceanu, a avut marţi, 14 mai 2019, o întrevedere cu reprezentanții Asociației Militarilor Veterani și
    Veteranilor cu Dizabilități

    Prinicipala temă de discuţie a fost stabilirea unui
    cadru legislativ eficient care să răspundă tuturor problemelor veteranilor, a
    celor invalizi și a însoțitorilor acestora. legislația va trebui sa cuprindă și
    măsuri de re-inserție socio-profesională și recuperare fizică și psihică.

    În acest context, dl. Călin Popescu-Tăriceanu și-a exprimat întregul
    sprijin în acest demers și i-a asigurat pe membrii asociației că împreună vor
    găsi cele mai bune soluții pentru problemele cu care se confruntă veteranii și
    familiile acestora.


    O altă temă abordată a fost cea
    legată de continuarea lucrărilor la Centrul de Recuperare și Refacere a
    Veteranilor de la Târgoviște, un proiect
    important care vizează recuperarea fizică și psihică a militarilor veterani și
    a militarilor răniți în Teatrele de Operații din Balcanii de Vest, Irak și
    Afganistan, cât și a celorlalți membri ai asociației.

  • Atipic Beauty

    Atipic Beauty

    Nu ia viaţa aşa cum este, având ca motto favorit
    un citat din George Bernard Shaw care spune: Ai grijă să obţii ce îţi doreşti
    în viaţă sau vei fi obligat să te mulţumeşti cu ce primeşti. Magda Coman este
    o tânără în scaun cu rotile şi este preşedinta Asociaţiei Open Your Heart şi
    o militantă pentru imaginea persoanelor cu dizabilităţi, dincolo de idei
    preoncepute şi dincolo de dificultăţile vieţii de zi cu zi. Am invitat-o
    alături de noi pentru a ne vorbi despre asociaţia pe care a înfiinţat-o şi
    depsre un concurs de frumuseţe, Atipic Beauty, ajuns deja la a 9-a ediţie.


    De unde a pornit această iniţiativă? Magda Coman: Asociaţia am înfiinţat-o în 2013, din dorinţa de a ajuta persoanele cu
    dizabilităţi şi de a le crea o altă imagine. Mă refer la faptul că, în România,
    persoanele cu dizabilităţi sunt foarte discriminate. Lupt ca oamenii cu
    dizabilităţi să fie priviţi ca nişte oameni normali şi să nu li se asocieze tot
    timpul imaginea cu drama vieţii prin care au trecut pentru a ajunge într-un
    scaun cu rotile.



    Despre frumuseţe dincolo de normă, dincolo de
    standarde de jurnal, despre frumuseţea fiinţei umane, în esenţa ei, vorbeşte
    organizarea unui concurs de frumuseţe pentru persoanele cu dizabilităţi. Vine
    cu detalii Magda Coman: Tocmai din acest motiv am gândit conceptul
    de Atipic Beauty, care este un eveniment aparent de fashion, în care pe podium
    urcă 12 modele în scaun rulant, însoţite de 12 persoane publice. Suntem la cea
    de-a 9-a ediţie, la Cluj, Casino Parc. Este pentru prima dată când Atipic
    Beauty nu se mai organizează într-un cerc restrâns ci va fi în aer liber. Se
    vede că încet, încet am reuşit să schimb cumva percepţia persoanelor cu
    dizabilităţi. Fetele care participă şi-au schimbat modul de viaţă şi de a
    gândi. Toate sunt studente sau au terminat facultăţi. Şi asta înseamnă o
    reuşită în sensul că deşi trăim într-o ţară total inaccesibilă pentru
    utilizatorii de scaun rulant, totuşi ele sunt un exemplu de viaţă. Venim şi
    aducem aceste modele pentru a obişnui societatea românească cu faptul că ai o
    dizabilitate asta nu te împiedică să duci o viaţă cât se poate de normală sau să
    ai o familie, să ai copii.



    Proiectul Atipic Beauty a fost iniţial gândit să se desfăşoare an de
    an, dar succesul evenimentelor a făcut ca în trei ani de activitate a
    asociaţiei să se ajungă la această a noua ediţie şi asta pentru că nu este un
    concurs de frumuseţe propriu-zis. Vine cu detalii Magda Coman: Nu e un concurs, este un concept gândit altfel decât se desfăşoară
    internaţional, tocmai în ideea că societatea nu era atât de obişnuită cu faptul
    că aş fi putut crea un concurs de Miss, cum se întâmplă în alte ţări. Este o
    simplă prezentare de modă, unde designerii români le îmbracă pe fetele în scaun
    rulant şi pe însoţitoare. Fiecare, atunci când are momentul pe podium, după ce
    defilează, transmite un mesaj, către societate, spunând cum ar dori să fie văzută
    şi cum crede că poate contribui prin mesajul respectiv, ca oamenii să o
    perceapă la adevărata ei valoare şi să nu mai fie asociată cu dizabilitatea.





    Iar modelele în scaun rulant sunt din diferite colţuri ale ţării şi chiar
    şi din străinătate, din ţări precum Italia, Republica Moldova, Rusia, ne-a mai
    spus interlocutoarea noastră şi a adăugat: De data aceasta unul dintre
    designeri este venit din Barcelona, este designerul oficial al Miss World 2015,
    Tina Olari, o mai avem pe Anca Manea şi pe Luminiţa Blazer. Avem doar trei
    designeri la Cluj, de obicei se merge cu mai mulţi, dar încercăm de fiecare
    dată să schimbăm.


    Proiectul Atipic Beauty urmăreşte şi să creeze o
    nişă în industria modei, care se dezvoltă în Europa, unde moda pentru persoanele
    cu dizabilităţi câştigă din ce în ce mai multă popularitate, dar pentru România
    era ceva în premieră. În plus, persoanele cu dizabilităţi sunt prezentate din
    altă perspectivă. Pe podium, în prezentarea de modă, se dovedeşte că eleganţa vestimentară nu are
    graniţe şi poate fi adoptată fără inhibiţii.


    Şi pentru că Asociaţia Open Your Heart îşi propune
    să reprezinte interesele persoanelor cu
    dizabilităţi promovând în mod constant imaginea acestora, înlăturând astfel
    ideile preconcepute cu referire la dizabilitate, Magda Coman a menţionat şi
    alte evenimente organizate: În general, asociaţia Open Your Heart,
    organizează evenimente speciale destinate persoanelor cu dizabilităţi, iar în
    evenimentele respective, cei ce vin în faţă sunt persoane cu dizabilităţi. Noi
    am mai organizat 3 decembrie altfel (n.r.3 decembrie fiind Ziua
    internaţională a persoanelor cu dizabilităţi), Binele are semnul plus, şi de
    fiecare dată aducem persoane cu dizabilităţi care sunt o reuşită pentru
    societate. Cred că fiecare, indiferent dacă suntem într-un scaun cu rotile sau
    nu avem nicio problemă de sănătate, în viaţă sunt momente când avem nevoie de o
    încurajare şi cred că astfel de exemple întăresc cu adevărat societatea şi ne
    învaţă pur şi simplu să devenim nişte oameni mai buni.



    Asociaţia Open Your Heart demonstrează că
    fumuseţea interioară luptă împotriva oricărei boli, că eleganţa vestimentară nu
    are graniţe şi poate fi adoptată fără inhibiţii.





  • Jurnal românesc – 27.01.2016

    Jurnal românesc – 27.01.2016

    Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni
    lansează campania DialogFaraFrontiere. Prin intermediul live streaming-ului
    de pe Facebook, ministrul delegat pentru relaţiile cu românii de pretutindeni,
    Dan Stoenescu, va răspunde în direct întrebărilor legate de votul prin
    corespondentă şi de situaţia românilor din vecinătate. Întâlnirea va fi
    gazduită de pagina
    oficială Dan Stoenescu, pe 30 ianuarie 2016, la ora 11:00. Întrebările privind cele două teme stabilite pot fi trimise pe
    Facebook-ul oficial Dan Stoenescu sau prin postări pe pagina de socializare cu
    hashtag-ul #DialogFaraFrontiere.






    Comisia pentru muncă din Camera
    Deputaţilor a dezbătut, marţi, 26 ianuarie, un proiect de lege pentru
    modificarea şi completarea Legii 273/2004 privind adopţiile. Principalele
    noutaţi propuse sunt simplificarea procedurilor de adopţie şi un concediu de
    şase luni pentru acomodarea între părinte şi copil. O altă modificare prevede
    ca părinţii să beneficieze, cu acordul angajatorului şi fără afectarea
    drepturilor salariale, de 40 de ore pe an, care vor fi folosite pentru
    obţinerea atestatului de părinte adoptiv. La dezbaterile din comisie a
    participat si preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor
    Copilului şi Adopţiei, Gabriela Coman.






    Românii care provin
    din grupuri vulnerabile au puţină încredere în autorităţi că le-ar putea rezolva
    problemele, potrivit unui studiu al Asociaţiei Asistenţă şi Programe
    pentru Dezvoltare Durabilă – Agenda 21. La studiu au răspuns 1.200 de
    persoane din judeţele Buzău, Călăraşi, Cluj, Dolj şi Mureş. Grupurile
    vulnerabile cuprind, în general, copiii aflaţi în situaţii de risc, tinerii de
    peste 18 ani instituţionalizaţi şi persoanele cu dizabilităţi sau fără adăpost.






    Ministerul de Externe informează că, marti, 26 ianuarie, s-a judecat
    recursul cetăţeanului român condamnat la pedeapsa capitală în Malaysia, pentru
    trafic de droguri. Curtea Federală de Justiţie a Malaysiei, care a judecat
    recursul, a confirmat pedeapsa capitală printr-o decizie definitivă, fiind
    epuizate, astfel, toate căile de atac în acest caz. Avocaţii cetăţeanului român
    urmează să depună o cerere de graţiere la sultanul statului malaysian. Potrivit
    legislaţiei
    ţării asiatice, această cerere va fi analizată de o Comisie de Graţiere
    convocată la solicitarea sultanului. Sentinţa nu poate fi pusă în aplicare până
    când nu este soluţionată cererea de graţiere. De asemenea, MAE informează că
    legislatia malaysiană privind pedeapsa capitală pentru traficul de droguri este
    în curs de revizuire. Autorităţile au informat oficial că au blocat
    administrativ execuţiile în cazul persoanelor condamnate la moarte pentru
    trafic de droguri, precizează MAE.

  • Invitaţie la Biblioteca vie

    Invitaţie la Biblioteca vie

    Pentru început, în bibliotecă au fost opt “cărţi”, cu suflet, ce au putut fi împrumutate de “cititorii” din “bibliotecă” şi citite din scoarţă în scoarţă. Este vorba de “BIBLIOTECA VIE”, un eveniment de presă organizat de grupul “Decid pentru mine!”, primul grup de iniţiativă civică din România format din persoane cu dizabilităţi psihosociale.



    Am luat pe rând câte o carte din “Biblioteca vie” dorind să-i aflu povestea, ca într-o bibliotecă adevărată, cu deosebirea că aici, întrebările ce îţi vin pe parcursul lecturii pot fi adresate direct personajului principal.



    Cătălin are 37 de ani şi cu trei ani în urmă a avut un prim episod psihotic, în care dintr-un fost introvertit, a început să ţipe, iar diagnosticul său a fost schizofrenie paranoidă. Până atunci făcuse Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Administraţie publică şi fusese angajat în mai multe locuri. Motto-ul cărţii pe care a reprezentat-o în Biblioteca vie” este: în noi stă puterea de a face ceea ce ne propune”. De ce? Eu aşa sunt de mic: tot ce mi-am propus, am reuşit, chiar dacă cu mari sacrificii. Am fost mai introvertit şi am avut foarte mult timp la dispoziţie şi când eşti singur, ce poţi să faci, tot felul de lucruri, de exemplu să îţi înnozi degetele de la mâini, cum fac toţi copiii. Eu pot folosi şi picioarele ca să apuc, pot să-mi sucesc mâinile…Ca să vă dau un exemplu, când am avut episodul psihotic, am fost legat şi nu au reuşit să mă ţină legat, mă dezlegam singur, ca Houdini.”



    După episodul psihotic nu a mai reuşit să se angajeze decât ca paznic şi a tras un semnal de alarmă: Asta facem noi, muncim, muncim, tragem tare şi zicem că suntem bine, mai bem o cafea, hai că mai facem un duş fierbinte, fiecare are secretele lui, al meu e duşul fierbinte. Cel mai bine e să fii relaxat..”



    L-am ales din “Bibliotecă” apoi pe Filip. Acesta are 41 de ani şi este licenţiat al Facultăţii de drept, Universitatea Bucureşti, colaborator în prezent la Active Watch, a lucrat în presă, este pasionat de literatură, istorie şi munte. Dar a fost diagnosticat cu tulburare afectivă bipolară şi de atunci a trebuit să-şi schimbe planurile:



    Nu mai pot să ajung unde voiam pe la 19-20 de ani, asta îmi este clar. Dar sunt mai echilibrat ca înainte, mai împăcat, totuşi mai pot să ajung măcar pe la jumătatea drumului sau poate chiar mai sus, depinde de înprejurări, depinde şi de voinţa mea. M-am simţit la graniţa dintre două lumi. Sunt pe linia de graniţă şi nu prea pot pătrunde în altă parte, decât prin job-uri precum curier şi asta mă frustrează.”



    Şi pentru că a ales să fie una dintre cărţile menite să ne convingă să mai reducem din prejudecăţile ce-i privesc pe oamenii cu probleme psihosociale, Filip are şi câteva sugestii: “În occident patronii angajează persoanele cu dizabilităţi beneficiind de anumite facilităţi fiscale, care există şi aici, dar pe patronii de aici nu-i prea interesează. Apropo de sugestii, aş avea propunerea să se facă o emisiune la centrul Trepte al spitalului de psihiatrie Obregia. Acolo sunt mult mai multe cărţi, aşa se pot schimba mentalităţi. Sunt destui, nu ştiu exact câţi, pentru că unii reuşesc să se angajeze, vin o perioadă, mai pleacă, dacă au eşecuri în societate, revin.”



    Andreea are 28 de ani şi, cu patru ani în urmă, când îşi încheia studiile de masterat în Teoria artei, a experimentat un episod grav de depresie. A ales să fie o carte vie, pentru că vrea să contribuie la o mai bună înţelegere a oamenilor cu probleme psihosociale. Care e povestea ei? “Brusc mintea mea a refuzat să colaboreze cu mine. Am preferat să mă retrag cu totul, să mă autoizolez, să aştept să treacă acea perioadă pe care nu puteam să o gestionez în niciun fel singură, am fost internată. Lucrurile au revenit la normal după o perioadă destul de lungă şi am încercat să-mi continui viaţa de unde am lăsat-o. A fost ceva înşelător cumva, am început să mă implic în proiecte destul de măreţe, care, din păcate, au eşuat şi care m-au adus din nou iarăşi în acea perioadă neagră din viaţa mea, pe care ştiam deja cum să o iau. N-am mai fost atât de panicată, am aşteptat să treacă şi din nou mi-am revenit. În prezent încerc să fac cât pot de bine ceea ce fac acum, în afară de proiectul acesta în care sunt implicată, cu Active Watch, lucrez cu sora mea în atelierul ei de ceramică.”



    Carmen are 24 de ani şi este absolventă a Facultăţii de comunicare şi relaţii publice. În prezent lucrează într-un ONG de management artistic, şi cu un an în urmă a fost disgnosticată cu depresie unipolară. Primele semne au fost dificultăţile de a face lucruri absolut normale pentru noi toţi: “Să mă ridic din pat, să iau papucii în picioare, e mult prea greu pentru mine, aşa că mai bine stau în pat. Cu timpul am putut să vorbesc despre problema mea, am putut să le spun alor mei, am putut să le spun colegilor mei de serviciu că am o problemă şi au fost deschişi şi m-au acceptat, dar au fost şi oameni care m-au întrebat dacă chiar am nevoie de aşa ceva, dacă nu mă îngrijorez mai mult decât e cazul.”



    Carmen este o carte foarte vie şi vrea să transmită acest mesaj: “Nu eu, acum, sunt cea care vorbeşte prima dată de depresie, s-a vorbit în multe alte cărţi. Sunt opere de artă, cărţi extraordinare scrise pe tema asta. Eu am ales să mă expun, mă văd spărgând un tabu care există, pentru că noi asta facem în momentul ăsta. Pe mine m-a ajutat foarte mult o carte pe care am găsit-o de curând, “Demonul amiezii” scrisă de Andrew Solomon; e cartea care pe mine efectiv m-a trezit.”



    Am ajuns astfel la sfârşitul lecturii , însă trebuie să fim atenţi în continuare la conţinutul cărţilor încă necitite.

  • Terapii neconvenţionale pentru copiii cu dizabilităţi

    Terapii neconvenţionale pentru copiii cu dizabilităţi

    Ajutaţi de părinţi în primii ani de viaţă, copiii care suferă de diverse deficienţe sau tulburări vor trebui, totuşi, ca în timp să-şi însuşească abilităţile prin care să devină independenţi şi să-şi poată câştiga, la un moment dat, existenţa. De aceea, asociaţiile care-i sprijină iniţiază din vreme activităţi şi cursuri în acest sens. Este şi cazul Centrului Educaţional Raluca”, asociaţie din Cluj dedicată ajutorării tinerilor cu sindrom Down. Centrul a fost înfiinţat de către Adriana Avram şi de soţul ei care au decis să-i ajute pe aceşti tineri şi, în acelaşi timp, pe fiica lor, Raluca. La terminarea şcolii, Raluca a rămas în afara societăţii, consideră mama ei, din cauză că nu s-a putut angaja. Adriana Avram: Activităţile profesionale au început să fie desfăşurate din primăvara anului 2013, când am amenanjat o bucătărie semi-profesională la a cărei inaugurare a participat primul câştigător al Concursului MasterChef România. Am văzut atunci că aceşti tineri sunt foarte pricepuţi în bucătărie: au gătit alături de el. Cu această ocazie, ne-am zis să renunţăm la sendvişul adus de acasă şi să gătim la prânz în cadrul asociaţiei. De atunci, câte doi tineri fac zilnic de serviciu în bucătărie.



    În afară de gătit, tinerilor de la Centrul Educaţional Raluca le place mult să picteze, să realizeze decoruri florale şi să facă ornamente pentru sărbători. De aceea şi calificările spre care ţintesc vor fi tot în domenii similare. Adriana Avram: Chiar anul acesta am încheiat un curs de peisagist-floricultor pentru care avem o diplomă recunoscută. Acum organizăm şi cursuri de lucrători în comerţ, dar adevărul gol-goluţ e că şansele lor de a avea un loc de muncă sunt mici. Cauza este necunoaşterea potenţialului acestor oameni. Toată lumea se grăbeşte şi nimeni nu are răbdare cu persoanele cu sindrom Down. Am decis ca în acest an să deschidem o unitate protejată unde să poată munci toate persoanele înscrise la centrul nostru. În acelaşi timp, ţintim ceva în domeniul alimentaţiei. Nu ştiu încă ce va fi acel ceva” pentru că ne izbim de multe prejudecăţi şi de multă reticenţă.



    Locul unde tinerii cu sindrom Down nu au întâmpinat reticenţă e o pizzerie din Cluj unde momentan unul dintre tinerii de la Centrul Educaţional Raluca face practică în speranţa ca, la un moment, el sau alţi tineri ca el să fie angajaţi.



    Mai bine cunoscută în străinătate decât în România, dislexia este o tulburare de învăţare care începe să fie observabilă de-abia din primii ani de şcoală ai copilului. Prin urmare, ea apare la copiii cu un coeficient normal de inteligenţă şi se manifestă prin dificultăţi de lectură, de scriere şi de compunere a unui text. Dificultăţile pot apărea şi la însuşirea noţiunilor de matematică şi atunci se manifestă ca discalculie. Pentru ei, dar şi pentru părinţii lor, OMV România a organizat prima tabără pentru dezvoltarea personalităţii şi creativităţii copiilor şi adolescenţilor dislexici din România, cu sprijinul Asociaţiei Române pentru Copii Dislexici din Târgu Mureş. Tabăra face parte din programul social al companiei Mergi mai departe citind”, primul program din România dedicat dislexiei. Angela Ioan, actriţă, fondatoare a Asociaţiei Bucureşti pentru copii dislexici” şi mamă a unei fetiţe ce suferă de dislexie, ne prezintă structura taberei.



    Tabăra are două secţiuni. În prima etapă, au venit copii cu vârste de până la 10 ani şi un grup de fraţi mai mari care, la rândul lor, au avut tulburări de învăţare, dar care le-au depăşit în mare măsură. Dintre ei fac parte şi fiica mea care are 15 ani, o alta de 17 ani precum şi o tânără, fostă dislexică, în prezent psiholog şi care a reuşit să depăşească foarte multe din aceste tulburări şi să se specializeze chiar în domeniul care i-a creat atâtea probleme. Din a doua secţiune a taberei fac parte copii cu vârste ceva mai mari, până la 15 ani, având de asemenea un grup de fraţi mai mari. Exerciţiile şi activităţile propuse în tabără au fost destinate cunoaşterii şi auto-cunoaşterii precum şi stabilirii unor relaţii dintre părinţi şi copii. Foarte mult s-a lucrat pe coeziunea dintre părinţi, dintre copii şi apoi pe coeziunea dintre grupul de părinţi şi cel de copii. Până la urmă, a fost o tabără pentru părinţii cu copii dislexici. Părinţii au avut revelaţia să vadă că, pe lângă problemele pe care le au la şcoală cu copiii lor, ei sunt nişte copii excepţionali.”



    O dovadă a acestei calităţi e faptul că, poate şi ca o compensaţie, copiii dislexici au puternice înclinaţii artistice, înclinaţii ce nu pot fi dezvoltate decât prin încrederea în sine şi încrederea arătată de părinţi. Angela Ioan: Tema principală care a reieşit din discuţiile noastre şi din activităţile noastre a fost încrederea. Am constatat că suntem cu toţii deficitari la capitolul încredere” şi că am venit în tabără cu prea puţină încredere în capacitatea noastră de a stăpâni această problemă a copiilor noştri, că am venit cu prea puţină încredere în proprii noştri copii, chiar dacă ştim teoretic că pot fi excepţionali. De asemenea, unii dintre copii erau lipsiţi de încredere în propriile lor forţe, dar au realizat, prin contactul cu copii care li se aseamănă, că problema lor poate fi rezolvată. Astfel au căpătat şi ei încredere în ei, aşa cum şi noi, părinţii, ne-am depăşit lipsa de încredere şi am plecat cu un sentiment pozitiv.”



    Aşadar, cu multă încredere în abilităţile copiilor şi lăsând reticenţele la o parte, societatea le poate face loc în mijlocul ei acestor tineri care, ca orice alt tânăr, n-au nevoie decât de puţină încurajare.

  • Cum poţi fi diferit în sistemul şcolar românesc

    Cum poţi fi diferit în sistemul şcolar românesc

    Aproape zilnic primim informaţii pe mail privind cursuri care mai de care mai sofisticate pentru copii supradotaţi sau pentru aceia ai căror părinţi speră să îi poată încadra în categoria celor supradotaţi. Şi asta pentru că pentru mai multe zeci de ani, România s-a mândrit programatic cu rezultatele extraordinare pe care copiii supradotaţi le obţin la concursurile internaţionale. Acesta a fost argumentul suprem în susţinerea sistemului de învăţământ românesc. Scăderile sistemului în a obţine performanţe pentru copiii obişnuiţi puteau fi astfel trecute cu vederea. Cât despre integrarea copiilor cu dizabilităţi, sistemul şcolar se dovedeşte complet nepregătit. Potrivit datelor din 2013 ale Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului, din cei peste 72.700 de copii cu dizabilităţi din România, aproximativ 24.100 frecventează învăţământul de masă, adică mai puţin de o treime. Chiar dacă România a adoptat toată legislaţia europeană cu privire la protecţia copilului şi a persoanelor cu dizabilităţi şi s-a angajat să asigure toate facilităţile pentru persoanele cu handiap, punerea în practică durează prea mult şi lasă de dorit.



    Din fericire însă, mai multe organizaţii non-guvernamentale au creat programe de integrare a copiilor cu dizabilităţi. Un astfel de exemplu îl reprezintă proiectul Să redescoperim şcoala”, ajuns, după trei ani de desfăşurare, la bilanţ. Care a fost scopul proiectului şi cât de bine şi l-a atins aflăm de la Daniela Vişoianu, manager proiect C4C Să redescoperim şcoala”: În momentul acesta putem să raportăm 1860 copii care au participat la taberele organizate de noi în cadrul proiectului sau la ateliere, şcoli de vară, şcoli de duminică. Au participat la toate aceste activităţi împreună cu părinţii lor. Intenţia proiectului este să le arate şi copiilor care au nevoi speciale că pot să facă ceva cu mintea lor, cu mâinile lor şi să-i pună pe aceşti copii şi în altă lumină în faţa părinţilor lor. Suntem foarte mulţumiţi să spunem că spre finalul proiectului, părinţii văd lucrul acesta.”



    Şi pentru că învăţământul ar trebui să fie favorabil incluziunii şi învăţării de-a lungul vieţii pentru toţi copiii şi tinerii, indiferent de situaţia lor, în cadrul proiectului au fost găsite şi variante prin care integrarea socială a copiilor cu dizabilităţi poate fi facilitată. Proiectul Să redescoperim şcoala” a adus specialişti străini care au lucrat cu copiii şi cu părinţii lor, a organizat întâlniri cu specialiştii din domeniul îngrijirii copiilor cu dizabilităţi şi a reunit informaţia strânsă într-un manual. Despre ce este vorba aflăm de la Daniela Vişoianu: Anul trecut a însemnat pentru noi şi lansarea unui manual de educaţie alternativă, în care vorbim pe larg despre copiii cu cerinţe educaţionale speciale, în care prezentăm anumite tipuri de activităţi sau de exerciţii care se pot organiza cu aceşti copii, nu după curriculum. Dar sunt metode care pot fi duse în orice cadru şcolar pentru a îmbunătăţi interacţiunea dintre pedagogii care lucrează cu aceşti copii şi copii sau pot fi bază pentru părinţi ca să lucreze împreună cu copii lor, alte lucruri decât cele din cadrul şcolar. Manualul are în plus prezentări susţinute ale pedagogiilor alternative recunoscute în România. Experţi din centre de referinţă, cum sunt cel de la Simeria sau de la Corabia, unde se lucrează cu copii cei mai grav afectaţi, cu diagnostice foarte severe, sunt prezenţi în acest manual şi vorbesc despre experienţa lor sau vorbesc despre ce poate să aducă în plus o pedagogie alternativă, dacă copiii cu cerinţe educaţionale speciale ajung să interacţioneze cu ei. Vorbim despe cele şase alternative educaţionale din România recunoscute de Ministerul educaţiei, prezente în şcolile de la noi. Cea mai cunoscută este Step by Step. Îşi prezintă şi ei abordarea în manual şi au fost prezenţi la activităţile noastre. Se adaugă Waldorf, pedagogia curativă, planul Iena, Montessori.”



    Formarea de cadre didactice şi specialişti din serviciile educaţionale în perspectiva incluziunii este un alt deziderat pe care proiectul şi l-a atins: 400 specialişti acreditaţi de către Autoritatea Naţională de Calificări pot aplica deja metodele învăţate de lucru cu copiii cu nevoi speciale.



    Iar pentru viitor este pregătită inaugurarea unei sensory room în Bucureşti, ce urmează să fie pus la dispoziţia terapeuţilor şi copiilor cu nevoi speciale. Daniela Vişoianu: Dacă toate lucrurile merg bine o să putem să inaugurăm în luna aprilie o sensory room în Bucureşti. Sensory room este o încăpere specială, indicată pentru terapiile indicate copiilor cu nevoi educative speciale, în care există un mobilier care este foarte moale sau care are incluse în el boxe sau alte structuri de sunet şi care vibrează, iar copii cu deficienţe percep sunetul prin vibraţie, care au nişte panouri cu lumini astfel încât se poate lucra în umbră sau penumbră, pentru copii cu deficienţe de vedere. Toate aceste stimulente care sunt în această încăpere ajută copilul să fie mult mai implicat în procesul pe care îl derulează terapeutul.”



    Fiecare iniţiativă în acest sens aduce un plus în integrarea copiilor cu dizabilităţi şi este binevenită.

  • ARTTouch, proiecte extrasenzoriale de popularizare a picturii pentru persoane cu dizabilităţi

    ARTTouch, proiecte extrasenzoriale de popularizare a picturii pentru persoane cu dizabilităţi

    Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR) este deţinătorul celui mai bogat patrimoniu de artă românească şi universală din ţară. Înfiinţat în 1948, el funcţionează în fostul Palat Regal, ocupând un loc important în ierarhia instituţiilor culturale din Bucureşti. Muzeul desfăşoară o bogată activitate expoziţională şi acordă o importanţă crescândă diversificării activităţilor pentru public. Astfel, anul trecut au fost organizate la sediul muzeului programe pentru şcoli, pentru familii şi pentru adolescenţi şi programe pentru adulţi, la care au participat în total 13.400 de persoane (reprezentând aproximativ 15% din numărul total de vizitatori).



    Roxana Teodorescu, director general MNAR, ne vorbeşte despre scopul proiectului ARTTouch, lansat anul acesta: “Aşa cum v-am obişnuit, Muzeul Naţional de artă al României este deschis tuturor, şi consideră fiecare categorie de public la fel de importantă. Astfel, ne face o deosebită plăcere să vă prezentăm produsele multimedia şi multisenzoriale, destinate persoanelor cu dizabilităţi de vedere, de auz şi de vorbire realizate în cadrul proiectului ARTTouch. Aşa cum ştiţi de mulţi ani persoanele cu dizabilităţi locomotorii au deja acces în galeriile permanente din muzeul nostru şi începând cu anul trecut şi în Muzeul colecţiilor de artă.”



    În cadrul proiectului ARTTouch au fost realizate aplicaţii multimedia şi de realitate augmentată, replici tactile, mostre textile, o bibliotecă de sunete” şi o bibliotecă olfactivă” ce oferă publicului cu nevoi speciale experienţa unei explorări multisenzoriale a Galeriei de Artă Europeană. În plus, împreună cu beneficiarii au fost concepute tururi ghidate şi ateliere speciale pentru aceste categorii de public. Produsele multimedia realizate până în prezent pornesc de la câteva dintre capodoperele Galeriei de Artă Europeană: Buchet cu flori de Jan Brueghel cel Bătrân, Sfântul Francisc şi Sfântul Benedict ascultând un înger muzicant de Guercino şi Poartă (Saint-Tropez) de Paul Signac. Scopul aplicaţiilor multimedia este să aducă în atenţia tinerilor, prin mijloace moderne şi atractive, poveştile de dincolo de imagine şi de a facilita procesul de înţelegere a artei.



    Cu detalii, Codruţa Cruceanu, coordonator proiect MNAR: Prin ARTtouch sperăm să participăm la crearea unei societăţi mai inclusive. Este demersul pe care ni-l asumăm şi sperăm că nu doar pentru acum, nu doar pentru acest proiect. Avem două categorii de beneficiari, aplicaţiile noastre multimedia au două dimensiuni: o dimensiune vizuală care se adresează copiilor hipoacuzici şi pentru care partea vizuală trebuie să fie suficient de simplă, de explicită pentru ca ei să aibă acces la ea cu cât mai puţină interpretare şi există o dimensiune audio, aceea a explicaţiei uneori foarte detaliate, care este accesibilă nevăzătorilor, şi care a fost dezvoltată în primul rând pentru că în cazul lor procesul de cunoaştere se bazează pe informaţie culturală.”



    Capodopera lui Jan Brueghel cel Bătrân – Buchet cu flori – se află la baza unei aplicaţii de realitate augmentată ce propune o nouă modalitate de a percepe pictura şi oferă informaţii utile despre istoria, stilul de viaţă şi credinţele oamenilor din secolul al XVII-lea. Aplicaţia prezintă buchetul de flori în 3D, detalii despre istoricul dinastiei Breughel” şi propune un traseu al florilor prin cele trei galerii permanente ale muzeului. De asemenea, maeştrii parfumieri de la Expressions Parfumées din Grasse au creat un parfum inspirat de acest tablou, care face parte din biblioteca olfactivă” special creată pentru turul multisenzorial.



    De la Emmerich Jeudi, lector la catedra de inginerie electronică în limbi străine, de la Universitatea Bucureşti, am aflat detalii despre creatorii produselor multimedia, dar şi despre parfumierii care au ilustrat olfactiv buchetul de flori al lui Breugel: Am participat la acest proiect din două ipostaze: una aceea de profesor la Politehnică, din care vă voi prezenta realizările studenţilor mei şi una de reprezentant al întreprinderii de parfumieri, care au lucrat pentru parfumul inspirat de lucrarea lui Breugel. Ca lector, alături de studenţii mei am acceptat acest proiect care s-a dovedit o aventură excepţională, am implicat studenţii într-un proiect de durată, de lucru de teren, o bună practică, pentru o cauză nobilă. Ca lector de limbă franceză, m-a interesat în mod deosebit să lucrez cu studenţii secţiei de limbă franceză, să descopăr lucrarea lui Signac şi să studiez dimensiunea ce ţinea de crearea parfumului, tradiţie franceză. Din perspectiva parfumierilor, vă pot prezenta munca întreprinderii de parfumuri din Grasse. Lucrând pentru acest proiect am descoperit un proverb medieval cine pictează floarea nu-i pictează şi mirosul”, noi am încercat să pictăm şi mirosul. Întreprinderea care a realizat parfumul are sediul într-un câmp de iasomie şi trandafir, exact aromele cele mai puternice din buchetul floral al lui Breugel. În tabloul lui Breugel, ca în picturile majorităţii pictorilor flamanzi ai epocii, sunt grupate flori din toate anotimpurile. Astfel realizatorul parfumului trebuia să-şi pună toată creativitatea la lucru pentru identificarea aromelor esenţiale, pentru că un astfel de buchet nu a putut niciodată exista în realitate. Astfel dintre cele 18 esenţe identificate în buchet, doar două sunt distilate în această parfumerie, trandafirul de Grasse şi iasomia.”



    Lucrările Sfântul Francisc şi Sfântul Benedict ascultând un înger muzicant de Guercino şi Poartă (Saint-Tropez) de Paul Signac beneficiază de aplicaţii multimedia accesibile pe touchscreen-uri amplasate în apropierea tablourilor, care oferă informaţii despre elementele compoziţiei – planuri, personaje, sursa de lumină (Guercino) şi despre corespondenţa dintre sunete şi culori (Signac).

  • Cum poţi fi diferit în sistemul şcolar românesc

    Cum poţi fi diferit în sistemul şcolar românesc

    Aproape zilnic primim informaţii pe mail privind cursuri care mai de care mai sofisticate pentru copii supradotaţi sau pentru aceia ai căror părinţi speră să îi poată încadra în categoria celor supradotaţi. Şi asta pentru că pentru mai multe zeci de ani, România s-a mândrit programatic cu rezultatele extraordinare pe care copiii supradotaţi le obţin la concursurile internaţionale. Acesta a fost argumentul suprem în susţinerea sistemului de învăţământ românesc. Scăderile sistemului în a obţine performanţe pentru copiii obişnuiţi puteau fi astfel trecute cu vederea. Cât despre integrarea copiilor cu dizabilităţi, sistemul şcolar se dovedeşte complet nepregătit. Potrivit datelor din 2013 ale Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului, din cei peste 72.700 de copii cu dizabilităţi din România, aproximativ 24.100 frecventează învăţământul de masă, adică mai puţin de o treime. Chiar dacă România a adoptat toată legislaţia europeană cu privire la protecţia copilului şi a persoanelor cu dizabilităţi şi s-a angajat să asigure toate facilităţile pentru persoanele cu handiap, punerea în practică durează prea mult şi lasă de dorit.



    Din fericire însă, mai multe organizaţii non-guvernamentale au creat programe de integrare a copiilor cu dizabilităţi. Un astfel de exemplu îl reprezintă proiectul Să redescoperim şcoala”, ajuns, după trei ani de desfăşurare, la bilanţ. Care a fost scopul proiectului şi cât de bine şi l-a atins aflăm de la Daniela Vişoianu, manager proiect C4C Să redescoperim şcoala”: În momentul acesta putem să raportăm 1860 copii care au participat la taberele organizate de noi în cadrul proiectului sau la ateliere, şcoli de vară, şcoli de duminică. Au participat la toate aceste activităţi împreună cu părinţii lor. Intenţia proiectului este să le arate şi copiilor care au nevoi speciale că pot să facă ceva cu mintea lor, cu mâinile lor şi să-i pună pe aceşti copii şi în altă lumină în faţa părinţilor lor. Suntem foarte mulţumiţi să spunem că spre finalul proiectului, părinţii văd lucrul acesta.”



    Şi pentru că învăţământul ar trebui să fie favorabil incluziunii şi învăţării de-a lungul vieţii pentru toţi copiii şi tinerii, indiferent de situaţia lor, în cadrul proiectului au fost găsite şi variante prin care integrarea socială a copiilor cu dizabilităţi poate fi facilitată. Proiectul Să redescoperim şcoala” a adus specialişti străini care au lucrat cu copiii şi cu părinţii lor, a organizat întâlniri cu specialiştii din domeniul îngrijirii copiilor cu dizabilităţi şi a reunit informaţia strânsă într-un manual. Despre ce este vorba aflăm de la Daniela Vişoianu: Anul trecut a însemnat pentru noi şi lansarea unui manual de educaţie alternativă, în care vorbim pe larg despre copiii cu cerinţe educaţionale speciale, în care prezentăm anumite tipuri de activităţi sau de exerciţii care se pot organiza cu aceşti copii, nu după curriculum. Dar sunt metode care pot fi duse în orice cadru şcolar pentru a îmbunătăţi interacţiunea dintre pedagogii care lucrează cu aceşti copii şi copii sau pot fi bază pentru părinţi ca să lucreze împreună cu copii lor, alte lucruri decât cele din cadrul şcolar. Manualul are în plus prezentări susţinute ale pedagogiilor alternative recunoscute în România. Experţi din centre de referinţă, cum sunt cel de la Simeria sau de la Corabia, unde se lucrează cu copii cei mai grav afectaţi, cu diagnostice foarte severe, sunt prezenţi în acest manual şi vorbesc despre experienţa lor sau vorbesc despre ce poate să aducă în plus o pedagogie alternativă, dacă copiii cu cerinţe educaţionale speciale ajung să interacţioneze cu ei. Vorbim despe cele şase alternative educaţionale din România recunoscute de Ministerul educaţiei, prezente în şcolile de la noi. Cea mai cunoscută este Step by Step. Îşi prezintă şi ei abordarea în manual şi au fost prezenţi la activităţile noastre. Se adaugă Waldorf, pedagogia curativă, planul Iena, Montessori.”



    Formarea de cadre didactice şi specialişti din serviciile educaţionale în perspectiva incluziunii este un alt deziderat pe care proiectul şi l-a atins: 400 specialişti acreditaţi de către Autoritatea Naţională de Calificări pot aplica deja metodele învăţate de lucru cu copiii cu nevoi speciale.



    Iar pentru viitor este pregătită inaugurarea unei sensory room în Bucureşti, ce urmează să fie pus la dispoziţia terapeuţilor şi copiilor cu nevoi speciale. Daniela Vişoianu: Dacă toate lucrurile merg bine o să putem să inaugurăm în luna aprilie o sensory room în Bucureşti. Sensory room este o încăpere specială, indicată pentru terapiile indicate copiilor cu nevoi educative speciale, în care există un mobilier care este foarte moale sau care are incluse în el boxe sau alte structuri de sunet şi care vibrează, iar copii cu deficienţe percep sunetul prin vibraţie, care au nişte panouri cu lumini astfel încât se poate lucra în umbră sau penumbră, pentru copii cu deficienţe de vedere. Toate aceste stimulente care sunt în această încăpere ajută copilul să fie mult mai implicat în procesul pe care îl derulează terapeutul.”



    Fiecare iniţiativă în acest sens aduce un plus în integrarea copiilor cu dizabilităţi şi este binevenită.


  • Pledoarie pentru demnitate

    Pledoarie pentru demnitate

    Problema persoanelor cu dizabilităţi mintale nu a fost niciodată discutată în România din perspectiva drepturilor omului. Cu toate că unele instituţii internaţionale şi-au exprimat îngrijorarea faţă de modul în care aceste persoane sunt tratate în instituţiile de sănătate mintală din România (aparţinând Ministerului Sănătăţii, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Persoanelor cu Handicap sau Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului), legislaţia încă nu oferă garanţiile necesare de protecţie a acestora, ele fiind în realitate private de drepturi şi libertăţi. În acest context, Centrul de Resurse Juridice (CRJ) a lansat programul “Pledoarie pentru demnitate”, care îşi propune să contribuie la: crearea unui mecanism independent de monitorizare a instituţiilor privative de libertate (inclusiv a centrelor psiho-sociale). De asemenea, programul urmăreşte îmbunătăţirea cadrului legal şi instituţional în domeniul protecţiei drepturilor persoanelor cu dizabilităţi mintale şi creşterea capacităţii de integrare şi acceptare a persoanelor cu dizabiltăţi mintale în comunitate.



    De ce se poate vorbi de încălcarea unor drepturi fundamentale în cazul persoanelor internate într-un centru de plasament, ne explică Georgiana Marinescu, directoare executivă a Centrului de Resurse Juridice: “Privarea de libertate nu înseamnă numai arest sau penitenciar. Înseamnă să stai într-un centru de plasament, din care nu poţi să ieşi când doreşti. Să stai într-un centru pentru persoane cu handicap, să stai într-un spital de psihiatrie, să stai într-un centru de reabilitare neuropsihică. Nu poţi să ieşi de acolo, nu eşti lăsat să ieşi. Ştii când intri, nu ştii niciodată când ieşi, prin urmare este privare de libertate. Şi atunci, dacă este privare de libertate, trebuie să se bucure de garanţiile pe care le au cei din penitenciar sau cei din arest, dar mai mult decât atât pentru că se presupune că este un grup vulnerabil, care trebuie protejat.”



    De când a fost lansat, programul “Pledoarie pentru demnitate” a abordat mai multe cazuri de încălcare a drepturilor omului în centrele de plasament, ducându-le pe unele dintre acestea până la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, CEDO. Dincolo de dorinţa de a soluţiona cazurile în sine, Centrul pentru resurse juridice, prin reprezentanţii săi, luptă pentru rezolvarea unor probleme de sistem. Un caz ce a ajuns la CEDO este acela al unui tânăr rom, abandonat la naştere, infectat cu HIV, cu retard mintal, TBC, care a decedat la împlinirea vârstei de 19 ani, după mutarea din centrul de plasament pentru minori, într-un centru pentru persoane cu probleme mintale. Numele lui a devenit deja generic: Valentin Câmpeanu. Vine cu explicaţii Constantin Cojocariu, avocat, organizaţia non-guvernamentală Interights: “Noi ne-am plâns de încălcarea multor drepturi din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la viaţă privată, dreptul la a nu fi discriminat, dreptul la un remediu eficient. Practic, Câmpeanu a fost singur la cheremul autorităţilor şi autorităţile I-au abuzat toate drepturile, nu I-au acordat niciun fel de protecţie. Oamenii ăştia cumva sunt invizibili, şi devin vizibili graţie acestui caz. Problemele sunt structurale şi trebuie găsite soluţii



    Persoana care a cercetat personal cazul Câmpean la acea vreme, în 2004, Georgiana Pascu, Managerul programului Pledoarie pentru Demnitate, ne-a spus de ce a devenit un caz simbol, prin care se speră ieşirea dintr-un cerc vicios: “Cazul se referă la un tânăr care abia împlinise 19 ani în februarie 2004. Acest caz întruneşte toate elementele, şi probleme de sănătate mintală, şi tânăr, şi fără apărare, şi fără părinţi. Ne arată problema de sistem şi anume aceea că fiecare om din sistemul medical are un rol foarte important. Nu trebuie să minimalizăm rolul asistentului social, care a transmis solicitări, rolul preşedintelul Consiliului Judeţean, rolul educatorului care, poate, ar fi trebuit să-l însoţească pe Valentin. Dar el a fost transferat ca un proces verbal În documentul pe baza căruia a fost transferat Valentin scria: se transferă echipamentul şi copilul. Lucrurile sunt mai mult decât dramatice.”



    Vizitând multe centre de plasament, raportorii Centrului de Resurse Juridice au sesizat grave abuzuri, dar au şi căutat originea problemelor. În majoritatea cazurilor, cercetările din centrele de plasament arată că situaţiile de abuz sunt perpetuate din câteva motive. Unul ar fi structura centrelor, care nu respectă necesităţile de abilitare şi reabilitare a acestor tineri, care sunt minori cu vulnerabilităţi diferite şi care necesită atenţie diferită,. În plus, personalul din aceste centre este numeric insuficient, iar calitativ, neadecvat. Un alt motiv este lipsa motivării financiare şi a formării profesionale continue pentru toate categoriile profesionale care lucrează în aceste centre. Iar un ultim inconvenient este lipsa instrumentelor de sesizare a abuzurilor de către tinerii abuzaţi şi lipsa unui mecanism care să le permită acestor adolescenţi accesul la justiţie, ceea ce a şi făcut ca Centrul pentru resurse juridice să lupte pentru dreptul de a-i reprezenta pe aceşti tineri în faţa statului.

  • Caravana Casper

    Caravana Casper

    La începutul lunii iulie, două echipe de biciclişti în tandem au pornit într-o caravană ce va parcurge un traseu format din câte 26 de oraşe. În fiecare oraş la ora 11 dimineaţa, ei demolează un zid simbolic, în principala piaţă a oraşului în care se află. Zidul este compus din cutii de carton însemnate cu litere care formează cuvântul dizabilitate”. Florin Georgescu are 38 de ani, este persoană cu deficit senzorial, absolvent al facultăţii de psihopedagogie din Bucureşti, doctor în psihologie, a participat în ultimii trei ani la Marşul bicicliştilor care presupune parcurgerea distanţei Bucureşti — Constanta. A parcurs 1200 km în încercarea de a strânge fonduri pentru o persoană care avea nevoie de un transplant renal, pe ruta Bucureşti — Sighetul Marmaţiei, cu destinaţia muzeul Memorialul Durerii, a participat ca invitat ai multor asociaţii care promovează cicloturismul, la numeroase evenimente.



    Tot el este cel ce a parcurs distanţa Bucureşti — Londra (2000 km) pentru a marca startul Jocurilor Paralimpice. În toate aventurile sale este însoţit de prietenul şi partenerul său, Alexandru Răcănel. În acelaşi timp, din Mediaş, au pornit pe tandem Butu Arnold Csaba şi fiica lui, Andrea Szabina, care vor traversa cealaltă jumătate de ţară. Butu Arnold Csaba este, de asemenea, un biciclist nevăzător, care a participat la Jocurile Paralimpice de la Beijing, iar în prezent, a început calificările pentru Jocurile Paralimpice din Brazilia.



    Cum a ajuns să facă toate aceste lucruri povesteşte Florin Georgescu: În 2008 am intrat în legătură cu o asociaţie care se cheamă Bate Şaua. Am întrebat de unde putem achiziţiona o bicicletă tandem. Oamenii au fost extrem de receptivi, ne-au ajutat chiar şi cu nişte bani pentru achiziţionarea primei noastre biciclete. În 2009 am efectuat împreună cu Alexandru Răcănel un semitur de ţară, de la Bucureşti la Sighetul Marmaţiei, având ca punct terminus Memorialul Durerii. Ulterior am înfiinţat asociaţia Tandem apoi în 2011 am realizat un record naţional pentru viteză la automobilism pentru nevăzători pe pista aeroportului de la Craiova. Anul trecut am pedalat de la Arad la Londra, în cadrul unei campanii care se chema Vezi dincolo de limite”. Acum am fost invitat în Caravana Casper de către asociaţia Assoc din Baia Mare şi de către Euroins România care ne-au oferit bicicletele pe care mergem.”



    Caravana Casper poartă numele unui sistem computerizat de evaluare a gradului de dizabilitate a unei persoane şi analizează persoana din punct de vedere social, punând accent pe ce poate să facă persoana şi nu pe ceea ce nu poate ea, aşa cum este modelul actual de evaluare medicală din România. Caravana Casper vine la sfârşitul unui proiect cu finanţare europeană, al cărui principal obiectiv era de a accesibiliza piaţa muncii pentru persoanele cu dizabilităţi, spune Florin Georgescu: Sloganul acestei campanii este Dărâmă ziduri pentru a construi punţi”. Este vorba de acele ziduri care ne despart mai mult sau mai puţin arbitrar în tot felul de categorii sociale. Nădăjduiesc ca măcar un om să plece acasă cu ideea că lucrurile pot fi realizate în echipe mixte alcătuite din persoane cu dizabilităţi şi persoane valide. Mesajul meu personal este acela de a-i invita pe oameni să practice mult sport, mişcare în aer liber. Se doreşte a fi o pledoarie frumoasă pentru sport în general şi pentru paraciclism în particular, pentru că paraciclismul este extrem de slab reprezentat la noi în ţară.”



    Cele două echipe sunt deja la jumătatea traseului pe care îl au de parcurs. Florin Georgescu spune că în fiecare zi bicicliştii pedalează câteva zeci de kilometri. Am plecat de la Baia Mare, suntem la Alba Iulia şi ne îndreptăm către Târgu Mureş, Miercurea Ciuc, Bistriţa, apoi vom avea 3 zile de pauză şi ne vom duce la Suceava, Botoşani, Bacău, Vaslui, Piatra Neamţ, Focşani, Galaţi şi Brăila. Ne-am propus să pedalăm pe zi aproximativ 50-60 de kilometri, dat fiind faptul că avem un calendar foarte strâns. La fiecare 2 ore facem câte o pauză de hidratare şi de odihnă. Vremea a ţinut cu noi, n-am avut decât o zi cu ploaie însă drumurile ne-au creat uneori probleme destul de mari. În foarte multe oraşe am avut o surpriză plăcută să constatăm că oamenii reacţionează foarte bine la mesajul nostru, sunt interesaţi şi foarte participativi, însă aşa cum ne aşteptam de la început au fost şi locuri unde participarea a fost destul de scăzută, însă ne asumăm acest lucru, ştim că nu e uşor să ne facem mesajul cunoscut.”



    Cele două echipe se vor întâlni la Bucureşti pe data de 1 august, când în centrul oraşului va fi organizat un eveniment ce va marca finalul caravanei. Florin Georgescu şi Alexandru, prietenul şi coechipierul său, doresc sa promoveze sportul şi ca modalitate de integrare în societate a persoanelor cu abilităţi. Au şi un proiect prin care doresc sa doneze biciclete tandem liceelor de nevăzători din ţară pentru a pune bazele paraciclismului în Romania.

  • Terapia prin joc

    Terapia prin joc

    Dacă tot a început vacanţa, ne propunem să vorbim despre joacă. După cum se ştie, joaca este foarte importantă pentru dezvoltarea socială, emoţională, fizică şi cognitivă a copilului. În timp ce se joacă, cel mic îşi foloseşte toate simţurile, motiv pentru care jocul reprezintă primul stadiu de învăţare şi activitate creatoare. În timp ce se joacă, micuţul dobândeşte capacităţi şi experienţe noi, îşi cultivă spiritul de observaţie, memoria, atenţia, fantezia, gândirea şi spiritul artistic. Pe măsură ce copilul creşte, joaca acestuia devine din ce în ce mai complexă şi mai imaginativă, el exersându-şi talentele şi abilităţile prin intermediul acesteia.



    Un proiect, Să redescoperim şcoala”, aflat în al treilea an de desfăşurare se adresează copiilor cu dizabilităţi şi are ca scop prevenirea riscului de abandon şcolar. Modalitatea de abordare este joaca, dar proiectul vine cu o noutate. Detalii ne-a oferit Daniela Vişoianu, manager proiect: Noutatea proiectului este lucrul cu cuplul copil-părinte. În toate activităţile noastre lucrăm împreună cu copilul şi cu părintele. Sunt mai multe etape în proiect: întâi lucrăm cu adulţi care sunt implicaţi în lucrul cu copiii şi cu părinţii lor, pe care-i formăm ca mediatori şcolari, pentru a putea să fie o resursă în şcolile sau în serviciile din care fac parte, unii sunt angajaţi ai serviciilor sociale, după ce aceşti mediatori absolvă prima parte a cursului, cea de acreditare, ei sunt obligaţi ca parte a înţelegerii noastre, să ineracţioneze într-o săptămână de practică cu un grup de copii.”



    Ateliere cu copiii au mai fost organizate. Chiar şi unele activităţi cu părinţii, dar în România nu s-a mai lucrat cu ei împreună în acelaşi atelier. Avantajul acestei abordări ni-l explică tot Daniela Vişoianu: Să facă în aşa fel încât părintele să se situeze sub interesul copilului, adică să-şi lase copilul să dirijeze el jocul, să-i spună copilul părintelui colorează aici sau ajută-mă cu aceasta. Este practic o inversare de forţe. Copilul are permanent senzaţia că face ceea ce vrea şi ceea ce îi place, mai ales aceşti copii cu nevoi speciale şi mai ales aceşti părinţi care sunt supuşi unei presiuni foarte mari. Joaca este inclusiv pentru ei o metodă de terapie. Ce mai facem important în acest proiect este să consiliem psihologic părinţii şi să-i aducem împreună pe aceşti părinţi care au copii cu dizabilităţi diferite. Chiar copiii care se cunosc între ei şi au dizabilităţi diferite văd că există lucruri compensatorii şi că au şi ei o abilitate care îi ajută să se descurce mai bine decât alţi copii cu o dizabilitate diferită. Fiecare îşi vede şi lucrurile bune sau ce are la dispoziţie ca să se descurce.”



    La sfârşitul lunii iunie, persoanele implicate în proiect au beneficiat de experienţa terapeutei britanice Eunice Stragg, psihoterapeut cu peste 26 de ani de experienţă în Sănătate Mentală, specializată în Play Therapy şi Sandplay Therapy. Într-o primă fază, Eunice a lucrat cu 8 copii cu dizabilităţi şi părinţii acestora. În a doua parte, specialista britanică a explicat beneficiile Play Therapy pentru colaboratorii programului Să redescoperim scoala” – psiohologi, mediatori, etc.



    Principalul obiectiv al acestei forme de terapie este rezolvarea problemelor emoţionale sau de comportament, prin aceasta înţelegându-se şi îmbunătăţirea comunicării şi înţelegerii între părinţi şi copil. Apoi se urmăreşte îmbunătăţirea exprimării verbale, a aptitudinii de auto-observaţie, a controlului impulsurilor, dezvoltarea unor modalităţi de gestionare a anxietăţii şi frustrării, îmbunătăţirea capacităţii de a avea încredere în ceilalţi şi de a relaţiona cu aceştia. Pentru a îndeplini aceste obiective, terapeutul se bazează pe dezvoltarea cognitivă ce caracterizează diverse stadii de dezvoltare emoţională la copil, precum şi pe conflictele specifice fiecărei vârste.



    Tot o noutate într-un proiect de acest tip este şi ideea dezvoltării unei independenţe a copilului cu dizabilităţi faţă de părinte. Daniela Vişoianu: Ne-am propus să lăsăm spaţiu copilului şi părintele să înţeleagă că nu-şi poate construi viaţa prin copilul cu nevoi speciale. Când un părinte se trezeşte în faţa acestei provocări, să aibă un copil cu nevoi speciale, îşi reorganizează viaţa în jurul acestui copil, şi dedică 10-20 de ani din viaţă exclusiv nevoilor copilului. Teama cea mai mare este ca părintele să nu pună şi o infirmitate psihologică asupra copilului, să pună o presiune, amintindu-i de sacrificiile făcute.”



    Dacă deocamdată au fost implicate în proiect cu aproximativ 800 de familii, adică 1600 de persoane, din regiunea de sud a României, intenţia este multiplicarea acestui tip de proiect şi extinderea lui la nivel naţional.