Ionuț Farcaș din Târgu Lăpuş, doctor în ştiinţe naturale, cercetător în calcul ştiinţific, cu studii şi stagii de cercetare în România, Germania ori Statele Unite ale Americii, în prezent, profesor asistent în Departamentul de Matematică de la Universitatea Virginia Tech din Virginia, SUA
Pianista română stabilită la Viena, Adela Liculescu
Zorann Petrovici din Spania, doctor în istorie contemporană şi cercetător postdoctoral la Universitatea Complutense din Madrid, cercetător şi profesor invitat la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne.
O anchetă jurnalistică
a detonat, relativ recent, o bombă bine ascunsă, dar, totuşi, bine cunoscută:
infecţiile intraspitaliceşti. Investigaţia a scos la iveală faptul că multe
dintre dezinfectantele folosite în spitalele româneşti erau diluate chiar de firma
producătoare. Erau, prin urmare, ineficiente. Anchetele ce au urmat – inclusiv,
cea penală – au scos la iveală o întreagă reţea de corupţie ce acţiona de
foarte mult timp. Astfel a fost identificată una din cauzele unei mari probleme
constatată de-a lungul anilor de pacienţi şi familiile lor. Mulţi oameni se
îmbolnăveau în spital mai rău decât la momentul internării, unii chiar murind.
Este cazul unora din victimele incendiului de la clubul Colectiv, tragedia
care a lovit România în toamna anului trecut. Stabilizate în urma arsurilor,
ele au murit din cauza unor infecţii contractate în spital.
Problema, însă, e
veche, aflăm de la Preşedintele Asociaţiei Naţionale pentru Protecţia
Pacienţilor, Vasile Barbu: Asociaţia
Naţională pentru Protecţia Pacienţilor, de aproape nouă ani, spune că prevenţia
şi controlul infecţiilor nosocomiale în România este o mare problemă. O
problemă ignorată. Ni s-a spus, inclusiv de la nivel oficial, că infecţii
nosocomiale sunt peste tot, şi în America, şi în Germania. Noi am fost de acord
cu această idee de vreme ce bacteriile sunt parte din natură, dar în spitale,
problema trebuie ţinută sub control. I-am atras atenţia ministrului sănătăţii
de la vremea respectivă, dar nu s-a rezolvat nimic. Următorii miniştri au fost atenţionaţi
de asemenea. Unii au avut un mandat foarte scurt şi era imposibil să se ocupe
de toate problemele sistemului. Dar noi i-am atenţionat. Practic toţi miniştrii
au fost atenţionaţi cu privire la riscul infecţiilor nosocomiale.
De-abia după declanşarea scandalului
mediatic, autorităţile au dispus efectuarea unor verificări. În urma lor a fost
confirmat faptul că dezinfectatelor firmei respective le fusese alterată
eficienţă şi că fuseseră folosite în 50 de spitale din România. Tot în urma
acestor dezvăluiri au apărut şi documente ale Ministerului Sănătăţii trimise
de-a lungul timpului Parlamentului, conform cărora numai în ultimii cinci ani acest minister
a identificat 57.088 infecţii. Din 2013, de fapt, numărul acestora a tot
crescut, capitala deţinând recordul de infecţii în spitale.Problema pare să fi
fost, binecunoscută, dar recunoscută doar parţial. Chiar reprezentantul
societăţii naţionale de microbiologie a declarat că infecţiile nosocomiale nu sunt raportate în
România, ţara noastră având sub 1% astfel de cazuri pe hârtie, în condiţiile în
care celelalte state europene arată o situaţie mult mai realistă de aproximativ
5% incidenţă. Declaraţia a fost făcută odată cu lansarea Planului Strategic de
Prevenire şi Combatere a Infecţiilor Nosocomiale 2016 – 2018. De altfel, la nivel teoretic şi declarativ
România nu stă atât de rău în combaterea infecţiilor intraspitaliceşti.
Vasile
Barbu: În prezent, în România,
există reglementări în ceea ce priveşte prevenirea şi controlul infecţiilor
nosocomiale. Avem o comisie consultativă de epidemiologie la nivelul
Ministerului Sănătăţii şi avem şi societăţii medicale care au înaintat soluţii
pentru remedierea situaţiei. Din păcate, relaţionarea dintre toţi actorii din
sistemul de sănătate pe această temă este una foarte proastă.
Dincolo de problemele administrative şi de hăţişurile birocratice se
află, însă, poveştile oamenilor, multe încărcate de tragedie. Vasile Barbu a
trăit dramatismul acestor experienţe, soţia lui fiind una din victimele
infecţiilor: Unul dintre
iniţiatorii asociaţiei noastre a fost soţia mea, de profesie avocat. În cadrul
firmei noastre de avocatură lucram la multe cazuri de malpraxis. Primisem
inclusiv sesizări din partea familiilor cărora le decedaseră rudele, pe când
erau pacienţi, din cauza unor infecţii din spitale. Atunci, noi ne-am gândit că este bine să facem ceva pentru ei, fiindcă
statul şi ministerul nu făceau nimic. Am
luat această iniţiativă împreună cu soţia mea care, după atât efort, a trebuit
să sufere o intervenţie chirurgicală. În urma acestei operaţii, a fost
infectată chiar în secţia de terapie intensivă, în blocul operator. A decedat
în final.
O dovadă în plus că drama infecţiilor nosocomiale trenează de mult timp
în spitalele din România aduce în continuare şi Otilia, mama unui băiat de 15
ani care, la puţin timp după naştere, s-a îmbolnăvit tot în spital. Calvarul nostru a început, de fapt, încă din
maternitate. Imediat după ce am născut, băieţelul meu a luat un virus localizat
în stomac fapt pentru care a avut, de la bun început, mari probleme cu
alimentaţia. Apoi, după o perioadă, a făcut vaccinul antirujeolic şi a avut ca
reacţie febră foarte mare. Timp de câteva zile a avut temperatură de 40 de
grade, drept pentru care am sunat la Salvare, iar apoi am făcut greşeala de a
mă lăsa convinsă să mă internez cu el în spital. Acolo a primit antibiotice
foarte puternice, care i-au afectat mucoasa stomacului şi, astfel, a contactat,
din nou, o altă bacterie din spital.
Cauza – o infecţie cu stafilococul pioceanic – nu i-a fost relatată
Otiliei direct de vreun medic. De altfel, nici un membru al personalului
medical nu a comunicat cu ea pe această temă, nici la prima îmbolnăvire, nici
la cea de-a doua. La a doua
îmbolnăvire, când avea aproape 11 luni, am cerut mutarea la un alt spital şi
când mi s-a dat foia de externare, am putut citi acolo că a luat o bacterie din
spital. În maternitate, nu mi-a spus nimeni nimic. Am făcut eu o serie de
analize ca să văd de ce nu mânca bebeluşul, dar nu am avut obţinut nici o
informaţie concretă. Doar când am ajuns a doua oară în spital, mi s-a spus că
probabil bacteria de la stomac a fost distrusă de antibioticele administrate.
În rest, nu şi-au asumat nimic. Eu am plecat din acel spital şi am avut noroc
că am dat peste un alt doctor foarte bun. El era de gardă în acea noapte când
copilul meu s-a zbătut practic între viaţă şi moarte. De data asta, am fost
cazaţi într-o cameră antiseptică. În sfârşit, se luaseră nişte măsuri stricte
de igienă. Dacă s-ar fi întâmplat aşa de la bun început nu cred că am mai fi
trecut prin acest coşmar.
Scandalul
dezinfectantelor l-a costat deja funcţia pe ministrul sănătăţii în funcţie la
data dezvăluirilor jurnalistice. Noul ministru – Vlad Voiculescu – a acţionat
în beneficiul pacienţilor pe vremea când nu avea funcţii oficiale şi a promis
clarificarea multora din aspectele rămase nerezolvate. Rămâne de văzut cât de
eficient va fi în eliberarea blocajelor din chiar interiorul sistemului pe care
trebuie să-l supervizeze.
În România, sistemul medical este, în mare parte, un sistem public. În ciuda faptului că în ultimii ani s-au înfiinţat multe clinici şi cabinete private, chiar şi spitale private, ele îşi primesc finanţarea, în mare parte, tot prin sistemul asigurărilor publice. Ce înseamnă asta? Înseamnă că atât angajatorii, cât şi angajaţii virează un procent din veniturile lor către acest sistem, iar banii strânşi sunt administraţi de Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate. Procentul acesta — 5,2% provenind de la angajator şi 5,5% provenind de la angajat — asigură plata integrală a unui pachet de bază de servicii medicale precum şi a serviciilor medicale de urgenţă. În paralel, românii îşi pot procura, prin cotizarea la un sistem privat de asigurări, şi alte servicii medicale, fără să li se permită, însă, să renunţe la cel public. Pentru a afla câţi români îşi fac o asigurare medicală privată, firma de cercetare de piaţă, GFK România, a realizat un studiu pe această temă. Ana Maria Drăgănică, Group Account Manager în cadrul acestei companii, ne-a spus că majoritatea românilor (93%) sunt asiguraţi doar ai sistemului public de sănătate. Care este situaţia accesării asigurărilor private?
Ana Maria Drăgănică: Marea majoritate a populaţiei beneficiază de asigurări în sistemul public de sănătate. Doar 2% dintre respondenţi au spus că au abonament la o clinică privată — plătit integral de persoana respectivă sau în partneriat cu compania la care lucrează –, iar alţi 2% au declarat că au o asigurare privată de sănătate. Aproape 4% dintre români apelează, aşadar, la sistemul medical privat.
Iată ce am aflat noi întrebând o asigurată obişnuită de ce a ales să contribuie doar la sistemul asigurărilor publice: Pentru că este obligatoriu. Dacă s-ar fi putut, aş fi ales sistemul privat, dar numai dacă ar fi fost sau — sau”, nu aşa cum este acum: pe lângă cotizaţia la sistemul public, să contribui şi la cel privat. (…) Aş fi ales sistemul privat pentru că modalitatea de abordare a serviciilor este mai uşoară. Poţi să suni, îţi faci programare. În plus, cred că au cabinete mai moderne, dotate cu tehnologii mai noi, decât cele din sistemul public.”
Pentru analiştii sistemului medical din România, reticenţa pacienţilor de a-şi încheia o asigurare privată de sănătate poate fi explicată şi în alţi termeni care ţin, mai degrabă, de economie şi de o anume viziune asupra rolului statului, consideră doctorul Gabriel Diaconu: În România, sistemul de sănătate este un sistem de tip monopol, ceea ce înseamnă că piaţa de asigurări de sănătate este dominată prin legi de către stat. Nu există oprelişti cel puţin teoretice pentru piaţa asigurărilor private. Pe de altă parte, penetranţa asiguratorilor privaţi este redusă. Penetranţa asiguratorilor privaţi pe piaţă a fost limitată de oferta statului român pentru care, cel puţin la nivel de discurs public, sănătatea ţine de obligaţiile sale şi din ea nu se pot face bani. Cu alte cuvinte, statul-social investeşte şi redistribuie o bogăţie pe care o acumulează prin contribuţiile cetăţenilor.
Pe lângă alegerea sau imposibilitatea financiară a multor români de a nu plăti două tipuri de asigurări medicale — şi cele publice, şi cele private – , mai apare şi percepţia referitoare la diferenţa de costuri dintre cele două sisteme. Întrebată dacă ar costa-o mai mult o asigurare privată decât una publică, interlocutoarea noastră, deşi nu a făcut calcule detaliate crede că: Sistemul privat pare mai scump decât cel public.”
În ceea ce priveşte costurile, lucrurile se complică. Aici intervin atât mentalitatea pacientului din România, cât şi aşa-numitele plăţi informale — cadourile în bani sau cadourile propriu-zise prin care pacientul se asigură că medicul îl îngrijeşte corect. Gabriel Diaconu: Mersul la doctor este văzut ca o chestiune de necesitate, nu ca o chestiune de sănătate. Necesitatea se referă la dureri insuportabile pe care nu le mai poţi atenua pentru că tratamentul recomandat de prieteni sau de farmacişti nu e eficient. Aici e vorba de o educaţie precară a consumatorului de sănătate din România care n-o să-şi facă niciodată un buget integrat de sănătate, nu se va gândi niciodată proactiv la sănătatea lui. Dar plata informală pe care o dă doctorului pentru o operaţie de apendicită plus celelalte costuri legate de faptul că a lipsit de la serviciu, toate astea adunate duc la o sumă mai mare decât cea pe care ar da-o unui asigurator privat. Mai intervine un factor şi anume: proximitatea. În provincie, de pildă, oamenii aveau o reţea de proximitate care include mediul de dispensar, medicul de familie, medicul de la spitalul judeţean pe care-l cunoşteau. Lucrurile s-au schimbat în ultima vreme şi din cauza migraţiei medicilor.
În plus, studiul GFK nu surprinde un alt aspect. Mulţi români apelează la serviciilor cabinetelor particulare plătind direct la casierie, nu prin asigurare sau abonament. Gabriel Diaconu: Oamenii care merg la o clinică privată se duc acolo ca la un supermarket de servicii private. Dacă cineva are o infecţie urinară, de pildă, se duce direct la clinica privată şi, dacă s-a documentat pe internet, o să ceară un sumar de urină, direct, fără recomandare medicală. În sistemul public, există o procedură: medicul de familie te trimite la medicul specialist.”
Mai există, însă, o categorie de respondenţi incluşi în studiul citat mai devreme. Ana-Maria Drăgănică, Group Account Manager în cadrul GFK România, ne vorbeşte despre ei. Peste 15% dintre respondenţii situaţi în grupa de vârstă 18-34 de ani nu beneficiază de nici un fel de asigurare. Ei se află într-o situaţie extrem de vulnerabilă şi constituie un semnal de alarmă atât pentru sistemul public, cât şi pentru cel privat.”
Fac aceste persoane parte dintre cele care se duc şi plătesc factura direct la casieria cabinetelor medicale particulare? Doctorul Gabriel Diaconu crede că nu. Probabil că nu, pentru că aceleaşi zone unde se remarcă acest deficit de asiguraţi la stat sunt zone cu rată mare de şomaj, zone cu sărăcie mare, zone cu aglomerare mare de boală şi mortalitate prematură. Pentru aceşti oameni nici sistemul asigurărilor publice, nici sistemul asigurărilor private n-au găsit o soluţie.”
Proiectată de multe ori, în mai multe variante în funcţie de viziunea socială a diferitelor guverne care s-au succedat la conducerea României în ultimii ani, reforma asigurărilor medicale îşi aşteaptă încă forma definitivă.