Brexitul este un eveniment cu efecte incredibile
pe care toată lumea se face că îl uită. Nu este deloc genul care devine personaj
animat sau de film, ori vreun erou care luptă cu cei răi. Dimpotrivă, pare mai
degrabă o greşeală de tinereţe ce se vrea uitată, o idee din vechime care a
evoluat sau denaturat. Unii au fost împotriva ieşirii Marii Britanii din
Uniunea Europeană dar au fost uimiţi şi blocaţi de curentul anti-european şi de
rezultatele votului. Acum cu voce slabă cer un nou referendum, amânarea ieşirii
sau măcar condiţii care să îţi permită ca, în afara Uniunii Euroepne fiind, să
te simţi ca şi cum ai fi încă membru.
Şi nu s-a întâmplat decât o ieşire de
formă, un act juridic de care rareori îţi aduci aminte. Cei hotărâţi, care pun
accent pe idei naţionale sau chiar sectoriale, vor o delimitare clară, să se
ştie peste tot că Marea Britanie nu mai este în Uniunea Europeană, că nici nu
mai ascultă ştirile de la Bruxelles că nu o mai interesează şi nici afectează.
Treptat şi pe măsură ce avem nevoie de detalii, şi cei hotărâţi caută soluţii
cât mai blânde, efecte care să nu strice binele existent. Nici de partea opusă
a Canalului Mânecii opiniile nu se conturează cu claritate totală sau măcar
maximă. Primul impuls este de răzbunare, dacă britaniciii au vrut divorţ atunci
să plece, imediat şi fără nimic, şi să regrete cât mai repede. Desigur, există
teorii care spun că statele au comportament de fiinţe umane, cu orgolii şi
ambiţii, cu slăbiciuni şi momente de generozitate, cu acţiuni greu de explicat
dar trecute prin toate încercările proceselor democratice.
Au trecut doi ani de
la referendumul fatal şi decizia grăbită a Downing Streetului de a invoca
articolul 50, cel cu separarea, dar nu se poate spune că ştim cum se va face
Brexitul. Şefii de stat sau de guvern s-au întâlnit iar la Bruxelles, doar
pentru a discuta despre Brexit, şi au constatat că nu există substanţă şi
previzibilitate în acest proces cu efecte imprevizibile. Pro sau anti-europeni
lasă impresia că aşteaptă un eveniment care să spună că Brexitul nu va avea loc
sau a fost amânat sine die. De fapt asta a fost tot timpul acest referendum de
părăsire a Uniunii Europene, o decizie pe care mulţi o invocau dar nimeni, până
la David Cameron, nu a avut regretabila inspiraţie de a o aplica. Ideea ieşirii
din organizaţia comunitară europeană a apărut în Marea Britanie chiar de la
intrare, în 1973, şi referendumul care să se pronunţe asupra rămânerii în
Comunitate a fost muzica în surdină ce a însoţit participarea Londrei la viaţa
Europei unite.
În teoria managementului sunt cunoscute decizile de acest tip care
sunt mai eficiente când atârnă ca o sabie a lui Damocles decât atunci când
coboară în arenă. În principiu, mai este o jumătate de an până când Marea
Britanie va părăsi Uniunea Europeană, dar puţine lucruri sunt clare. Vizibile
sunt locurile goale, cele ce reveneau britanicilor în diferitele foruri
europene. Steagurile europene nu au dispărut din Marea Britanie pentru că nici
nu au fost arborate prea des şi nici măcar unde trebuia. Iar moneda va rămâne
lira sterlină pentru că Londra este cel mai mare şi important stat care s-a
ţinut departe de moneda unică şi de politica monetară comună.
Poate că aceasta
este intenţia, să ne obişnuim treptat cu ideea că se şi poate părăsi Uniunea
Europeană, şi că este nevoie de timp ca funcţionarii europeni să ceară
cetăţenii comunitare şi firmele să treacă Canalul Mânecii, ca frontierele să
fie căutate sub straturile de uitare şi să fie reactivate, ca barca să se
îndepărteze uşor de ţărm şi să ne obişnuim cu toţii cu ideea că, mai sus de
Bruxelles, peste mare, este un popor, sau mai multe, care ne-a cucerit cu
frumuseţea şi pragmatismul limbii lui dar a preferat să se joace singur în
curtea lui ca o insulă.