Radio România Internațional

Tag: drojdie

  • Mâncăruri de pe Valea Arieşului Mic

    Mâncăruri de pe Valea Arieşului Mic


    Mai animată ca oricând trebuie să să fie în aceste zile Valea Arieşului Mic din Munţii Apuseni, pentru că sunt mulţi cei care trec pe aici în drumul lor spre Târgul de fete de pe Muntele Găina, o petrecere câmpenească, organizată pe un platou aflat în apropierea vârfului cu acelaşi nume. Este un eveniment la care participă atât locuitori ai Apusenilor din Alba, Arad, Bihor, Cluj şi Hunedoara, cât şi turişti veniţi aici pentru a se bucura de frumuseţile naturii. Valea Arieşului Mic este o atractivă destinaţie de vacanţă, unde întâlnim nu mai puţin de 39 de sate şi cătune care alcătuiesc comuna Vidra şi unde se află multe pensiuni.



    Gazdele îi întimpină pe turişti cu preparate tradiţionale, începând cu aşa-numitele plăcinte moţeşti, numite astfel pentru louitorii Apusenilor, moţii. Aceste plăcinte sunt mici, rotunde şi coapte fie în cuptor, pe lespede de piatră, fie pe plită la foc mocnit. Aluatul este acelaşi ca la prepararea pâinii, din făină, apă, drojdie şi puţină sare. După ce a fost lăsat la dospit, aluatul se întinde în foi subţiri pe care se întinde brânză sărată. Foile, de formă rotundă, sunt puse una peste alta astfel încât în interior să rămână stratul subţire de brânză. După ce s-a copt, plăcinta trebuie unsă cu unt şi, eventual, smântână şi se serveşte imediat. Dacă este umplută cu brânză dulce sau cu dulceaţă de fructe de pădure, atunci poate fi servită şi ca desert.



    Într-o oferta unei pensiuni de pe Valea Arieşului Mic am întâlnim tocana moţească, făcută cu carne de porc şi cu cârnaţi, destul de uşor de pregătit. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de jumătate de kg de cârnaţi afumaţi, de 3 … 4 cepe şi de doi ardei graşi. Ceapa, tocată mărunt, o călim puţin în ulei sau, dacă respectăm reţeta moţească, în untură sau “unsoare” cum se mai spune în Apuseni. Adăugăm ardeiul, tocat mărunt, după care punem carnea tăiată în cubuleţe cu latura de 2 cm, precum şi cârnaţii tăiaţi rondele. Lăsăm totul la prăjit ca să se rumenească puţin, după care turnăm apă şi lăsăm la fiert. După ce a scăzut zeama, adăugăm puţină smântănă, boia de ardei şi sare, după gust. Se serveşte imediat, cu un pahar de vin roşu, sec sau demisec.


  • Mâncăruri de pe Valea Arieşului Mic

    Mâncăruri de pe Valea Arieşului Mic


    Mai animată ca oricând trebuie să să fie în aceste zile Valea Arieşului Mic din Munţii Apuseni, pentru că sunt mulţi cei care trec pe aici în drumul lor spre Târgul de fete de pe Muntele Găina, o petrecere câmpenească, organizată pe un platou aflat în apropierea vârfului cu acelaşi nume. Este un eveniment la care participă atât locuitori ai Apusenilor din Alba, Arad, Bihor, Cluj şi Hunedoara, cât şi turişti veniţi aici pentru a se bucura de frumuseţile naturii. Valea Arieşului Mic este o atractivă destinaţie de vacanţă, unde întâlnim nu mai puţin de 39 de sate şi cătune care alcătuiesc comuna Vidra şi unde se află multe pensiuni.



    Gazdele îi întimpină pe turişti cu preparate tradiţionale, începând cu aşa-numitele plăcinte moţeşti, numite astfel pentru louitorii Apusenilor, moţii. Aceste plăcinte sunt mici, rotunde şi coapte fie în cuptor, pe lespede de piatră, fie pe plită la foc mocnit. Aluatul este acelaşi ca la prepararea pâinii, din făină, apă, drojdie şi puţină sare. După ce a fost lăsat la dospit, aluatul se întinde în foi subţiri pe care se întinde brânză sărată. Foile, de formă rotundă, sunt puse una peste alta astfel încât în interior să rămână stratul subţire de brânză. După ce s-a copt, plăcinta trebuie unsă cu unt şi, eventual, smântână şi se serveşte imediat. Dacă este umplută cu brânză dulce sau cu dulceaţă de fructe de pădure, atunci poate fi servită şi ca desert.



    Într-o oferta unei pensiuni de pe Valea Arieşului Mic am întâlnim tocana moţească, făcută cu carne de porc şi cu cârnaţi, destul de uşor de pregătit. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de jumătate de kg de cârnaţi afumaţi, de 3 … 4 cepe şi de doi ardei graşi. Ceapa, tocată mărunt, o călim puţin în ulei sau, dacă respectăm reţeta moţească, în untură sau “unsoare” cum se mai spune în Apuseni. Adăugăm ardeiul, tocat mărunt, după care punem carnea tăiată în cubuleţe cu latura de 2 cm, precum şi cârnaţii tăiaţi rondele. Lăsăm totul la prăjit ca să se rumenească puţin, după care turnăm apă şi lăsăm la fiert. După ce a scăzut zeama, adăugăm puţină smântănă, boia de ardei şi sare, după gust. Se serveşte imediat, cu un pahar de vin roşu, sec sau demisec.


  • Covrigi de Buzău

    Covrigi de Buzău


    Buzăul se remarcă prin câteva produse cu denumire de origine, fiecare cu o poveste legată de târgurile organizate într-o zonă situată la întretăierea unor drumuri comerciale care legau cele trei mari provincii istorice româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.



    La apariţia unor produse tradiţionale au contribuit şi refugiaţii de naţionalitate bulgară şi sârbă din ajunşi la sfârşitul secolului al 18-lea în zona Buzăului din cauza războaielor ruso-turce. Sârbării, chiar aşa li s-au spus aşezărilor întemeiate de sârbi în zona Buzăului, unde a apărut babicul de Buzău sau babicul sârbesc de Buzău, un cârnat din carne de porc, uscat şi condimentat cu boia de ardei iute.



    Există şi covrigii de Buzău, mici, cu un diametru de 7… 8 centimetri, vânduţi “la şir”, adică legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei. Se fac din aluat dospit şi sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare pe vatră. Se pare că ei au apărut în secolul al 18-lea, fiind comercializaţi de negustorii greci care se stabiliseră în zona Buzăului, aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura comandată. Refugiaţii bulgari, stabiliţi în localitatea Mişcov, erau însă cei care produceau aceşti covrigi, care, uneori, erau daţi şi cu miere. Cu ingrediente simple – făină, drojdie, sare şi apă – se obţinea coca lăsată pentru puţin timp la dospit. Bătrânii covrigari din Buzău consideră că nu ingredientele sunt importante, ci etapele de preparare, adică frământarea, fierberea şi coacerea lor.



    Prepararea unei șarje de covrigi durează circa o oră. După ce a fost lăsat să dospească, aluatul ajunge la modelat. Se obţin astfel acele inele subţiri din cocă, după care covrigii sunt opăriţi în apă în care s-a pus bicarbonat de sodiu. Datorită acestei etape, covrigul de Buzău capătă la coacere o coajă lucioasă şi crocantă, în timp ce în interior rămâne moale, chiar mai multe zile. Până în urmă cu circa 30 de ani, erau utilizate cuptoarele cu boltă din cărămidă, încălzite chiar şi cu lemne, iar covrigii erau lăsaţi pe vatră circa 5 minute, până ce începeau să se rumenească. Apariţia cuptoarelor electrice cu bandă, care asigură o coacere rapidă a produselor de patiserie, a modificat, pentru unii producători, metoda de obţinere a covrigilor de Buzău. Producătorii industriali au pus pe piaţă mai multe variante de covrigi de Buzău: simpli, cu sare, cu mac sau cu susan.



    În august 2018, covrigii de Buzău au devenit marcă atestată şi recunoscută la nivel naţional. La nivel local, se lucrează la dosarul prin care “covrigii de Buzău” să primească din partea Uniunii Europene, eticheta de produs cu Indicaţie Geografică Protejată.






  • Covrigi de Buzău

    Covrigi de Buzău


    Buzăul se remarcă prin câteva produse cu denumire de origine, fiecare cu o poveste legată de târgurile organizate într-o zonă situată la întretăierea unor drumuri comerciale care legau cele trei mari provincii istorice româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.



    La apariţia unor produse tradiţionale au contribuit şi refugiaţii de naţionalitate bulgară şi sârbă din ajunşi la sfârşitul secolului al 18-lea în zona Buzăului din cauza războaielor ruso-turce. Sârbării, chiar aşa li s-au spus aşezărilor întemeiate de sârbi în zona Buzăului, unde a apărut babicul de Buzău sau babicul sârbesc de Buzău, un cârnat din carne de porc, uscat şi condimentat cu boia de ardei iute.



    Există şi covrigii de Buzău, mici, cu un diametru de 7… 8 centimetri, vânduţi “la şir”, adică legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei. Se fac din aluat dospit şi sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare pe vatră. Se pare că ei au apărut în secolul al 18-lea, fiind comercializaţi de negustorii greci care se stabiliseră în zona Buzăului, aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura comandată. Refugiaţii bulgari, stabiliţi în localitatea Mişcov, erau însă cei care produceau aceşti covrigi, care, uneori, erau daţi şi cu miere. Cu ingrediente simple – făină, drojdie, sare şi apă – se obţinea coca lăsată pentru puţin timp la dospit. Bătrânii covrigari din Buzău consideră că nu ingredientele sunt importante, ci etapele de preparare, adică frământarea, fierberea şi coacerea lor.



    Prepararea unei șarje de covrigi durează circa o oră. După ce a fost lăsat să dospească, aluatul ajunge la modelat. Se obţin astfel acele inele subţiri din cocă, după care covrigii sunt opăriţi în apă în care s-a pus bicarbonat de sodiu. Datorită acestei etape, covrigul de Buzău capătă la coacere o coajă lucioasă şi crocantă, în timp ce în interior rămâne moale, chiar mai multe zile. Până în urmă cu circa 30 de ani, erau utilizate cuptoarele cu boltă din cărămidă, încălzite chiar şi cu lemne, iar covrigii erau lăsaţi pe vatră circa 5 minute, până ce începeau să se rumenească. Apariţia cuptoarelor electrice cu bandă, care asigură o coacere rapidă a produselor de patiserie, a modificat, pentru unii producători, metoda de obţinere a covrigilor de Buzău. Producătorii industriali au pus pe piaţă mai multe variante de covrigi de Buzău: simpli, cu sare, cu mac sau cu susan.



    În august 2018, covrigii de Buzău au devenit marcă atestată şi recunoscută la nivel naţional. La nivel local, se lucrează la dosarul prin care “covrigii de Buzău” să primească din partea Uniunii Europene, eticheta de produs cu Indicaţie Geografică Protejată.






  • Pâine la ţest

    Pâine la ţest

    Specifică Olteniei, pâinea la ţest
    are o istorie milenară având la origine metodele folosite de populaţia
    dacică pentru coacerea turtelor din mei,
    secară şi grâu în interiorul unui vas de lut aşezat cu gura în jos pe vatra
    încinsă. Metoda a fost folosită în perioada colonizării romane, apoi în evul
    mediu, această moştenire fiind păstrată şi în zilele noastre. De fapt, cuvântul
    ţest are o origine latină – testum, care înseamnă carapace de broască ţestoasă
    şi care sugerează forma vasului din lut.


    Acest veritabil cuptor mobil era
    făcut, conform tradiţiei doar la sărbătoarea Ropotinului, ţinută în a treia
    marţi după Paşte sau, conform unor alte tradiţii locale, în primele trei zile
    de marţi, joi şi sâmbătă de după Paşte. Confecţionarea ţestelor avea un
    caracter ritualic, având ca scop, între altele, alungarea grindinei care ar fi
    putut lovi culturile agricole. Ţestul era modelat din lut galben, amestecat cu
    balegă de cal şi cu câlţi sau cu paie care aveau rol de armătură şi apoi,
    înainte de a fi utilizat, trebuia ars ca orice obiect de lut de uz gospodăresc.
    Este prevăzut fie cu o toartă pentru a fi prins cu un lanţ atunci când se află
    deasupra vetrei, fie cu orificii prin care este trecută o vergea metalică care
    are acelaşi rol, de a ridica sau coborî ţestul pe vatra încinsă.


    Metoda de coacere a pâinii în ţest a
    fost destul de răspândită în Balcani. În comparaţie cu cuptorul care are
    dimensiuni mari, ţestul are avantajul că se încinge mult mai repede, la ardere
    fiind folosite nu lemne, ci surcele şi resturi vegetale de la floarea soarelui,
    porumb sau chiar vegetaţie uscată. Un alt avantaj este că, pe lângă pâine, în
    ţest se pot pregăti şi mâncăruri cu carne şi legume.


    Înainte de a pune pâinea la copt, se
    face focul, iar jarul se adună sub ţest pentru circa jumătate de oră. Aluatul
    se pregăteşte uşor, din făină, apă, sare şi drojdie de bere. În vechime, în loc
    de drojdie se folosea, pur şi simplu, spumă de la fructele puse la fermentat
    pentru a obţine, prin distilare, ţuică. După frământare, se lasă la dospit după
    care aluatul, modelat ca o lipie, se pune în ţestul încins, suprafaţa fiind
    unsă cu ou sau cu suc de roşii. Ţestul se pune deasupra vetrei încinse şi se
    lasă circa jumătate de oră. În cazul în care dogoarea a fost prea mare, stratul
    ars de la suprafaţă poate fi îndepărtat. Pentru a preveni acest lucru, deasupra
    aluatului pot fi puse foi de varză proaspătă, care sunt apoi înlăturate.




  • Pâine la ţest

    Pâine la ţest

    Specifică Olteniei, pâinea la ţest
    are o istorie milenară având la origine metodele folosite de populaţia
    dacică pentru coacerea turtelor din mei,
    secară şi grâu în interiorul unui vas de lut aşezat cu gura în jos pe vatra
    încinsă. Metoda a fost folosită în perioada colonizării romane, apoi în evul
    mediu, această moştenire fiind păstrată şi în zilele noastre. De fapt, cuvântul
    ţest are o origine latină – testum, care înseamnă carapace de broască ţestoasă
    şi care sugerează forma vasului din lut.


    Acest veritabil cuptor mobil era
    făcut, conform tradiţiei doar la sărbătoarea Ropotinului, ţinută în a treia
    marţi după Paşte sau, conform unor alte tradiţii locale, în primele trei zile
    de marţi, joi şi sâmbătă de după Paşte. Confecţionarea ţestelor avea un
    caracter ritualic, având ca scop, între altele, alungarea grindinei care ar fi
    putut lovi culturile agricole. Ţestul era modelat din lut galben, amestecat cu
    balegă de cal şi cu câlţi sau cu paie care aveau rol de armătură şi apoi,
    înainte de a fi utilizat, trebuia ars ca orice obiect de lut de uz gospodăresc.
    Este prevăzut fie cu o toartă pentru a fi prins cu un lanţ atunci când se află
    deasupra vetrei, fie cu orificii prin care este trecută o vergea metalică care
    are acelaşi rol, de a ridica sau coborî ţestul pe vatra încinsă.


    Metoda de coacere a pâinii în ţest a
    fost destul de răspândită în Balcani. În comparaţie cu cuptorul care are
    dimensiuni mari, ţestul are avantajul că se încinge mult mai repede, la ardere
    fiind folosite nu lemne, ci surcele şi resturi vegetale de la floarea soarelui,
    porumb sau chiar vegetaţie uscată. Un alt avantaj este că, pe lângă pâine, în
    ţest se pot pregăti şi mâncăruri cu carne şi legume.


    Înainte de a pune pâinea la copt, se
    face focul, iar jarul se adună sub ţest pentru circa jumătate de oră. Aluatul
    se pregăteşte uşor, din făină, apă, sare şi drojdie de bere. În vechime, în loc
    de drojdie se folosea, pur şi simplu, spumă de la fructele puse la fermentat
    pentru a obţine, prin distilare, ţuică. După frământare, se lasă la dospit după
    care aluatul, modelat ca o lipie, se pune în ţestul încins, suprafaţa fiind
    unsă cu ou sau cu suc de roşii. Ţestul se pune deasupra vetrei încinse şi se
    lasă circa jumătate de oră. În cazul în care dogoarea a fost prea mare, stratul
    ars de la suprafaţă poate fi îndepărtat. Pentru a preveni acest lucru, deasupra
    aluatului pot fi puse foi de varză proaspătă, care sunt apoi înlăturate.




  • Minciunele

    Minciunele

    Gogoşile reprezintă un
    desert popular, putând fi făcut fără
    prea multă bătaie de cap şi destul de repede. Este de ajuns jumătate de
    kg de făină, puţin ulei, drojdie proaspătă sau uscată, zahăr şi puţină
    sare pentru a obtine o tavă cu gogoşi. Într-un castron se amestecă făina, cu două – trei liguri de zahăr, un vârf
    de linguriţă de sare şi drojdia uscată. Se toarnă puţină apă încălzită, se
    frământă până când se obţine un aluat lipicios.


    Se toarnă şi puţin ulei şi se
    frământă în continuare până când aluatul nu mai lipeşte de mână. Aluatul se
    lasă la dospit în castronul acoperit cu un prosop. După ce a dospit, aluatul
    poate fi întins pe un blat uns cu ulei şi se decupează în forma alungite care
    se pun la prăjit în ulei, la foc mic, întorcând ggoşile pe ambele părţi. Mai
    există şi varianta de a lua aluatul din castron cu lingura, după care s epune
    la prăjit, obţinându-se gogoşi rotunde. După ce uleiul s-a scurs de pe gogoşi,
    acestea vor fi tăvălite prin zahăr pudră şi pot fi servite imediat.


    Pentru că această rubrică
    este programată în preajma zilei de 1 aprilie, ziua păcălelilor, vă propunem şi
    o reţetă de gogoşi denumite minciunele. De fapt, chiar există o expresie care
    asociază minciuna cu acest preparat şi anume a turna gogoşi. De ce li se
    spune minciunele? Pentru că sunt foarte subţiri, crocante şi nu sunt umplute cu
    nimic, iar atunci când le mănânci aproape că se topesc, lăsând senzaţia că
    practic nu ai nimic în gură. Li se mai spune şi uscăţele sau, în partea
    Moldovei, scovergi.



    Aluatul este foarte simplu
    de preparat. Avem nevoie de 4 gălbenuşuri de ou, de un sfert de kilogram de
    făină, de o lingură de zahăr sau de un plic de zahăr vanilat, de puţină esenţă
    de rom şi un vârf de sare. Numărul gălbenuşurilor de ou poate fi redus dacă
    adăugăm jumătate de pahar de lapte şi, eventual, o lingură de smântână.


    Se amestecă toate aceste ingrediente pentru a
    obţine un aluat ceva mai moale, dar care să nu fie lipicios. Aluatul este
    întins cu un sucitor, într-un strat de grosimea unei lame de cuţit. Folosind o
    rotiţă de patiserie, foaia de aluat este tăiată în fâşii dreptunghiulare cu
    lăţimea de 2… 3 centimetri şi lungimea de circa 15 cm. Pe fiecare fâşie se
    mai face, în zona centrală, o tăietură pe lungime, de circa 4 cm. Prin această
    tăietură este trecut un capăt al fâşiei, formându-se astfel o fundă. În
    continuare, minciunelele sunt prăjite în baie de ulei, iar apoi sunt pudrate cu
    zahăr. Aceste gogoşi fără conţinut pot fi servite simple sau după ce deasupra
    lor a fost turnată puţină dulceaţă.

  • Minciunele

    Minciunele

    Gogoşile reprezintă un
    desert popular, putând fi făcut fără
    prea multă bătaie de cap şi destul de repede. Este de ajuns jumătate de
    kg de făină, puţin ulei, drojdie proaspătă sau uscată, zahăr şi puţină
    sare pentru a obtine o tavă cu gogoşi. Într-un castron se amestecă făina, cu două – trei liguri de zahăr, un vârf
    de linguriţă de sare şi drojdia uscată. Se toarnă puţină apă încălzită, se
    frământă până când se obţine un aluat lipicios.


    Se toarnă şi puţin ulei şi se
    frământă în continuare până când aluatul nu mai lipeşte de mână. Aluatul se
    lasă la dospit în castronul acoperit cu un prosop. După ce a dospit, aluatul
    poate fi întins pe un blat uns cu ulei şi se decupează în forma alungite care
    se pun la prăjit în ulei, la foc mic, întorcând ggoşile pe ambele părţi. Mai
    există şi varianta de a lua aluatul din castron cu lingura, după care s epune
    la prăjit, obţinându-se gogoşi rotunde. După ce uleiul s-a scurs de pe gogoşi,
    acestea vor fi tăvălite prin zahăr pudră şi pot fi servite imediat.


    Pentru că această rubrică
    este programată în preajma zilei de 1 aprilie, ziua păcălelilor, vă propunem şi
    o reţetă de gogoşi denumite minciunele. De fapt, chiar există o expresie care
    asociază minciuna cu acest preparat şi anume a turna gogoşi. De ce li se
    spune minciunele? Pentru că sunt foarte subţiri, crocante şi nu sunt umplute cu
    nimic, iar atunci când le mănânci aproape că se topesc, lăsând senzaţia că
    practic nu ai nimic în gură. Li se mai spune şi uscăţele sau, în partea
    Moldovei, scovergi.



    Aluatul este foarte simplu
    de preparat. Avem nevoie de 4 gălbenuşuri de ou, de un sfert de kilogram de
    făină, de o lingură de zahăr sau de un plic de zahăr vanilat, de puţină esenţă
    de rom şi un vârf de sare. Numărul gălbenuşurilor de ou poate fi redus dacă
    adăugăm jumătate de pahar de lapte şi, eventual, o lingură de smântână.


    Se amestecă toate aceste ingrediente pentru a
    obţine un aluat ceva mai moale, dar care să nu fie lipicios. Aluatul este
    întins cu un sucitor, într-un strat de grosimea unei lame de cuţit. Folosind o
    rotiţă de patiserie, foaia de aluat este tăiată în fâşii dreptunghiulare cu
    lăţimea de 2… 3 centimetri şi lungimea de circa 15 cm. Pe fiecare fâşie se
    mai face, în zona centrală, o tăietură pe lungime, de circa 4 cm. Prin această
    tăietură este trecut un capăt al fâşiei, formându-se astfel o fundă. În
    continuare, minciunelele sunt prăjite în baie de ulei, iar apoi sunt pudrate cu
    zahăr. Aceste gogoşi fără conţinut pot fi servite simple sau după ce deasupra
    lor a fost turnată puţină dulceaţă.

  • Gogoşi

    Gogoşi

    Gogoşile reprezintă un
    desert popular, care poate fi făcut fără prea multă bătaie de cap şi
    destul de repede. Gogoşile devin vedete la unele obiceiuri ale unor comunităţi,
    în special din zona rurală, prin care, uneori, este marcată intrarea în postul Paştelui.
    În limba română există şi o expresie legată de gogoşi. Atunci când cuiva i s
    e reproşează că spune gogoşi, aceasta nu înseamnă că prezintă reţeta, ci că
    spune numai minciuni.

    Pentru a pregăti gogoşi, avem nevoie de o jumătate de kg de făină, puţin ulei, drojdie proaspătă sau uscată, zahăr, ulei şi puţină sare pentru a obtine o
    tavă cu gogoşi. Într-un castron se amestecă făina, cu două – trei linguri de zahăr, un vârf de linguriţă de sare şi drojdia uscată. Se
    toarnă puţină apă încălzită, se
    frământă până când se obţine un aluat lipicios. Se toarnă şi puţin ulei şi se
    frământă în continuare până când aluatul nu mai lipeşte de mână.

    Aluatul se
    lasă la dospit în castronul acoperit cu un prosop. Poate fi luat apoi
    cu o lingură şi pus într-un ceaun cu ulei încins, obţinându-se gogoşi rotunde.
    După ce uleiul s-a scurs de pe gogoşi, acestea vor fi tăvălite prin zahăr pudră
    şi pot fi servite imediat.

    Probabil că astfel de gogoşi au fost servite recent
    şi la Festivalul Lolelor de la Agnita, o localitate din Transilvania, unde
    tineri mascaţi şi îmbrăcaţi în costume ciudate, chiar înfricoşătoare, au
    alergat pe străzi, făcând zgomot pentru a îndepărta spiritele rele, iar
    trecătorii care i-au recunoscut au primit gogoşi. Acest obicei are la bază o
    legendă din Evul Mediu, conform căreia în timpul unui asediu o tânără curajoasă,
    într-un costum înfricoşător, ar fi ieşit din cetate, pocnind din bici şi i-a alungat
    astfel de atacatorii turci.


    Tot
    din aluat dopsit se obţin şi scovergile, gogoşi care se întind cu mâna şi care
    au o formă neregulată. Acestea pot fi pudrate doar cu zahăr sau pot fi unse cu
    gem sau miere. De asemenea, acestea pot fi umplute cu brânză sărată, amestecată
    cu mărar tocat. Astfel, umplutura se întinde pe jumătate din suprafaţa
    scovergii, după care se acoperă cu cealaltă jumătate, presând marginile. În
    Transilvania, li se spune langoşi, fiind un preparat specific bucătăriei şi
    comunităţii maghiare.


    Pentru că am amintit de
    expresia a spune gogoşi, să menţionăm că există şi gogoşi numite minciunele.
    Li se spune minciunele pentru că sunt foarte subţiri, nu au umplutură, iar
    atunci când le mănânci aproape că se topesc, lăsând senzaţia că practic nu ai
    nimic în gură.

    Aluatul este foarte simplu de preparat. Avem nevoie de 4
    gălbenuşuri de ou, de un sfert de kilogram de făină, de o lingură de zahăr sau
    de un plic de zahăr vanilat, de puţină esenţă de rom şi un vârf de sare. Nu se
    foloseşte drojdie, deci nu este
    un aluat dospit. Aceste gogoşi trebuie prăjite în ulei şi sunt foarte crocante. Ele sunt întâlnite şi în alte ţări din Europa Centrală şi de Est.

  • Gogoşi

    Gogoşi

    Gogoşile reprezintă un
    desert popular, care poate fi făcut fără prea multă bătaie de cap şi
    destul de repede. Gogoşile devin vedete la unele obiceiuri ale unor comunităţi,
    în special din zona rurală, prin care, uneori, este marcată intrarea în postul Paştelui.
    În limba română există şi o expresie legată de gogoşi. Atunci când cuiva i s
    e reproşează că spune gogoşi, aceasta nu înseamnă că prezintă reţeta, ci că
    spune numai minciuni.

    Pentru a pregăti gogoşi, avem nevoie de o jumătate de kg de făină, puţin ulei, drojdie proaspătă sau uscată, zahăr, ulei şi puţină sare pentru a obtine o
    tavă cu gogoşi. Într-un castron se amestecă făina, cu două – trei linguri de zahăr, un vârf de linguriţă de sare şi drojdia uscată. Se
    toarnă puţină apă încălzită, se
    frământă până când se obţine un aluat lipicios. Se toarnă şi puţin ulei şi se
    frământă în continuare până când aluatul nu mai lipeşte de mână.

    Aluatul se
    lasă la dospit în castronul acoperit cu un prosop. Poate fi luat apoi
    cu o lingură şi pus într-un ceaun cu ulei încins, obţinându-se gogoşi rotunde.
    După ce uleiul s-a scurs de pe gogoşi, acestea vor fi tăvălite prin zahăr pudră
    şi pot fi servite imediat.

    Probabil că astfel de gogoşi au fost servite recent
    şi la Festivalul Lolelor de la Agnita, o localitate din Transilvania, unde
    tineri mascaţi şi îmbrăcaţi în costume ciudate, chiar înfricoşătoare, au
    alergat pe străzi, făcând zgomot pentru a îndepărta spiritele rele, iar
    trecătorii care i-au recunoscut au primit gogoşi. Acest obicei are la bază o
    legendă din Evul Mediu, conform căreia în timpul unui asediu o tânără curajoasă,
    într-un costum înfricoşător, ar fi ieşit din cetate, pocnind din bici şi i-a alungat
    astfel de atacatorii turci.


    Tot
    din aluat dopsit se obţin şi scovergile, gogoşi care se întind cu mâna şi care
    au o formă neregulată. Acestea pot fi pudrate doar cu zahăr sau pot fi unse cu
    gem sau miere. De asemenea, acestea pot fi umplute cu brânză sărată, amestecată
    cu mărar tocat. Astfel, umplutura se întinde pe jumătate din suprafaţa
    scovergii, după care se acoperă cu cealaltă jumătate, presând marginile. În
    Transilvania, li se spune langoşi, fiind un preparat specific bucătăriei şi
    comunităţii maghiare.


    Pentru că am amintit de
    expresia a spune gogoşi, să menţionăm că există şi gogoşi numite minciunele.
    Li se spune minciunele pentru că sunt foarte subţiri, nu au umplutură, iar
    atunci când le mănânci aproape că se topesc, lăsând senzaţia că practic nu ai
    nimic în gură.

    Aluatul este foarte simplu de preparat. Avem nevoie de 4
    gălbenuşuri de ou, de un sfert de kilogram de făină, de o lingură de zahăr sau
    de un plic de zahăr vanilat, de puţină esenţă de rom şi un vârf de sare. Nu se
    foloseşte drojdie, deci nu este
    un aluat dospit. Aceste gogoşi trebuie prăjite în ulei şi sunt foarte crocante. Ele sunt întâlnite şi în alte ţări din Europa Centrală şi de Est.

  • Secretele bucătăriei româneşti: Haioş

    Secretele bucătăriei româneşti: Haioş

    Haioşul
    este un foetaj specific Transilvaniei şi Banatului, aşa cum plăcinta cu brânză
    numită poale-n brâu este un preparat specific Moldovei. Acest desert se
    distinge prin faptul că la preparare este folosită osânza de porc sau, în lipsa
    acesteia, untura de porc. Chiar denumirea de haioş trădează faptul că provine
    din bucătăria maghiară, hai însemnând untură. Pe cât este de bun, pe atât are
    nevoie de un timp mai mare pentru preparare.


    Avem nevoie de un kg de făină şi de
    circa jumătate de kg de osânză de porc, de 4 ouă, de drojdie, zahăr pudră şi de
    gem de prune pentru umplutură. Cel mai mult durează pregătirea aluatului. În
    primul rând, osânza trebuie trecută prin maşina de tocat după care se amestecă
    cu un sfert de kg de făină, până când se omogenizează. Separat, se mai face un
    aluat la care punem restul de făină, gălbenuşurile, drojdie, puţină sare şi apă
    atât cât trebuie pentru ca aluatul să nu fie lipicios. În acest aluat se mai
    adaugă, conform altor reţete, câteva linguri de smântănă. După frământare, cele
    două tipuri de aluat sunt date cu făină şi lăsate la rece, să se odihnească
    după cum se spune, pentru circa jumătate de oră.


    Urmează împăturirea celor două
    tipuri de aluat. Porţionăm în trei aluatul la care am folosit osânză. Întindem
    aluatul cu ou într-o formă dreptunghiulară şi în mijloc punem o parte din
    aluatul cu osânză, întins tot sub forma unui dreptunghi, dar mai mic, pe care
    îl acoperim cu foaia de aluat mai mare. Se pudrează cu făină şi se lasă din nou
    la rece. Cu ajutorul unui sucitor, aluatul este adus la forma dreptunghiulară
    iniţială şi din nou se pune în mijlocul acestuia dreptunghiul de aluat cu
    osânză peste care se pliază marginile foii mai mari de aluat. Operaţiunea se
    repetă pentru a înclude şi aluatul cu osânză care a mai rămas. Aluatul obţinut
    se lasă din nou la rece, iar în continuare este întins pentru a obţine un strat
    de circa jumătate de centimetru. Aluatul este tăiat în pătrate, cu latura de circa
    5 centimetri, în mijlocul cărora se pune câte o jumătate de linguriţă de gem de
    prune. Se pliază pe diagonală şi se pun într-o tavă, în cuptorul încins şi se
    lasă la foc puternic până ce foile încep să se desfacă şi să capete o culoare
    gălbuie, după care focul se dă mai mic, timpul total de coacere fiind de circa
    20 de minute. După ce se răcesc, peste bucăţile de haioş se presară zahăr
    pudră.

  • Secretele bucătăriei româneşti: Haioş

    Secretele bucătăriei româneşti: Haioş

    Haioşul
    este un foetaj specific Transilvaniei şi Banatului, aşa cum plăcinta cu brânză
    numită poale-n brâu este un preparat specific Moldovei. Acest desert se
    distinge prin faptul că la preparare este folosită osânza de porc sau, în lipsa
    acesteia, untura de porc. Chiar denumirea de haioş trădează faptul că provine
    din bucătăria maghiară, hai însemnând untură. Pe cât este de bun, pe atât are
    nevoie de un timp mai mare pentru preparare.


    Avem nevoie de un kg de făină şi de
    circa jumătate de kg de osânză de porc, de 4 ouă, de drojdie, zahăr pudră şi de
    gem de prune pentru umplutură. Cel mai mult durează pregătirea aluatului. În
    primul rând, osânza trebuie trecută prin maşina de tocat după care se amestecă
    cu un sfert de kg de făină, până când se omogenizează. Separat, se mai face un
    aluat la care punem restul de făină, gălbenuşurile, drojdie, puţină sare şi apă
    atât cât trebuie pentru ca aluatul să nu fie lipicios. În acest aluat se mai
    adaugă, conform altor reţete, câteva linguri de smântănă. După frământare, cele
    două tipuri de aluat sunt date cu făină şi lăsate la rece, să se odihnească
    după cum se spune, pentru circa jumătate de oră.


    Urmează împăturirea celor două
    tipuri de aluat. Porţionăm în trei aluatul la care am folosit osânză. Întindem
    aluatul cu ou într-o formă dreptunghiulară şi în mijloc punem o parte din
    aluatul cu osânză, întins tot sub forma unui dreptunghi, dar mai mic, pe care
    îl acoperim cu foaia de aluat mai mare. Se pudrează cu făină şi se lasă din nou
    la rece. Cu ajutorul unui sucitor, aluatul este adus la forma dreptunghiulară
    iniţială şi din nou se pune în mijlocul acestuia dreptunghiul de aluat cu
    osânză peste care se pliază marginile foii mai mari de aluat. Operaţiunea se
    repetă pentru a înclude şi aluatul cu osânză care a mai rămas. Aluatul obţinut
    se lasă din nou la rece, iar în continuare este întins pentru a obţine un strat
    de circa jumătate de centimetru. Aluatul este tăiat în pătrate, cu latura de circa
    5 centimetri, în mijlocul cărora se pune câte o jumătate de linguriţă de gem de
    prune. Se pliază pe diagonală şi se pun într-o tavă, în cuptorul încins şi se
    lasă la foc puternic până ce foile încep să se desfacă şi să capete o culoare
    gălbuie, după care focul se dă mai mic, timpul total de coacere fiind de circa
    20 de minute. După ce se răcesc, peste bucăţile de haioş se presară zahăr
    pudră.

  • Cozonac

    Cozonac

    Cozonacul este unul dintre preparatele specifice marilor sărbători ale
    românilor, mirosul acestuia fiind asociat cu Paştele şi cu Crăciunul. Nu este
    considerat un preparat specific bucătăriei româneşti, însă în secolul al 19-lea
    cozonacul exista în spaţiul românesc, dovadă fiind aşa-numita Carte de bucate
    boiereşti având doi autori ascunşi după iniţialele numelor lor, dar despre
    care s-a aflat că sunt Mihail Kogălniceanu (om politic de orientare liberală)
    şi Costache Negruzzi (om politic şi scriitor). Pe scurt reţeta de cozonac era
    cam aşa: La trei ocă de făină – oca fiind o veche măsură, de circa un
    kg şi un sfert – faci plămădeală cu o litră (adică un sfert de kg) drojdii de
    bere şi cu una litră de lapte, puind şi trei ouă întregi. Laşi de
    dospeşte frumos şi pui
    două litre şi jumătate de lapte, 18 ouă întregi, trei litre de unt topit şi sarea trebuincioasă, frământându-l până ce se desprinde de pe mâini


    Reţetele de astăzi nu diferă foarte
    mult de cea prezentată, în cazul
    ingredientelor din reţeta prezentată fiind poate, o exagerare în cazul cantităţii de
    unt întrebuinţate. În alte reţete
    vechi, la 3 … 4 kg de făină sunt indicate 150 de ouă, ceea ce iarăşi este
    o exagerare. De la cozonacul simplu doar îndulcit
    cu zahăr, s-a ajuns ca aceasta să fie umplut cu nucă sau cu
    mac, obicei din Transilvania, inspirat probabil de la plăcintele tradiţionale
    cu mac ale austriecilor şi maghiarilor.
    În exteriorul arcului carpatic, acolo unde influenţa turcească s-a simţit şi sub formă gastronomică, cozonacul a fost umplu, normal, cu rahat şi cu
    stafide.


    Pentru a obţine doi
    cozonaci, avem nevoie de un kg de făină, de 50 de grame de drojdie proaspătă de bere sau
    de două plicuri de drojdie uscată, de un pachet de unt de 200 de grame, de un sfert
    de kg de zahăr, de 6 ouă, de puţină
    sare, de esenţă de vanilie, de puţină coajă rasă de lămâie şi de circa 25 de grame de zahăr vanilat. Dacă folosim
    drojdie proaspătă, atunci
    trebuie sfărâmată şi amestecată cu puţin lapte
    încălzit, cu zahăr şi cu câteva linguri de făină şi lăsăm la crescut.
    De menţionat este faptul că pregătirea cozonacilor se face într-un spaţiu
    călduros şi, pe cât posibil, fără curenţi de aer. După ce aluatul a crescut
    adăugăm 5 gălbenuşuri de ou, bătute cu puţină sare, restul de lapte şi de
    făină, untul topit, coaja rasă de lămâie, zahărul vanilat. Urmează cea mai
    obositoare parte: frământatul aluatului. Trebuie făcută cu răbdare, cu palmele
    şi cu pumnii, timp de circa jumătate de oră. Maşina de făcut pâine poate
    înlocui această operatiune manuală. Aluatul trebuie lăsat la dospit şi, după ce
    a crescut, trebuie împărţit în patru părţi pe care le facem suluri. Putem pune
    în aluat fie stafide, fie bucăti de rahat, fie nuci mărunţite şi amestecate cu
    zahăr şi pudră de cacao. Împletim sulurile de aluat două câte două, după care
    le aşezăm într-o tavă unsă cu puţin ulei sau tapetată cu hârtie de copt. Cu
    ajutorul unei pensule, ungem partea superioară a cozonacului cu un ou bătut.
    Lăsăm în continuare la dospit până îşi dublează volumul şi apoi introducem
    tăvile în cuptor, la copt, circa o oră, la foc potrivit. Trebuie lasaţi să se
    răcească, după care pot fi scoşi din formă şi tăiaţi în felii.

  • Cozonac

    Cozonac

    Cozonacul este unul dintre preparatele specifice marilor sărbători ale
    românilor, mirosul acestuia fiind asociat cu Paştele şi cu Crăciunul. Nu este
    considerat un preparat specific bucătăriei româneşti, însă în secolul al 19-lea
    cozonacul exista în spaţiul românesc, dovadă fiind aşa-numita Carte de bucate
    boiereşti având doi autori ascunşi după iniţialele numelor lor, dar despre
    care s-a aflat că sunt Mihail Kogălniceanu (om politic de orientare liberală)
    şi Costache Negruzzi (om politic şi scriitor). Pe scurt reţeta de cozonac era
    cam aşa: La trei ocă de făină – oca fiind o veche măsură, de circa un
    kg şi un sfert – faci plămădeală cu o litră (adică un sfert de kg) drojdii de
    bere şi cu una litră de lapte, puind şi trei ouă întregi. Laşi de
    dospeşte frumos şi pui
    două litre şi jumătate de lapte, 18 ouă întregi, trei litre de unt topit şi sarea trebuincioasă, frământându-l până ce se desprinde de pe mâini


    Reţetele de astăzi nu diferă foarte
    mult de cea prezentată, în cazul
    ingredientelor din reţeta prezentată fiind poate, o exagerare în cazul cantităţii de
    unt întrebuinţate. În alte reţete
    vechi, la 3 … 4 kg de făină sunt indicate 150 de ouă, ceea ce iarăşi este
    o exagerare. De la cozonacul simplu doar îndulcit
    cu zahăr, s-a ajuns ca aceasta să fie umplut cu nucă sau cu
    mac, obicei din Transilvania, inspirat probabil de la plăcintele tradiţionale
    cu mac ale austriecilor şi maghiarilor.
    În exteriorul arcului carpatic, acolo unde influenţa turcească s-a simţit şi sub formă gastronomică, cozonacul a fost umplu, normal, cu rahat şi cu
    stafide.


    Pentru a obţine doi
    cozonaci, avem nevoie de un kg de făină, de 50 de grame de drojdie proaspătă de bere sau
    de două plicuri de drojdie uscată, de un pachet de unt de 200 de grame, de un sfert
    de kg de zahăr, de 6 ouă, de puţină
    sare, de esenţă de vanilie, de puţină coajă rasă de lămâie şi de circa 25 de grame de zahăr vanilat. Dacă folosim
    drojdie proaspătă, atunci
    trebuie sfărâmată şi amestecată cu puţin lapte
    încălzit, cu zahăr şi cu câteva linguri de făină şi lăsăm la crescut.
    De menţionat este faptul că pregătirea cozonacilor se face într-un spaţiu
    călduros şi, pe cât posibil, fără curenţi de aer. După ce aluatul a crescut
    adăugăm 5 gălbenuşuri de ou, bătute cu puţină sare, restul de lapte şi de
    făină, untul topit, coaja rasă de lămâie, zahărul vanilat. Urmează cea mai
    obositoare parte: frământatul aluatului. Trebuie făcută cu răbdare, cu palmele
    şi cu pumnii, timp de circa jumătate de oră. Maşina de făcut pâine poate
    înlocui această operatiune manuală. Aluatul trebuie lăsat la dospit şi, după ce
    a crescut, trebuie împărţit în patru părţi pe care le facem suluri. Putem pune
    în aluat fie stafide, fie bucăti de rahat, fie nuci mărunţite şi amestecate cu
    zahăr şi pudră de cacao. Împletim sulurile de aluat două câte două, după care
    le aşezăm într-o tavă unsă cu puţin ulei sau tapetată cu hârtie de copt. Cu
    ajutorul unei pensule, ungem partea superioară a cozonacului cu un ou bătut.
    Lăsăm în continuare la dospit până îşi dublează volumul şi apoi introducem
    tăvile în cuptor, la copt, circa o oră, la foc potrivit. Trebuie lasaţi să se
    răcească, după care pot fi scoşi din formă şi tăiaţi în felii.