Tag: Drumul Sarii

Bazinul carpatic şi spaţiul extracarpatic sunt cel mai mare rezervor de sare al Europei. Arheologii au stabilit că urmele preistorice ale drumurilor sării din bazinul carpatic, către vestul şi sudul Europei, confirmă o teorie potrivit căreia prima identitate europeană este legată de comerţul cu sare. La Roma exista via salaria, drumul care aproviziona oraşul cu sare. Unele teorii consideră că expansiunea romană în Dacia antică şi cucerirea ei nu au fost exclusiv politice, ci şi pentru controlul resurselor. Pe lângă filoanele de aur, romanii au căutat şi accesul mai facil către zăcămintele de sare. Chiar dacă de dată mai recentă, adică din Evul Mediu, şi în Bucureşti există până azi o dovadă a importanţei sării pentru economia românească, şi anume bulevardul Drumul Sării.

Puţine sunt lucrurile ce ne înconjoară azi care să aibă o istorie neîntreruptă care începe încă din preistorie. Este cazul sării. Ceea ce numim preistorie este legat de civilizaţia materială şi spirituală a omului de la apariţia sa şi până la primele oraşe şi la inventarea scrisului, deci de aproximativ 5 milioane de ani. Spaţiul carpatic a fost principala sursă de sare pentru omul european şi împreună cu Carol Căpiţă, profesor de preistorie la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, vom urmări câteva aspecte ale importanţei sării pentru comunităţile umane preistorice: “Sarea este o condiţionalitate a majorităţii organismelor vii, sarea este un element indispensabil în procesele de electroliză care asigură funcţionarea corpului. Că discutăm de procese de oxidare sau de reducţie, sarea asigură starea de sănătate a organismelor. Este fundamentală în existenţa comunităţilor nu numai pentru spaţiul românesc ci pentru spaţiul Ţărilor de Jos de exemplu, spaţiul francez. Avem argumente arheologice foarte solide pentru exploatarea sării, încă de pe la anul 10.000 î. Chr. a unor zăcăminte de sare gemă datorită faptului că exista o tradiţie îndelungată a exploatării rocilor dure. Astfel, tehnologia era disponibilă şi la acest nivel. Pentru spaţiul românesc, în Transilvania, în zona Covasna, dar şi în zona Vâlcea din Muntenia avem demonstraţia unor exploatării de sare gemă databile pe la 1.800 î. Chr. Ceea ce este foarte interesant este faptul că există o asociere între culturi ale epocii bronzului, foarte avansate şi bogate, şi existenţa unor zăcăminte de sare de importanţă mai mare sau mai mică. Cazul Sărara Monteoru este emblematic. Este o cultură ce se întinde până adânc în Europa Centrală şi spre sudul Dunării. Este cazul şi mai limpede al zonei Vâlcea cu situl Buridava şi ştim că este o zonă cu o densitate extraordinară de locuire.”

Din arcul carpatic, sarea pleca în două direcţii: spre vest şi nord-vest şi spre sud şi sud-est. Carol Căpiţă ne oferă mai multe detalii: “Dacă ar fi să ne uităm la o hartă şi să poziţionăm exploatările de sare în raport cu centrele şi distribuţia ceramicii, cea mai viziblă formă de mărturie arheologică, vedem că spaţiul românesc aproviziona cu sare gemă două arii fundamentale în cristalizarea unei culturi europene. Pe de-o parte avem o direcţie dinspre Transilvania spre Ungaria, Slovacia şi de acolo mai departe în spaţiul german, spaţiu tradiţional lipsit de sare. Asta asigura importul de cupru de pildă din zona Europei Centrale şi stătea la baza unor culturi de epocă a bronzului din România absolut spectaculoase, cum ar fi Wittenberg. Pe de altă parte, tot pe baza ceramicii, se văd legăturile cu spaţiul sud-danubian, în special în zona dalmată, Balcanii de Vest şi mai departe spre Tracia. Este interesant şi faptul că aceste direcţii de forţă dinspre est spre vest, dinspre nord spre sud sunt şi pe linia pătrunderii ultimelor valuri de migratori indo-europeni, cei care duc la ultima fază de creare de popoare indo-europene în spaţiul românesc. Ştim din studii foarte serioase faptul că aceste valuri de indo-europeni sunt valuri cu precădere pastorale. Or, este o relaţie foarte strânsă între culturile pastorale şi existenţa sării geme. Ca atare, toate aceste elemente ne fac să credem că sarea din spaţiul românesc a fost fundamentală în crearea unui orizont cultural care marchează sfârşitul preistoriei europene.”

Sarea carpatică a fost nu numai un necesar alimentar. Ea este considerată unul dintre primele elemente care a dus la constituirea primelor forme de apropiere între comunităţi şi invidizi foarte îndepărtaţi. Carol Căpiţă: “Poate că spaţiul românesc nu este atât de central în geneza popoarelor europene, au existat nuclee diferite de etnogeneză, aş fi mai rezervat în acest sens. În orice caz însă, sarea românească este un candidat mult mai serios decât aurul la un proces de difuziune culturală, a unor trăsături culturale comune europene. Mai probabil agentul pentru crearea unui culoar de circulaţie de idei, de modele ornamentale, de obiecte, de populaţie, până la un punct, este sarea. Fără aur te mai descurci, fără sare în niciun caz. Dacă e ceva semnificativ în sarea românească este, pe de-o parte, cantitatea, pe de alta, uşurinţa de exploatare. Nu sunt zăcăminte care să presupună săpături foarte adânci sau riscante. De-abia mai târziu, când apare fenomenul de spălare a sării încep să apară probleme de microrelief, şi anume cavităţi periculoase. Până târziu, exploatarea s-a făcut ca într-o carieră.”

Şi după milioane de ani, rezervele de sare din bazinul carpatic sunt exploatate încă şi par inepuizabile. Pentru omul de azi, sarea nu mai este un element de apropiere, ci un simplu condiment.