Radio România Internațional

Tag: dulceata

  • Sezonul afinelor

    Sezonul afinelor

    În zonele montane din România
    a început culesul afinelor de pădure, fructe de culoare albastru închis ale
    unui mic arbust cu înălţimea de 30 … 50 de cm, pe care îl întâlnim în zonele
    umbroase. Faţă de afinele de cultură, cele din natură sunt ceva mai mici, având
    în medie un diametru de jumătate de cm, ceea ce face dificil culesul acestora.
    Locuitorii din Carpaţi folosesc un aşa-numit pieptene, de fapt o cutie din lemn
    sau metalică asemănătoare unui
    făraş, prevăzută cu un pieptene care reţine boabele de afine în interior, fără
    a distruge arbustul. Afinele conţin, între altele, tanin şi vitamina C, fiind
    recomandate celor cu diabet, dar şi celor cu probleme intestinale datorită
    proprietăţilor antibacteriene.


    Afinele pot fi consumate, aşadar, în stare proaspătă, dar
    şi transformate în dulceaţă, suc sau afinată, o băutură alcoolică preparată în
    special în Bucovina şi Transilvania şi apreciată de turiştii care vizitează aceste
    provincii (istorice româneşti). Afinata este recomandată celor cu afecţiuni la
    stomac sau intestinale, însă trebuie consumată cu moderaţie. O băutură similară
    se poate obţine, înlocuind afinele cu fragi, de fapt căpşuni sălbatice,
    întâlniţi, de asemenea, în zonele montane, dar pe suprafeţe însorite, la
    marginea pădurilor.

    După
    consumarea afinatei, fructele alcoolizate pot fi folosite la brioşe.


    Din afine se poate prepara suc şi sirop. Pentru a
    pregăti, de exemplu, sirop de afine, avem nevoie de un kg de afine şi de două
    kg de zahăr. După ce au fost spălate, afinele sunt pasate, iar sucul obţinut va
    fi amestecat cu zahărul într-un vas pe care îl punem apoi la foc mic până când
    zahărul se va topi. Din momentul în care începe să fiarbă, mai lăsăm siropul pe
    foc încă jumătate de oră, adăugăm puţină zeamă de lămâie. Turnăm apoi siropul
    în sticle pe care le astupăm bine şi le lăsăm să se răcească lent. Siropul
    poate fi consumat diluându-l cu apă plată sau apă minerală.


    Din afine se poate face şi dulceaţă, metoda de preparare
    fiind similară cu cele ale altor fructe. Dulceaţa de afine poate fi folosită ca
    umplutură pentru clătite sau pusă deasupra papanaşilor. De asemenea, dulceaţa
    de afine poate şi combinată cu orez fiert pregătind rapid un desert care poate
    poate fi servit cald
    sau rece.


    Afinele pot fi foloste şi
    la prepararea unui tort. Avem nevoie de jumătate de kg de afine, de 200 de
    grame de zahăr, de 100 de grame de făină, de 3 ouă, de jumătate de kg de
    frişcă, de 100 de grame de ciocolată rasă şi de un plic de zahăr vanilat.
    Gălbenuşurile se bat împreună cu 100 de grame de zahăr, după care se adaugă şi
    albuşurile, bătute tot împreună cu zahăr, până ce se transformă în spumă,
    precum şi făina. Se poate adăuga şi praf de copt. Turnăm compoziţia într-o
    formă de tort pe care o punem în cuptor, la foc mediu, timp de circa 30 de
    minute. După ce se răceşte se taie în două părţi egale între care punem frişca
    amestecată cu afinele, cu ciocolate rasă şi cu zahărul vanilat. Acoprim şi
    partea de sus a tortului, îl ornăm cu afine şi ciocolată rasă, după care îl
    lăsăm la frigider pentru circa 2 ore.

  • Sezonul afinelor

    Sezonul afinelor

    În zonele montane din România
    a început culesul afinelor de pădure, fructe de culoare albastru închis ale
    unui mic arbust cu înălţimea de 30 … 50 de cm, pe care îl întâlnim în zonele
    umbroase. Faţă de afinele de cultură, cele din natură sunt ceva mai mici, având
    în medie un diametru de jumătate de cm, ceea ce face dificil culesul acestora.
    Locuitorii din Carpaţi folosesc un aşa-numit pieptene, de fapt o cutie din lemn
    sau metalică asemănătoare unui
    făraş, prevăzută cu un pieptene care reţine boabele de afine în interior, fără
    a distruge arbustul. Afinele conţin, între altele, tanin şi vitamina C, fiind
    recomandate celor cu diabet, dar şi celor cu probleme intestinale datorită
    proprietăţilor antibacteriene.


    Afinele pot fi consumate, aşadar, în stare proaspătă, dar
    şi transformate în dulceaţă, suc sau afinată, o băutură alcoolică preparată în
    special în Bucovina şi Transilvania şi apreciată de turiştii care vizitează aceste
    provincii (istorice româneşti). Afinata este recomandată celor cu afecţiuni la
    stomac sau intestinale, însă trebuie consumată cu moderaţie. O băutură similară
    se poate obţine, înlocuind afinele cu fragi, de fapt căpşuni sălbatice,
    întâlniţi, de asemenea, în zonele montane, dar pe suprafeţe însorite, la
    marginea pădurilor.

    După
    consumarea afinatei, fructele alcoolizate pot fi folosite la brioşe.


    Din afine se poate prepara suc şi sirop. Pentru a
    pregăti, de exemplu, sirop de afine, avem nevoie de un kg de afine şi de două
    kg de zahăr. După ce au fost spălate, afinele sunt pasate, iar sucul obţinut va
    fi amestecat cu zahărul într-un vas pe care îl punem apoi la foc mic până când
    zahărul se va topi. Din momentul în care începe să fiarbă, mai lăsăm siropul pe
    foc încă jumătate de oră, adăugăm puţină zeamă de lămâie. Turnăm apoi siropul
    în sticle pe care le astupăm bine şi le lăsăm să se răcească lent. Siropul
    poate fi consumat diluându-l cu apă plată sau apă minerală.


    Din afine se poate face şi dulceaţă, metoda de preparare
    fiind similară cu cele ale altor fructe. Dulceaţa de afine poate fi folosită ca
    umplutură pentru clătite sau pusă deasupra papanaşilor. De asemenea, dulceaţa
    de afine poate şi combinată cu orez fiert pregătind rapid un desert care poate
    poate fi servit cald
    sau rece.


    Afinele pot fi foloste şi
    la prepararea unui tort. Avem nevoie de jumătate de kg de afine, de 200 de
    grame de zahăr, de 100 de grame de făină, de 3 ouă, de jumătate de kg de
    frişcă, de 100 de grame de ciocolată rasă şi de un plic de zahăr vanilat.
    Gălbenuşurile se bat împreună cu 100 de grame de zahăr, după care se adaugă şi
    albuşurile, bătute tot împreună cu zahăr, până ce se transformă în spumă,
    precum şi făina. Se poate adăuga şi praf de copt. Turnăm compoziţia într-o
    formă de tort pe care o punem în cuptor, la foc mediu, timp de circa 30 de
    minute. După ce se răceşte se taie în două părţi egale între care punem frişca
    amestecată cu afinele, cu ciocolate rasă şi cu zahărul vanilat. Acoprim şi
    partea de sus a tortului, îl ornăm cu afine şi ciocolată rasă, după care îl
    lăsăm la frigider pentru circa 2 ore.

  • Dulceaţă de pepene galben

    Dulceaţă de pepene galben

    Este vară şi este sezonul pepenilor, roşii şi galbeni. De obicei, pepenii
    sunt consumaţi ca atare, însă din ei se poate face dulceaţă, dar din ei putem
    pregăti și multe alte deserturi răcoritoare. Pentru dulceaţa de pepene galben
    avem nevoie de 5 kg de pepene galben şi 2 kg de zahăr. Tăiem pepenii galbeni în
    cuburi şi îi punem în cratiţă împreună cu zahărul. După un timp, vom observa că
    pepenii au început să lase zeamă astfel încât punem cratiţa la foc mic. Lăsăm
    să fiarbă şi, la un moment dat, scoatem din cratiţă, cu ajutorul unei spumiere,
    cubuleţele de pepene galben, lăsând în continuare la fiert acel sirop obţinut
    din suc de pepene şi din zahăr până când siropul se leagă. Această operaţiune
    este necesară pentru a evita sfărâmarea cubulețelor de pepene. Putem adăuga
    esenţă de vanilie şi câteva frunze de mentă. După ce siropul s-a legat,
    reintroducem în cratiţă bucăţile de pepene galben, mai lăsăm să dea în clocot
    şi apoi oprim focul. Punem apoi dulceaţa în borcane pe care le sterilizăm.


    Pepenele galben poate fi
    vedeta unui amestec de fructe, recomandat în zilele toride de vară. Avem nevoie
    de un măr, de o pară, de două piersici, de 3 prune, iar după ce apar și
    strugurii, pot fi adăugate și câteva boabe. Îndepărtăm cojile și sâmburii de la
    măr, pară, prune și piersici, tăiem pulpa rămasă în cubulețe și, împreună cu
    boabele de struguri, le punem într-un castron în care se presară 100 de grame
    de zahăr. În continuare, se taie un căpăcel din pepenele galben, se scot
    semințele și se umple interiorul acestuia cu fructele pe care le-am ținut în
    zahăr. Într-un ibric se toarnă un pahar de apă, se adaugă trei linguri de zahăr
    și un plic de zahăr vanilat, se încălzește ușor și, după dizolvarea zahărului,
    se adaugă esență de rom. După răcire, acest amestec se toarnă peste cubulețele
    de fructe din interiorul pepenelui galben, care se dă la rece. După ce s-a răcit,
    pepenele se porționează, se îndepărtează coaja, iar amestecul de fructe și de
    pepene se pune în boluri pentru a fi servit.


    Din pepene galben se mai
    poate face un cocktail, ușor alcoolizat. Punem miezul unui pepene galben
    într-un mixer și îl amestecăm până obținem o pastă omogenă. Trecem apoi compoziția
    printr-o sită, iar sucul astfel obținut îl turnăm într-o cană în care adăugăm
    zeama de la o lămâie și 100 de ml de gin sau de rom. Se răcește bine, după care
    această băutură trebuie turnată în pahare înalte tip sondă. Se completează cu
    vin spumant, bine răcit.



  • Dulceaţă de pepene galben

    Dulceaţă de pepene galben

    Este vară şi este sezonul pepenilor, roşii şi galbeni. De obicei, pepenii
    sunt consumaţi ca atare, însă din ei se poate face dulceaţă, dar din ei putem
    pregăti și multe alte deserturi răcoritoare. Pentru dulceaţa de pepene galben
    avem nevoie de 5 kg de pepene galben şi 2 kg de zahăr. Tăiem pepenii galbeni în
    cuburi şi îi punem în cratiţă împreună cu zahărul. După un timp, vom observa că
    pepenii au început să lase zeamă astfel încât punem cratiţa la foc mic. Lăsăm
    să fiarbă şi, la un moment dat, scoatem din cratiţă, cu ajutorul unei spumiere,
    cubuleţele de pepene galben, lăsând în continuare la fiert acel sirop obţinut
    din suc de pepene şi din zahăr până când siropul se leagă. Această operaţiune
    este necesară pentru a evita sfărâmarea cubulețelor de pepene. Putem adăuga
    esenţă de vanilie şi câteva frunze de mentă. După ce siropul s-a legat,
    reintroducem în cratiţă bucăţile de pepene galben, mai lăsăm să dea în clocot
    şi apoi oprim focul. Punem apoi dulceaţa în borcane pe care le sterilizăm.


    Pepenele galben poate fi
    vedeta unui amestec de fructe, recomandat în zilele toride de vară. Avem nevoie
    de un măr, de o pară, de două piersici, de 3 prune, iar după ce apar și
    strugurii, pot fi adăugate și câteva boabe. Îndepărtăm cojile și sâmburii de la
    măr, pară, prune și piersici, tăiem pulpa rămasă în cubulețe și, împreună cu
    boabele de struguri, le punem într-un castron în care se presară 100 de grame
    de zahăr. În continuare, se taie un căpăcel din pepenele galben, se scot
    semințele și se umple interiorul acestuia cu fructele pe care le-am ținut în
    zahăr. Într-un ibric se toarnă un pahar de apă, se adaugă trei linguri de zahăr
    și un plic de zahăr vanilat, se încălzește ușor și, după dizolvarea zahărului,
    se adaugă esență de rom. După răcire, acest amestec se toarnă peste cubulețele
    de fructe din interiorul pepenelui galben, care se dă la rece. După ce s-a răcit,
    pepenele se porționează, se îndepărtează coaja, iar amestecul de fructe și de
    pepene se pune în boluri pentru a fi servit.


    Din pepene galben se mai
    poate face un cocktail, ușor alcoolizat. Punem miezul unui pepene galben
    într-un mixer și îl amestecăm până obținem o pastă omogenă. Trecem apoi compoziția
    printr-o sită, iar sucul astfel obținut îl turnăm într-o cană în care adăugăm
    zeama de la o lămâie și 100 de ml de gin sau de rom. Se răcește bine, după care
    această băutură trebuie turnată în pahare înalte tip sondă. Se completează cu
    vin spumant, bine răcit.



  • Deserturi din căpșune

    Deserturi din căpșune

    Chiar dacă ploile au fost și sunt în exces, în piețele și magazinele din
    România au apărut căpșunele. Sunt, parcă, mai mici față de anii trecuți, din
    cauza ploilor după cum explică vânzătorii, dar dulci și aromate. După ani de
    declin al producţiei interne, se remarcă o revenire a producătorilor care au
    început să cultive nu numai soiuri de mare productivitate, ci şi cu acel gust
    de pe vremea bunicilor. Aceste fructe se diferenţiază prin mărimea lor,
    culoare, intensitatea aromei şi gust pentru că în lume există peste 600 de
    soiuri de căpşuni. Originar din America, arbustul care ne dă acest delicios
    fruct a început să fie cultivat în Europa în secolul al 18-lea şi, în timp, a
    pătruns şi în spaţiul românesc.


    Căpşunele pot fi servite
    imediat după ce le-am îndepărtat codiţele şi le-am spălat. Bineînţeles, le
    punem în castroane, iar deasupra lor presărăm zahăr sau, de ce nu?, turnăm
    puţină miere. Căpșunele mai pot fi servite într-o combinație cu smântână, cu un
    iaurt mai gras și cu miere sau cu frișcă. Smântâna trebuie amestecată cu puțin
    miere și cu esență de vanilie după care se toarnă în cupe în care deja am pus
    căpșunele întregi sau, dacă sunt mai mari, tăiate în jumătăți.



    Pentru a păstra savoarea acestui fruct şi după
    trecerea perioadei culesului, putem să facem o dulceaţă de căpşune. Avem nevoie
    de 3 kg de căpşune, de un kg şi jumătate de zahăr şi de o lămâie. După ce li se
    îndepărtează codiţele şi după ce sunt spălate, căpşunele trebuie puse într-o
    cratiţă, în straturi, alternativ cu zahărul, adăugându-se zeama rezultată din
    stoarcerea lămâii, pentru ca fructele să se întărească puţin şi să nu se
    strivească. Vasul trebuie lăsat la rece timp de câteva ore până ce căpşunele
    lasă zeamă. Se pune la fiert, la foc mic, iar periodic trebuie îndepărtată
    spuma formată. După circa 45 de minute, scoatem puţină zeamă pe o farfurie şi o
    lăsăm să se răcească pentru a vedea dacă este consistentă şi dacă se leagă. Dacă
    acesta nu curge în farfurie, atunci dulceaţa este gata şi poate fi turnată în
    borcane cu capac, pe care le lăsăm să se răcească lent, după care le depozităm
    într-un loc răcoros.


    Există o metodă de a obţine atât dulceaţă, cât şi
    sirop de căpşune. După ce au lăsat zeamă, căpşunele sunt mutate într-o altă
    cratiţă, iar la fiert este pusă doar zeama lăsată de acestea. După circa o
    jumătate de oră, o parte din zeamă este turnată în vasul cu căpşune care este,
    de asemenea, pus la fiert până ce zeama capătă consistenţă. Restul de zeamă,
    căreia i se mai adaugă vreo 200 de grame de zahăr, este lăsat la fiert până
    când acest sirop capătă, de asemenea, consistenţă, putând fi turnat apoi în
    sticle.


    Căpșunele pot fi folosite
    cu succes și la produse de patiserie precum tarte sau prăjituri cu aluat.


  • Deserturi din căpșune

    Deserturi din căpșune

    Chiar dacă ploile au fost și sunt în exces, în piețele și magazinele din
    România au apărut căpșunele. Sunt, parcă, mai mici față de anii trecuți, din
    cauza ploilor după cum explică vânzătorii, dar dulci și aromate. După ani de
    declin al producţiei interne, se remarcă o revenire a producătorilor care au
    început să cultive nu numai soiuri de mare productivitate, ci şi cu acel gust
    de pe vremea bunicilor. Aceste fructe se diferenţiază prin mărimea lor,
    culoare, intensitatea aromei şi gust pentru că în lume există peste 600 de
    soiuri de căpşuni. Originar din America, arbustul care ne dă acest delicios
    fruct a început să fie cultivat în Europa în secolul al 18-lea şi, în timp, a
    pătruns şi în spaţiul românesc.


    Căpşunele pot fi servite
    imediat după ce le-am îndepărtat codiţele şi le-am spălat. Bineînţeles, le
    punem în castroane, iar deasupra lor presărăm zahăr sau, de ce nu?, turnăm
    puţină miere. Căpșunele mai pot fi servite într-o combinație cu smântână, cu un
    iaurt mai gras și cu miere sau cu frișcă. Smântâna trebuie amestecată cu puțin
    miere și cu esență de vanilie după care se toarnă în cupe în care deja am pus
    căpșunele întregi sau, dacă sunt mai mari, tăiate în jumătăți.



    Pentru a păstra savoarea acestui fruct şi după
    trecerea perioadei culesului, putem să facem o dulceaţă de căpşune. Avem nevoie
    de 3 kg de căpşune, de un kg şi jumătate de zahăr şi de o lămâie. După ce li se
    îndepărtează codiţele şi după ce sunt spălate, căpşunele trebuie puse într-o
    cratiţă, în straturi, alternativ cu zahărul, adăugându-se zeama rezultată din
    stoarcerea lămâii, pentru ca fructele să se întărească puţin şi să nu se
    strivească. Vasul trebuie lăsat la rece timp de câteva ore până ce căpşunele
    lasă zeamă. Se pune la fiert, la foc mic, iar periodic trebuie îndepărtată
    spuma formată. După circa 45 de minute, scoatem puţină zeamă pe o farfurie şi o
    lăsăm să se răcească pentru a vedea dacă este consistentă şi dacă se leagă. Dacă
    acesta nu curge în farfurie, atunci dulceaţa este gata şi poate fi turnată în
    borcane cu capac, pe care le lăsăm să se răcească lent, după care le depozităm
    într-un loc răcoros.


    Există o metodă de a obţine atât dulceaţă, cât şi
    sirop de căpşune. După ce au lăsat zeamă, căpşunele sunt mutate într-o altă
    cratiţă, iar la fiert este pusă doar zeama lăsată de acestea. După circa o
    jumătate de oră, o parte din zeamă este turnată în vasul cu căpşune care este,
    de asemenea, pus la fiert până ce zeama capătă consistenţă. Restul de zeamă,
    căreia i se mai adaugă vreo 200 de grame de zahăr, este lăsat la fiert până
    când acest sirop capătă, de asemenea, consistenţă, putând fi turnat apoi în
    sticle.


    Căpșunele pot fi folosite
    cu succes și la produse de patiserie precum tarte sau prăjituri cu aluat.


  • Papanaşi cu smântână şi dulceaţă

    Papanaşi cu smântână şi dulceaţă

    Clătitele umplute cu dulceaţă, cremă de ciocolată, mai rar cu brânză dulce
    şi papanaşii, reprezintă cele mai populare deserturi din oferta restaurantelor
    şi, mai ales, a pensiunilor din România. Papanaşii sunt un amestec de brânză şi
    făină, care sunt puşi fie la fiert, fie la prăjit, după care sunt serviţi cu
    smântână şi, eventual, cu gem.


    Se pregătesc destul de uşor şi de repede. Avem
    nevoie de un kg de brânză dulce de vaci şi de circa jumătate de kg de făină, de
    4 ouă, 2 plicuri cu zahăr vanilat, de circa 100 de grame de zahăr, un pahar cu
    smântână, puţin bicarbonat de sodiu şi puţină zeamă de lămâie. Într-un castron,
    amestecăm brânza cu făina, cu ouăle, cu zahărul şi cu zahărul vanilat. Stingem
    un vârf de linguriţă de bicarbonat de sodiu în puţină zeamă de lămâie, pe care
    o adăugăm apoi în compoziţia aflată în castron. Omogenizăm şi luăm cu o lingură
    din pasta aflată în castron bucăţi de mărimea unei găluşti pe care o răsturnăm
    într-o farfurie în care am presărat puţină făină.


    Dacă vrem să facem papanaşi fierţi, nu este cazul
    să punem bicarbonat, dar în compoziţie trebuie să adăugăm câteva linguri cu
    griş. De asemenea, nu trebuie să-i mai tăvălim prin făină. Papanaşii se pun la
    fiert pentru circa un sfert de oră, după care îi scurgem, îi ungem cu unt şi îi
    rostogolim printr-o farfurie cu pesmet. Pentru a fi serviţi, îi punem apoi pe
    farfurie cu puţin zahăr şi cu smântănă.


    Papanaşii prăjiţi sunt cel mai des întâlniţi în
    restaurante. După ce am luat cu o lingură din compoziţia aflată în castron,
    tăvălim găluşca în făină pentru a nu se lipi şi o modelăm cu mâna, dându-i o
    formă rotundă. O găurim la mijloc, nu din raţiuni estetice, ci pentru o prăjire
    uniformă. Punem papanaşii la prăjit într-un ceaun cu ulei încins, aşteptăm până
    se rumenesc, îi întoarcem cu o spumieră, mai aşteptăm puţin şi, gata!, îi
    luăm din ceaun. Îi scurgem de ulei, punem câte doi pe farfurie, turnăm deasupra
    smântână şi presărăm puţin zahăr. Zahărul poate fi înlocuit cu dulceaţă sau gem
    pe care îl punem la sfârşit deasupra papanaşilor, după ce am turnat smântâna.

  • Papanaşi cu smântână şi dulceaţă

    Papanaşi cu smântână şi dulceaţă

    Clătitele umplute cu dulceaţă, cremă de ciocolată, mai rar cu brânză dulce
    şi papanaşii, reprezintă cele mai populare deserturi din oferta restaurantelor
    şi, mai ales, a pensiunilor din România. Papanaşii sunt un amestec de brânză şi
    făină, care sunt puşi fie la fiert, fie la prăjit, după care sunt serviţi cu
    smântână şi, eventual, cu gem.


    Se pregătesc destul de uşor şi de repede. Avem
    nevoie de un kg de brânză dulce de vaci şi de circa jumătate de kg de făină, de
    4 ouă, 2 plicuri cu zahăr vanilat, de circa 100 de grame de zahăr, un pahar cu
    smântână, puţin bicarbonat de sodiu şi puţină zeamă de lămâie. Într-un castron,
    amestecăm brânza cu făina, cu ouăle, cu zahărul şi cu zahărul vanilat. Stingem
    un vârf de linguriţă de bicarbonat de sodiu în puţină zeamă de lămâie, pe care
    o adăugăm apoi în compoziţia aflată în castron. Omogenizăm şi luăm cu o lingură
    din pasta aflată în castron bucăţi de mărimea unei găluşti pe care o răsturnăm
    într-o farfurie în care am presărat puţină făină.


    Dacă vrem să facem papanaşi fierţi, nu este cazul
    să punem bicarbonat, dar în compoziţie trebuie să adăugăm câteva linguri cu
    griş. De asemenea, nu trebuie să-i mai tăvălim prin făină. Papanaşii se pun la
    fiert pentru circa un sfert de oră, după care îi scurgem, îi ungem cu unt şi îi
    rostogolim printr-o farfurie cu pesmet. Pentru a fi serviţi, îi punem apoi pe
    farfurie cu puţin zahăr şi cu smântănă.


    Papanaşii prăjiţi sunt cel mai des întâlniţi în
    restaurante. După ce am luat cu o lingură din compoziţia aflată în castron,
    tăvălim găluşca în făină pentru a nu se lipi şi o modelăm cu mâna, dându-i o
    formă rotundă. O găurim la mijloc, nu din raţiuni estetice, ci pentru o prăjire
    uniformă. Punem papanaşii la prăjit într-un ceaun cu ulei încins, aşteptăm până
    se rumenesc, îi întoarcem cu o spumieră, mai aşteptăm puţin şi, gata!, îi
    luăm din ceaun. Îi scurgem de ulei, punem câte doi pe farfurie, turnăm deasupra
    smântână şi presărăm puţin zahăr. Zahărul poate fi înlocuit cu dulceaţă sau gem
    pe care îl punem la sfârşit deasupra papanaşilor, după ce am turnat smântâna.

  • Preparate din afine

    Preparate din afine

    Faţă de afinele de
    cultură, cele din natură sunt ceva mai mici, având în medie un diametru de
    jumătate de cm, ceea ce face dificil culesul acestora. Locuitorii din Carpaţi
    folosesc un aşa-numit pieptene, de fapt o cutie din lemn sau metalică asemănătoare unui
    făraş, prevăzută cu un pieptene care reţine boabele de afine în interior, fără
    a distruge arbustul. Afinele conţin, între altele, tanin şi vitamina C, fiind
    recomandate celor cu diabet, dar şi celor cu probleme intestinale datorită
    proprietăţilor antibacteriene.


    Afinele pot fi consumate, aşadar, în stare proaspătă, dar
    şi transformate în dulceaţă, suc sau afinată, o băutură alcoolică preparată în
    special în Bucovina şi Transilvania şi apreciată de turiştii care vizitează aceste
    provincii (istorice româneşti). Pentru a prepara afinata, avem nevoie de 2 kg
    de afine, de un kg de zahăr şi de o damigeană în care să punem afinele şi
    zahărul. Lăsăm damigeana timp de câteva zile, după care o agităm pentru ca zahărul să se amestece şi să se
    dizolve în sucul lăsat de afine. Operaţiunea trebuie repetată la interval de
    două … trei zile, însă damigeana nu trebuie închisă pentru că în interior are
    loc un proces de fermentare a fructelor. După circa două săptămâni, peste
    afinele care acum sunt acoperite de suc se toarnă alcool rafinat alimentar, iar
    damigeana trebuie închisă bine de această dată şi depozitată într-un loc
    răcoros şi întunecos. Afinata este recomandată celor cu afecţiuni la stomac sau
    intestinale, însă trebuie consumată cu moderaţie. O băutură similară se poate
    obţine, înlocuind afinele cu fragi, de fapt căpşuni sălbatice, întâlniţi, de
    asemenea, în zonele montane, dar pe suprafeţe însorite, la marginea pădurilor.


    După consumarea afinatei, fructele rămase în damigeană
    pot fi folosite la brioşe. Avem nevoie de un sfert de kg de făină, de două ouă,
    de 100 de grame de unt şi de un pahar cu lapte sau de 400 de grame de smântână,
    de 50 de grame de zahăr, echivalentul a 8 linguri, de 5 grame de praf de copt,
    un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu, esenţă de vanilie. Spargem ouăle şi le
    amestecăm cu zahărul şi cu untul într-un bol. În loc de unt şi lapte poate fi
    folosită numai smântână, mai fluidă, ca pentru gătit. Se adaugă făina, praful
    de copt, bicarbonatul de sodiu şi esenţa de vanilie şi se omogenizează obţinând
    un aluat ceva mai gros decât cel pentru clătite. Se adaugă afinele, se amestecă
    uşor şi apoi se pun un forme pentru brioşe după care se lasă pentru 20 de minute
    în cuptor, la foc mediu, adică la 180 de grade Celsius.


    Din afine se poate prepara suc şi sirop. Pentru a
    pregăti, de exemplu, sirop de afine, avem nevoie de un kg de afine şi de două
    kg de zahăr. După ce au fost spălate, afinele sunt pasate, iar sucul obţinut va
    fi amestecat cu zahărul într-un vas pe care îl punem apoi la foc mic până când
    zahărul se va topi. Din momentul în care începe să fiarbă, mai lăsăm siropul pe
    foc încă jumătate de oră, adăugăm puţină zeamă de lămâie. Turnăm apoi siropul
    în sticle pe care le astupăm bine şi le lăsăm să se răcească lent. Siropul
    poate fi consumat amestecându-l cu apă plată sau apă minerală.


    Din afine se poate face şi dulceaţă, metoda de preparare
    fiind similară cu cele ale altor fructe. Dulceaţa de afine poate fi folosită ca
    umplutură pentru clătite sau pusă deasupra papanaşilor.

  • Preparate din afine

    Preparate din afine

    Faţă de afinele de
    cultură, cele din natură sunt ceva mai mici, având în medie un diametru de
    jumătate de cm, ceea ce face dificil culesul acestora. Locuitorii din Carpaţi
    folosesc un aşa-numit pieptene, de fapt o cutie din lemn sau metalică asemănătoare unui
    făraş, prevăzută cu un pieptene care reţine boabele de afine în interior, fără
    a distruge arbustul. Afinele conţin, între altele, tanin şi vitamina C, fiind
    recomandate celor cu diabet, dar şi celor cu probleme intestinale datorită
    proprietăţilor antibacteriene.


    Afinele pot fi consumate, aşadar, în stare proaspătă, dar
    şi transformate în dulceaţă, suc sau afinată, o băutură alcoolică preparată în
    special în Bucovina şi Transilvania şi apreciată de turiştii care vizitează aceste
    provincii (istorice româneşti). Pentru a prepara afinata, avem nevoie de 2 kg
    de afine, de un kg de zahăr şi de o damigeană în care să punem afinele şi
    zahărul. Lăsăm damigeana timp de câteva zile, după care o agităm pentru ca zahărul să se amestece şi să se
    dizolve în sucul lăsat de afine. Operaţiunea trebuie repetată la interval de
    două … trei zile, însă damigeana nu trebuie închisă pentru că în interior are
    loc un proces de fermentare a fructelor. După circa două săptămâni, peste
    afinele care acum sunt acoperite de suc se toarnă alcool rafinat alimentar, iar
    damigeana trebuie închisă bine de această dată şi depozitată într-un loc
    răcoros şi întunecos. Afinata este recomandată celor cu afecţiuni la stomac sau
    intestinale, însă trebuie consumată cu moderaţie. O băutură similară se poate
    obţine, înlocuind afinele cu fragi, de fapt căpşuni sălbatice, întâlniţi, de
    asemenea, în zonele montane, dar pe suprafeţe însorite, la marginea pădurilor.


    După consumarea afinatei, fructele rămase în damigeană
    pot fi folosite la brioşe. Avem nevoie de un sfert de kg de făină, de două ouă,
    de 100 de grame de unt şi de un pahar cu lapte sau de 400 de grame de smântână,
    de 50 de grame de zahăr, echivalentul a 8 linguri, de 5 grame de praf de copt,
    un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu, esenţă de vanilie. Spargem ouăle şi le
    amestecăm cu zahărul şi cu untul într-un bol. În loc de unt şi lapte poate fi
    folosită numai smântână, mai fluidă, ca pentru gătit. Se adaugă făina, praful
    de copt, bicarbonatul de sodiu şi esenţa de vanilie şi se omogenizează obţinând
    un aluat ceva mai gros decât cel pentru clătite. Se adaugă afinele, se amestecă
    uşor şi apoi se pun un forme pentru brioşe după care se lasă pentru 20 de minute
    în cuptor, la foc mediu, adică la 180 de grade Celsius.


    Din afine se poate prepara suc şi sirop. Pentru a
    pregăti, de exemplu, sirop de afine, avem nevoie de un kg de afine şi de două
    kg de zahăr. După ce au fost spălate, afinele sunt pasate, iar sucul obţinut va
    fi amestecat cu zahărul într-un vas pe care îl punem apoi la foc mic până când
    zahărul se va topi. Din momentul în care începe să fiarbă, mai lăsăm siropul pe
    foc încă jumătate de oră, adăugăm puţină zeamă de lămâie. Turnăm apoi siropul
    în sticle pe care le astupăm bine şi le lăsăm să se răcească lent. Siropul
    poate fi consumat amestecându-l cu apă plată sau apă minerală.


    Din afine se poate face şi dulceaţă, metoda de preparare
    fiind similară cu cele ale altor fructe. Dulceaţa de afine poate fi folosită ca
    umplutură pentru clătite sau pusă deasupra papanaşilor.

  • Secretele bucătăriei româneşti: … din cireşe

    Secretele bucătăriei româneşti: … din cireşe

    În România este perioada cireşelor şi a vişinelor. După o primăvară cu
    temperaturi scăzute şi după o lună iunie mai răcoroasă, cireşele autohtone au
    apărut ceva mai târziu în pieţele româneşti.


    Din cireşe de culoare roşu
    închis sau de culoare albă se pot face dulceţuri. Avem nevoie de cantităţi
    proporţionale de cireşe, fără codiţe şi fără sâmburi, şi de zahăr. Punem
    cireşele în vasul în care va fierbe dulceaţa, le acoperim cu zahăr şi le lăsăm
    la rece pentru două … trei ore, timp în care fructele vor lăsa zeamă. Adăugăm
    puţină zeamă de lămâie şi punem vasul la foc mic. Amestecând din când în când,
    mărim treptat intensitatea focului şi, pe măsură ce ajunge la temperatura de
    fierbere, la suprafaţă apare o spumă pe care o îndepărtăm.

    Compoziţia trebuie
    menţinută pe foc, eventual băgată în cuptor, până când dulceaţa devine
    vâscoasă, iar acest lucru poate fi verificat punând o linguriţă de dulceaţă pe
    o farfurie. Dacă, după răcire, lichidul se îngroaşă, atunci dulceaţa a fiert
    suficient şi poate fi luată de pe foc. Dulceaţa trebuie turnată apoi în borcane
    lăsându-se un spaţiu de circa două degete, se pun capacele, iar borcanele sunt
    supuse procesului de sterilizare. Se poate obţine astfel dulceaţă de cireşe
    obişnuite, de cireşe albe sau de cireşe amare, ultima variantă fiind
    considerată o delicatesă. Spre deosebire de cireşele dulci, cele amare sunt mai
    mici şi cu un gust acrişor-amărui.


    .

    Şi lichiorul de cireşe, în
    special cel din cireşe amare, se prepară foarte uşor. Avem nevoie de circa 3 kg
    de cireşe şi de un kg de zahăr. Cireşele şi zahărul se aşază în straturi,
    într-o damigeană, fructele fiind lăsate la macerat timp de câteva zile. Nu se
    pune dopul pentru ca să nu se facă presiune în interior. După ce fructele au
    lăsat zeamă, iar zahărul s-a topit, în damigeană se toarnă alcool alimentar,
    iar după două săptămâni cireşata poate fi consumată.



    La fel ca şi caisele, piersicile şi vişinele, cireşele pot fi folosite
    pentru a face o prăjitură simplă, cu blat pufos. Avem nevoie de circa un sfert de kg de făină, de
    100 de grame de zahăr, de un pahar cu lapte, de 50 de grame de unt, de două
    ouă, de praf de copt şi, desigur, de un castron cu cireşe fără sâmburi. Într-un
    vas punem făina, zahărul, untul şi praful de copt, spargem ouăle şi amestecăm,
    adăugând puţin lapte sau smântână, până când obţinem un aluat cremos. Aluatul
    trebuie turnat apoi într-o tavă în care am întins deja o hârtie de copt. Peste
    aluat se pun cireşele, iar tava se lasă în cuptor, la foc mediu pentru circa
    jumătate de oră. Peste prăjitură se poate presăra zahăr pudră. Prăjitura se
    porţionează după ce se răceşte

  • Secretele bucătăriei româneşti: … din cireşe

    Secretele bucătăriei româneşti: … din cireşe

    În România este perioada cireşelor şi a vişinelor. După o primăvară cu
    temperaturi scăzute şi după o lună iunie mai răcoroasă, cireşele autohtone au
    apărut ceva mai târziu în pieţele româneşti.


    Din cireşe de culoare roşu
    închis sau de culoare albă se pot face dulceţuri. Avem nevoie de cantităţi
    proporţionale de cireşe, fără codiţe şi fără sâmburi, şi de zahăr. Punem
    cireşele în vasul în care va fierbe dulceaţa, le acoperim cu zahăr şi le lăsăm
    la rece pentru două … trei ore, timp în care fructele vor lăsa zeamă. Adăugăm
    puţină zeamă de lămâie şi punem vasul la foc mic. Amestecând din când în când,
    mărim treptat intensitatea focului şi, pe măsură ce ajunge la temperatura de
    fierbere, la suprafaţă apare o spumă pe care o îndepărtăm.

    Compoziţia trebuie
    menţinută pe foc, eventual băgată în cuptor, până când dulceaţa devine
    vâscoasă, iar acest lucru poate fi verificat punând o linguriţă de dulceaţă pe
    o farfurie. Dacă, după răcire, lichidul se îngroaşă, atunci dulceaţa a fiert
    suficient şi poate fi luată de pe foc. Dulceaţa trebuie turnată apoi în borcane
    lăsându-se un spaţiu de circa două degete, se pun capacele, iar borcanele sunt
    supuse procesului de sterilizare. Se poate obţine astfel dulceaţă de cireşe
    obişnuite, de cireşe albe sau de cireşe amare, ultima variantă fiind
    considerată o delicatesă. Spre deosebire de cireşele dulci, cele amare sunt mai
    mici şi cu un gust acrişor-amărui.


    .

    Şi lichiorul de cireşe, în
    special cel din cireşe amare, se prepară foarte uşor. Avem nevoie de circa 3 kg
    de cireşe şi de un kg de zahăr. Cireşele şi zahărul se aşază în straturi,
    într-o damigeană, fructele fiind lăsate la macerat timp de câteva zile. Nu se
    pune dopul pentru ca să nu se facă presiune în interior. După ce fructele au
    lăsat zeamă, iar zahărul s-a topit, în damigeană se toarnă alcool alimentar,
    iar după două săptămâni cireşata poate fi consumată.



    La fel ca şi caisele, piersicile şi vişinele, cireşele pot fi folosite
    pentru a face o prăjitură simplă, cu blat pufos. Avem nevoie de circa un sfert de kg de făină, de
    100 de grame de zahăr, de un pahar cu lapte, de 50 de grame de unt, de două
    ouă, de praf de copt şi, desigur, de un castron cu cireşe fără sâmburi. Într-un
    vas punem făina, zahărul, untul şi praful de copt, spargem ouăle şi amestecăm,
    adăugând puţin lapte sau smântână, până când obţinem un aluat cremos. Aluatul
    trebuie turnat apoi într-o tavă în care am întins deja o hârtie de copt. Peste
    aluat se pun cireşele, iar tava se lasă în cuptor, la foc mediu pentru circa
    jumătate de oră. Peste prăjitură se poate presăra zahăr pudră. Prăjitura se
    porţionează după ce se răceşte

  • Dulceaţă de trandafiri

    Dulceaţă de trandafiri

    Primele
    borcane de dulceaţă din acest an se pregătesc în lunile mai şi iunie, atunci
    când apar şi primele fructe. Se face dulceaţă din căpşuni, din cireşe şi din
    vişine, însă acum se poate pregăti şi dulceaţă din flori de soc, de păpădie sau
    din trandafiri. Din petalele de trandafiri se obţine şi un oţet, puternic
    aromatizat, însă din aceleaşi petale poate fi pregătită o dulceaţă foarte
    parfumată.

    Sunt folosite numai petalele anumitor soiuri de trandafiri, un soi
    cultivat în România fiind aşa-numitul trandafir de Damasc (Rosa Damascena). În combinație cu lapte, făină și gălbenușuri de ou se mai
    poate obține o cremă de trandafiri. Avem nevoie de un litru de lapte, de 200 de
    grame de petale de trandafiri, de 100 de grame de zahăr, de 100 de grame de
    migdale, de 4 linguri de făină și de 4 gălbenușuri de ou.

    Într-un vas turnăm
    puțin lapte peste făină și omogenizăm. În alt vas, se bat gălbenușurile de ou
    și se amestecă cu puțin lapte. Se pune laptele la fiert împreună cu petalele de
    trandafiri și cu migdalele mărunțite, se adaugă făina și gălbenușurile și se
    lasă la foc mic, amestecând continuu până când compoziţia capătă consistenţă.
    Se toarnă în boluri, se lasă la răcit, după care se păstrează la rece până când
    se servește.

    Pentru dulceață avem nevoie de
    jumătate de kg de petale de trandafiri, de un kg de zahăr și de zeama de la o
    lâmâie. După ce din petale a fost îndepărtată partea albă dinspre tijă, acestea
    trebuie spălate şi lăsate la scurs într-o strecurătoare. Se pune la fiert un
    litru de apă, se adaugă zahărul și se obține un sirop. Adăugăm petalele de
    trandafiri, lăsând să fiarbă la foc potrivit. Se îndepărtează periodic spuma
    care se formează la suprafaţă. Adăugăm zeama de lămâie şi lăsăm la fiert până
    când dulceaţa se leagă.

    Se poate verifica dacă dulceaţa este gata de pus în
    borcane, turnând câteva picături într-o farfurie. Dacă nu curge, lipindu-se de
    farfurie, atunci se spune că dulceaţa s-a legat. Dulceaţa trebuie turnată apoi
    în borcane cu filet. După ce s-au răcit, borcanele pot fi sterilizate fie
    punându-le într-un vas cu apă, la fiert, fie într-o tavă în cuptorul rece,
    încălzind la foc mic timp de jumătate de oră

  • Dulceaţă de trandafiri

    Dulceaţă de trandafiri

    Primele
    borcane de dulceaţă din acest an se pregătesc în lunile mai şi iunie, atunci
    când apar şi primele fructe. Se face dulceaţă din căpşuni, din cireşe şi din
    vişine, însă acum se poate pregăti şi dulceaţă din flori de soc, de păpădie sau
    din trandafiri. Din petalele de trandafiri se obţine şi un oţet, puternic
    aromatizat, însă din aceleaşi petale poate fi pregătită o dulceaţă foarte
    parfumată.

    Sunt folosite numai petalele anumitor soiuri de trandafiri, un soi
    cultivat în România fiind aşa-numitul trandafir de Damasc (Rosa Damascena). În combinație cu lapte, făină și gălbenușuri de ou se mai
    poate obține o cremă de trandafiri. Avem nevoie de un litru de lapte, de 200 de
    grame de petale de trandafiri, de 100 de grame de zahăr, de 100 de grame de
    migdale, de 4 linguri de făină și de 4 gălbenușuri de ou.

    Într-un vas turnăm
    puțin lapte peste făină și omogenizăm. În alt vas, se bat gălbenușurile de ou
    și se amestecă cu puțin lapte. Se pune laptele la fiert împreună cu petalele de
    trandafiri și cu migdalele mărunțite, se adaugă făina și gălbenușurile și se
    lasă la foc mic, amestecând continuu până când compoziţia capătă consistenţă.
    Se toarnă în boluri, se lasă la răcit, după care se păstrează la rece până când
    se servește.

    Pentru dulceață avem nevoie de
    jumătate de kg de petale de trandafiri, de un kg de zahăr și de zeama de la o
    lâmâie. După ce din petale a fost îndepărtată partea albă dinspre tijă, acestea
    trebuie spălate şi lăsate la scurs într-o strecurătoare. Se pune la fiert un
    litru de apă, se adaugă zahărul și se obține un sirop. Adăugăm petalele de
    trandafiri, lăsând să fiarbă la foc potrivit. Se îndepărtează periodic spuma
    care se formează la suprafaţă. Adăugăm zeama de lămâie şi lăsăm la fiert până
    când dulceaţa se leagă.

    Se poate verifica dacă dulceaţa este gata de pus în
    borcane, turnând câteva picături într-o farfurie. Dacă nu curge, lipindu-se de
    farfurie, atunci se spune că dulceaţa s-a legat. Dulceaţa trebuie turnată apoi
    în borcane cu filet. După ce s-au răcit, borcanele pot fi sterilizate fie
    punându-le într-un vas cu apă, la fiert, fie într-o tavă în cuptorul rece,
    încălzind la foc mic timp de jumătate de oră

  • Sărbătoarea clătitelor

    Sărbătoarea clătitelor

    La 25 februarie este marcată,
    în acest an, Ziua Internaţională a Clătitelor, un eveniment programat într-o zi
    de marţi, cu exact 47 de zile înaintea Paştelui catolic. În străinătate i se
    mai spune şi Marţea Clătitelor (Pancake Tuesday) sau Marţea Grasă (Fat
    Tuesday). În unele comunităţi din România există un obicei de a îngropa iarna
    printr-o sărbătoare numită Fărşang sau Fasching, termen preluat de la coloniştii
    saşi care s-au stabilit în Transilvania. Cu această ocazie, localităţile erau
    cutreierate de tineri îmbrăcaţi ciudat şi care, prin zgomotele pe care le
    făceau, alungau spiritele rele înainte de intrarea in postul Paştelui. Tot cu
    această ocazie, cei care colindau împărteau oamenilor din sat clătite sau gogoşi.
    Împărţitul clătitelor era un obicei al saşilor din zona Braşovului, legat, se
    pare, de plecarea tinerilor în armată. Aceştia colindau prin sat pentru a-şi
    lua rămas bun, împărţind tuturor clătite pentru ca oamenii să nu îi uite. În
    cursul serii pentru ei era organizată o petrecere la care se strângea toată
    lumea din localitate.


    Inventate, se pare, în Franţa,
    clătitele s-au răspândit în Europa astfel încât le putem sub diferite nume în
    vestul Europei şi pe continentul nord-american, dar şi în Europa centrală şi de
    Est. Pot fi servite ca desert, umplute cu dulceaţă, gem sau cremă de ciocolată,
    dar şi ca aperitiv atunci când sunt umplute cu legume sau cu carne. Uneori sunt
    consumate împreună cu felul principal, de exemplu în Slovacia, unde friptura de
    gâscă este servită cu varză roşie călită şi cu clătite.


    Pentru aluatul de
    clătite avem nevoie de un pahar de făină, de un ou, de jumătate de pahar de
    lapte, de apă minerală sau sifon, de ulei şi sare. Amestecăm făina cu oul
    într-un castron şi adăugăm laptele până când obţinem un aluat cremos, de
    consistenţa smântânii. Clătitele se prăjesc în puţin ulei pe care trebuie să îl
    încingem înainte de a turna aluatul, cu ajutorul unui polonic, în tigaie.
    Stratul trebuie să fie subţire şi uniform, iar clătita se prăjeşte până ce
    capătă o culoare aurie, după care, cu ajutorul unei spatule sau, dacă aveţi
    dexteritate, printr-o mişcare energică în sus a tigăii, o întoarceţi pe partea
    cealaltă.


    Clătitele pot fi mai
    mici sau mai mari. Cele mici se consumă după ce deasupra lor se toarnă dulceaţă
    sau cremă de ciocolată, cele de dimensiuni mari se consumă pliate sau rulate,
    umplutura rămânând, desigur, în interior. În Transilvania găsim şi clătite cu
    umplutură de carne tocată, de pui, de porc sau de vită, amestecată cu ceapă şi
    cu ciuperci călite şi condimentată cu piper, cimbru, mărar sau boia. În
    Maramureş am întâlnit însă un preparat inedit, dar care ţine cont de tradiţiile
    gastronomice ale regiunii, clătite cu cârnaţi. Avem nevoie de cârnaţi de casă
    pe care-i tăiem feliuţe şi de câteva felii de şuncă pe care le tăiem în suviţe.
    Amestecăm cârnaţii şi şunca cu caşcaval ras şi cu puţin mărar tocat mărunt. Cu
    acest amestec umplem clătitele pe care le rulăm şi le punem într-un vas. De
    menţionat că, fiind aperitiv, atunci când facem coca de clătite nu adăugăm
    zahăr în compoziţie. După ce le-am aranjat în vas, turnăm puţină smântână peste
    clătite. Introducem vasul în cuptor şi îl lăsăm la foc potrivit, timp de 15 minute.
    Dacă folosim un vas de sticlă termorezistentă, atunci trebuie să îl lăsăm ceva
    mai mult timp, peste 20 de minute, având în vedere că iniţial, cuptorul este
    rece.