Radio România Internațional

Tag: Dumitru Sandu

  • Semidependența tinerilor în privința locuirii

    Semidependența tinerilor în privința locuirii

    Statisticile europene
    indică, de mai mulți ani, existența unui fenomen care nu dă deloc semne de
    încetineală: numărul mare de tineri adulți – între 19 și 34 de ani – care locuiesc
    împreună cu părinții. Visul unei independențe cât mai timpurii pare să nu mai
    marcheze tinerețea europenilor de mulți ani, iar România nu face excepție. De
    pildă, în 2018, cam 42% dintre tinerii români între vârstele de 25 și 34 de ani
    locuiau cu părinții în timp ce date mai noi arată că numărul lor ar fi de peste
    2,2 milioane. Pandemia nu a schimbat cu nimic această situație, țara noastră
    aflându-se printre primele 10 țări europene cu cea mai mare rată de corezidență
    a tinerilor adulți de peste 25 de ani cu părinții. Pe primele locuri se află
    Croația, Grecia și Slovacia, iar pe ultimele țări nordice precum Suedia,
    Finlanda și Danemarca. Sociologul
    Dumitru Sandu, profesor universitar în cadrul Universității București, a
    studiat fenomenul și a analizat cele mai recente date.

    Pentru 2020, în ierarhia
    europeană, Croația avea 65% tineri în situație de corezidență, Grecia 60%, Slovacia 53%. România se afla se afla pe
    locul 10 cu un procent de 43%. De fapt, schimbarea majoră care se întâmpla în
    cei doi ani de zile dintre 2018 și 2020, este o schimbare legată de diferențele
    de gen între bărbați și femei. Ponderea de tineri adulți bărbați de peste
    25 de ani și până în 34 care locuiau cu părinții era de 55%, deci peste
    jumătate. Pentru tinerele de aceeași vârstă ponderea
    este de 29% la sută. Deci practic avem de-a face cu o diferență de aproximativ
    27 de puncte procentuale. Cum ne situăm din acest nou punct de vedere al
    decalajelor de gen? Suntem pe locul 2 imediat după Bulgaria. Bulgaria
    are un procent mai mare decât România 20, diferența între între bărbați și
    femei fiind de 28% față de 27% cât este în România. Deci, în Europa, este vorba
    de un decalaj nu între vechea UE și noua UE, ci între extremele geografice. Există
    țările sudice precum Croația, Grecia, Slovacia și România, dar apropiate de ele
    ca comportament demografic și Portugalia, Spania, Italia și Malta, și cele
    nordice. Deci este o poziție majoră între sudul Europei
    și nordul Europei.


    Prima cauză la care ne gândim când
    analizăm această situație este cea economică. Șomajul
    mai ridicat în rândul tinerilor, chiriile mari sau costul mare al locuințelor
    sunt tot atâtea motive care-i țin mult timp pe tineri în casa părintească. Dar e posibil ca persistența unor modele
    culturale sau sociale mai vechi să constituie, de asemenea, o cauză, având în
    vedere mai ales discrepanțele de gen. Sociologul
    Dumitru Sandu revine cu explicații.

    Motivația economică stă în picioare, dar
    există și o motivație culturală sau socială în sensul că în modelul tradițional
    cultural, bărbatul este principalul aducător de venit. El contează mai mult pe
    piața forței de muncă. Această motivație socială are o importanță foarte mare
    în analizele sociologice. Am măsurat starea socială a celor 27 de țări prin
    speranța de viață la naștere, un indicator care e folosit în cercetările de
    specialitate ca măsurare pentru dezvoltarea socială. Pe scurt, societățile cu servicii
    sociale și medicale pentru populație mai puțin dezvoltate tind să îi oblige pe
    tineri să trăiască mai multă vreme cu părinții. Pe tinerii bărbați, mai ales.
    De aici decalajul foarte mare între bărbați și femei în sudul Europei față de
    nordul Europei.


    Totuși,
    explicația această nu acoperă în întregime fenomenul, căci sudul Europei este
    în schimbare de mult timp, iar România constituie un caz exemplar în această
    privință, consideră Dumitru Sandu.

    Mai ales în țările sărace, sudice, din
    Europa a avut loc în ultimii 10-20 de ani un proces de creștere accelerată a
    nivelului de aspirații pentru tineri. Pe scurt, tinerii din România, indiferent
    de starea lor economică și starea economică a țării, vor să trăiască precum în
    Occident. În aceste condiții o parte dintre ei, dacă vor să trăiască precum în
    Occident, pleacă în Occident, dar alții rămân în țară. Pentru ca setul de
    condiții de trai din viitoarele tinerele gospodării să fie cât mai apropiate de
    setul de condiții din Occident, ei acceptă o perioadă tampon în care cheltuiesc
    mai puțin pentru persoana proprie și se pregătesc de întemeierea unei familii
    mai mult conexat. De pildă, societatea românească începe să investească din ce
    în ce mai mult în calitatea copilului. Ideea e: nu mai vrem copii mulți, ci
    vrem să avem condiții în familie, în gospodărie și în societate în așa fel încât copiii mai puțin pe care-i
    avem să aibă acces la o educație bună și la un trai bun. Astfel, aceste amânări
    care par ciudate la prima vedere sunt absolut raționale. Rezultă din creștere
    bruscă a nivelului de aspirații la tineretul relativ sărac din sudul Europei
    care tot amână întemeierea unei familii și gospodăriei proprii până când se
    apropie de condițiile ideale.


    Din
    păcate, niciuna din datele actuale nu relevă faptul că gradul de corezidență al
    tinerilor cu părinții va scădea în viitorul apropiat, cel puțin nu atâta timp
    cât condițiile economice nu se modifică.


  • Ora diasporei 18.04.2022

    Ora diasporei 18.04.2022

    Românii din Italia, dupa 30 de ani — realitate de studiu. Participă: Miruna Câjvăneanu — jurnalistă, co-coordonatoare şi co-autoare a volumului “Rădăcini la jumătate. Treizeci de ani de imigrație românească în Italia”, realizat de Centrul de Studii și Cercetări IDOS, de la Roma (cu participarea unui colectiv de cercetători şi profesori români şi italieni), profesor universitar emerit Dumitru Sandu — doctor în sociologie, dr. Bogdan Voicu – sociolog, cercetător ştiinţific gradul I la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române și profesor asociat la Catedra de Sociologie a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, de asemenea co-autori ai cărţii lansate în martie 2022:



  • Umfrage zur Migration: Jugendliche sind Euro-Pendler

    Umfrage zur Migration: Jugendliche sind Euro-Pendler

    Eine weitere Untersuchung bestätigt, was auf informeller Ebene in privaten Diskussionen seit Langem diskutiert wird: Junge Menschen beabsichtigen ebenfalls auszuwandern. Die internationale Studie zur Jugendmobilität verarbeitete Daten aus einer Umfrage unter 30.000 jungen Menschen in neun EU-Ländern: Deutschland, Schweden, Gro‎ßbritannien, Irland, der Slowakei, Lettland, Italien, Spanien und Rumänien. Ende 2015 und Anfang 2016 haben 2000 Menschen in Rumänien an dieser Umfrage teilgenommen. Die Schlussfolgerung ist jedoch noch heute gültig: Fast die Hälfte der rumänischen Jugendlichen zwischen 16 und 35 Jahren würde auswandern. Professor Dumitru Sandu von der Fakultät für Soziologie der Universität Bukarest trug zur Forschung bei und zog die Schlüsse.



    Sie wollen nicht einfach das Weite suchen, sie haben geordnete Pläne, zu gehen. Zu sagen, dass man weg gehen möchte ist eines — denn Wünsche sind unterschiedlich in der Intensität und im Grad der Gestaltung der Zukunft –, aber wir arbeiten niemals nur mit Fragen, was die Menschen wollen. Wir gehen ins Detail. 47% ist also der Anteil der rumänischen Jugendlichen im Alter von 16 bis 35 Jahren, die zum Zeitpunkt der Umfrage sehr gut strukturierte Absichten, sogar Pläne haben, das Land in den nächsten fünf Jahren zu verlassen.“




    Für die rumänische Öffentlichkeit ist das soweit keine Überraschung. Beim Vergleich zwischen den Ländern treten jedoch Überraschungen auf. In Bezug auf die Gründe für die Auswanderung sind die Rumänen beispielsweise den Italienern sehr ähnlich. Professor Dumitru Sandu:



    Die Liste der Gründe ist lang. Es fängt fast immer mit Löhnen, Jobs und Wohlstand an. Aber nicht nur das sind die Gründe. Und zwischen Rumänien und Italien ist der gemeinsame Punkt: Korruption und die schlechte Verwaltung. Da sich die Situationen und die Motivationen im Moment unterscheiden, ist es angemessen, von dem auszugehen, was wir kennen: die Situation der Ärzte. Da die Hauptgründe für die Auswanderung wirtschaftliche Gründe sind, würde man erwarten, dass Gehaltserhöhungen ein wichtiger erster Schritt sind, um die Auswanderung zu stoppen. Das ist aber nicht der Hauptgrund. Seitdem sich die Situation verbessert hat — nämlich seit der Anhebung der Gehälter –, ist sicherlich nicht viel vergangen, aber aus den vorläufigen Daten ergibt sich auch etwas anderes: Die Kluft zwischen dem Privatsektor und dem öffentlichen Bereich hat zugenommen, und die Ärzte in der privaten Krankenpflege wollen so hohe Gehälter wie jene, die im staatlichen Gesundheitswesen arbeiten. Finden sie diese in Rumänien nicht? Dann ist das Ausland nahe. In diese Gleichung muss unverzüglich der Stabilisierungsfaktor eingeführt werden, die Stabilisierung junger qualifizierter Leute. Darüber hinaus müssen Faktoren wie die Qualität des Arbeitsumfelds und des Berufslebens eingeführt werden. Dies gilt auch für andere Tätigkeitsbereiche, nicht nur für die Medizin. Junge Menschen wünschen sich nicht nur gute Arbeitsbedingungen, sondern auch entsprechend ihrer Leistung beruflich gefördert zu werden, wie in anderen Teilen Europas.“




    In den Diskussionen von Professor Dumitru Sandu mit den 2000 jungen rumänischen Teilnehmern an der Studie zur Jugendmobilität wurde die Frage der Rückkehr in das Land angegangen.



    Wenn wir das Thema des Exodus der jungen Menschen nur anhand von wirtschaftlichen Gesichtspunkten beurteilen, werden wir es niemals lösen. In der vorhin erwähnten Umfrage fragte ich die 2000 jungen Leute — einige von Ihnen waren bereits ausgereist und kehrten zurück –, warum sie ausgereist sind, als sie das erste Mal ausreisten, und wie oft sie das getan haben. Beim Vergleich zwischen den neun Ländern hinsichtlich der Lebenserfahrungen, die zur Migration führen, stellt man fest, dass es im Falle Rumäniens wichtig ist, dass man sich bereits im Ausland aufgehalten hat. Der typische, junge oder weniger junge Rumäne wird bei seinen Migrationsabsichten stark davon beeinflusst, ob er das schon mal getan hat oder nicht. Migration ist ein Kreislauf.“




    Die Kreislaufmigration wurde bereits in den Fachstudien als Euro-Pendeln“ definiert und umfasst das Austreten aus dem Arbeitsleben, die Rückkehr in die Heimat für einen bestimmten Zeitraum und die Rückkehr zu den Arbeitsplätzen im Ausland. Dieses Pendeln ist jedoch nur auf der Grundlage sehr fester Arbeitsverträge möglich. Ein Vergleich mit anderen Ländern kann auch andere Aspekte der Arbeitsmigration klären: die Möglichkeit und die Bedingungen für eine Rückkehr in die Heimat. Professor Dumitru Sandu schlussfolgert:



    Wie aus anderen Studien hervorgeht, besteht ein wesentlicher Unterschied zwischen dem durchschnittlichen rumänischen und beispielsweise dem polnischen Migranten darin, dass der letztere aufgrund von vertraglichen oder institutionellen Grundlagen migriert, die wesentlich günstiger für die Kreislaufmigration sind. Die Rumänen hingegen verlassen sich eher auf Familienbeziehungen. Wenn wir einen durchschnittlichen rumänischen Migranten mit dem schwedischen oder deutschen vergleichen, kehren die Nordeuropäer nach Hause zurück, weil sie ihren Plan erfüllt haben, den sie vor der Abreise aufgestellt haben. Der in die Heimat zurückkehrende Rumäne kommt aus Zwang oder Verpflichtung zurück: Zwang im Falle einer eigenen Erkrankung und Verpflichtung gegenüber den Angehörigen, etwa bei einer Scheidung oder dadurch, dass er die zu Hause zurückgelassenen Kinder besucht. Es ist eine erzwungene Rückkehr, die daher seltener stattfindet.“




    Die Institutionalisierung der Kreislaufmigration wäre eine Lösung für die Rückkehr der jungen Menschen, die jedoch mit dem Wunsch ausreisen, einmal zurückzukehren, um nicht vollständig zu entwurzeln. Die geht auch aus der Studie von Professor Dumitru Sandu hervor.



    Sie reisen jedoch mit dem Gedanken aus, unter bestimmten Umständen zurückzukehren. Die Entscheidung, zurückzukommen, hängt von einer Art permanenten Vergleichs ab — sie behalten ihr Heimatland im Auge und vergleichen die Geschehnisse im Westen mit jenen in der Heimat. Darüber hinaus leiten einfache Menschen ihr Verhalten nicht nur anhand objektiver Indikatoren ab, sondern auch anhand subjektiver Faktoren wie das Vertrauen. Ich spreche von Vertrauen in das Parlament, die Regierung und andere öffentliche oder private Institutionen. Ein weiterer Aspekt dabei ist, dass junge Menschen sowohl im Inland als auch im Ausland ein starkes Misstrauen gegenüber den öffentlichen Einrichtungen haben, insbesondere gegenüber der öffentlichen Verwaltung in Rumänien.“




    Folglich sei die Hauptvoraussetzung für die Rückkehr der Euro-Pendler die der Änderung der Umstände in der Heimat, so dass erneut Vertrauen gegenüber den öffentlichen Institutionen entsteht, sagt Professor Dumitru Sandu.

  • Tinerii şi potenţiala lor migraţie

    Tinerii şi potenţiala lor migraţie

    Între 2007 şi 2017, deci în deceniul scurs de la aderarea României la UE, au plecat din ţară 3,4 milioane de persoane, aproximativ 17% din populaţie. Aceste date oficiale plasează, de altfel, România pe locul doi într-un top al ritmului de creştere a diasporei, după Siria, ţară afectată de un crunt război civil. Aceasta e situaţia din prezent, dar nici viitorul nu arată foarte diferit. O altă cercetare confirmă ceea ce la nivel informal, în discuţiile private, oamenii dezbat de mult timp: tinerii intenţionează şi ei să migreze. Studiul internaţional Youth Mobility a prelucratdatele unui sondaj făcut pe 30 de mii de tineri din nouă țări ale Uniunii Europene: Germania, Suedia, Marea Britanie, Irlanda, Slovacia, Letonia, Italia, Spania și România.



    Din ţara noastră, au participat 2.000 de persoane la acest sondaj realizat la sfârşitul lui 2015 şi începutul lui 2016. Concluzia sa e, însă, valabilă şi azi : aproape jumătate din tinerii români cu vârste cuprinse între 16 şi 35 de ani şi-ar dori să emigreze. Profesorul universitar Dumitru Sandu de la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti a contribuit la cercetare şi concluzionează. Nu doar doresc să plece, ci au planuri de plecare. A spune că doresc să plece înseamnă una – căci dorințele sunt diferite ca intensitate și grade de structurare a viitorului -, dar noi nu lucrăm niciodată doar cu întrebări referitoare la ceea ce-și doresc oamenii. Intrăm și în detalii. Deci, 47% reprezintă procentul de tineri cu vârste între 16 și 35 de ani din România care, la momentul sondajului, aveau intenții foarte bine structurare, planuri chiar, de a pleca din țară în următorii cinci ani



    Până aici, nimic surprinzător pentru opinia publică din România. Surprizele apar, însă, când se fac comparaţii între ţări. De pildă, în privinţa motivelor emigrării, românii sunt foarte asemănători cu italienii. Profesorul Dumitru Sandu. Lista de motive e lungă. Aproape întotdeauna se începe cu salariile, locurile de muncă și bunăstarea. Dar nu numai acestea sunt motivele. Iar între România și Italia punctul comun este corupția: funcționarea proastă a administrației. Pentru că în clipa de față situațiile și motivațiile sunt diferite, e bine să plecăm de la ceea ce știm mai clar: situaţilor medicilor. Din moment ce principalele motive ale plecării sunt cele economice, te-ai aștepta ca mărirea salariilor să fie un prim pas major pentru oprirea plecărilor.


    Dar nu este așa. Sigur nu a trecut mult timp de la schimbarea situației – adică mărirea salariilor -, dar, din alte date parțiale, rezultă altceva: s-a accentuat decalajul dintre sectorul privat și cel public, iar medicii din sectorul privat vor să aibă salarii la fel de mari ca cei de la stat. Nu le găsesc în România? Dar străinătatea e aproape. În ecuația asta, trebuie introdus imediat factorul stabilizării, al stabilizării tinerilor calificați. Pe lânga asta, trebui introduși factori precum calitatea mediului de muncă și a vieții profesionale și asta e valabil și în alte domenii de activitate, nu doar în medicină. Tinerii vor nu doar condiții bune de muncă, dar și condiții meritocratice de promovare profesională, la fel ca în alte părți ale Europei



    În discuţiile purtate de profesorul Dumitru Sandu cu cei 2000 de tineri români participanţi la studiul Youth Mobility, a fost dezbătut şi problema întoarcerii în ţară. Dacă judecăm problema exodului de tineri doar în termeni economici, nu vom rezolva niciodată. Făcând sondajul menționat mai devreme, i-am întrebat pe cei 2000 de tineri cu care am stat de vorbă – unii fusese plecați și reveniseră – de ce au plecat, când au plecat prima dată și de câte ori au plecat. În plus, în momentul în care compari experiențele de viață care duc la migrație între cele nouă țări, vezi că în România, contează faptul de a mai fi fost plecat în străinătate. Românul tipic, tânăr sau mai puțin tânăr, e foarte influențat în intenții de plecare de ceea ce a făcut anterior. Migrația e circulatorie



    Conceptualizată deja în studiile de specialitate drept euronavetism, migraţia circulatorie presupune plecarea în scop de muncă, întoarcerea în ţară pentru o anumită perioadă şi revenirea la slujbele din afară ţării. Acest navetism, însă, este posibil doar pe baza unor contracte de muncă foarte ferme. Comparaţia cu alte ţări poate clarifica şi alte aspecte ale migraţiei pentru muncă: posibilitatea şi condiţiile întoarcerii în ţară.



    Profesorul Dumitru Sandu poate concluziona: Aşa cum reiese din alte studii, o deosebire majoră între românul obişnuit şi, de pildă, polonezul obişnuit care migrează este faptul că ultimul pleacă pe baze contractuale sau instituţionale, mult mai favorabile migraţiei circulatorii. Românii, în schimb, pleacă mai mult prin relaţii familiale. Iarăşi, dacă vom compara un român migrant obişnuit cu suedezul sau germanul obişnuit, cei din nordul Europei se întorc acasă pentru că şi-au realizat planul cu care au plecat. Românul care se întoarce acasă, se întoarce din obligaţii: obligaţii impuse de propria boală sau de cea a rudelor, impuse de divorţ, impuse de vizitarea copiilor lăsaţi acasă. E o întoarcere obligată care, deci, se întâmplă mai rar



    Instituţionalizarea migraţiei circulatorii ar fi o soluţie pentru revenirea, măcar temporară în ţară a tinerilor care pleacă, totuşi, cu dorinţa de a reveni cândva, de nu a smulge complet rădăcinile, fapt care reiese tot din studiul la care a contribuit şi profesorul Dumitru Sandu. Ei pleacă, totuşi, în ideea de a se întoarce în anumite condiţii. Iau decizia efectivă de revenire printr-un gen de comparaţie permanentă – stau cu ochii pe ţară – între ce-i acolo, în Occident, şi ce-i aici. În plus, oamenii obişnuişi îşi ghidează comportamentul nu numai în funcţie de indicatori obiectivi, ci şi subiectivi cum ar fi încrederea. Vorbesc de relaţiile de încredere în raport cu Parlamentul, Guvernul şi alte instituţii publice sau private. O altă faţetă a problemei este şi faptul că atât tinerii din ţară, cât şi cei din străinătate manifestă o neîncredere accentuată în raport cu instituţiile publice, mai exact cu administraţia publică din România



    Aşadar, condiţia principală a revenirii, în afara celei specifice euronavetismului, depinde, de fapt, de evoluţia situaţiei din ţară şi de modificarea stării de fapt, astfel încât încrederea în instituţii să reapară.


  • Întâlnirea ministrului delegat Dan Stoenescu cu reprezentanți ai mediului academic

    Întâlnirea ministrului delegat Dan Stoenescu cu reprezentanți ai mediului academic

    Ministrul delegat pentru relațiile cu românii de pretutindeni,
    Dan Stoenescu, s-a întâlnit azi, 4 aprilie 2016, cu reprezentanți ai mediului
    academic specializați în domeniul migrației. Discuțiile s-au axat pe
    oportunitățile de cooperare dintre Departamentul Politici pentru Relația cu
    Românii de Pretutindeni (DPRRP) din cadrul Ministerului Afacerilor Externe și
    experții români specializați în studiul migrației.




    Ministrul delegat a subliniat că expertiza mediului
    academic este un element cheie al fundamentării politicilor dezvoltate de
    instituțiile care au departamente sau programe pentru românii din diaspora.


    Colaborarea cu
    mediul academic este esențială în dezvoltarea
    unor politici publice care să angreneze diaspora românească și să
    răspundă în mod informat cerințelor și necesităților specifice diferitelor comunități
    românești din străinătate. Totodată, este necesară crearea unei rețele de
    specialiști care să colaboreze cu instituțiile statului pentru identificarea
    celor mai bune soluții în vederea formulării de politici publice în sprijinul
    românilor din străinătate, a declarat demnitarul.




    Consultările pe teme care țin de prioritățile strategice
    legate de diaspora vor fundamenta programele si proiectele viitoare în baza
    acestui dialog deschis și transparent.




    La întâlnirea privind subiectul migrației, convocată în
    premieră de către DPRRP, au participat
    prof. Dumitru Sandu, directorul Centrului de Studii pentru Migraţie
    (CeSMig)/ICUB, din cadrul Universității din Bucureşti, Monica Şerban,
    cercetător la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) al Academiei
    Române, Alexandra Chiru, consilier din cadrul Ministerului Muncii, Familiei,
    Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Marius Dobrescu, consilier din
    cadrul Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice.



  • Der Soziologe Dimitrie Gusti

    Der Soziologe Dimitrie Gusti


    Der wohl herausragendste Vertreter der rumänischen Soziologie in der ersten Hälfte des 20. Jahrhunderts war Dimitrie Gusti. Es gibt kaum wissenschaftliche Leistungen der damaligen Zeit in Rumänien, die nicht mit seinem Namen in Verbindung gebracht werden können, seine Forschungsergebnisse sind Meilensteine in der rumänischen Soziologie. Gusti war Universitätsprofessor, Mitglied der Rumänischen Akademie, Bildungsminister in den Jahren 1932-33, er gründete das rumänische Institut für Sozialwissenschaften und leitete Fachpublikationen.


    Berühmtheit erlangten in der Epoche die von Dimitrie Gusti initiierten gemischten“ Feldforschungsteams, die aus Studenten und Fachleuten unterschiedlicher Disziplinen bestanden — die Ergbenisse der Untersuchungen im ländlichen Milieu mündeten stets in Monographien über verschiedene Dörfer in Rumänien. Gusti förderte auch ein als Sozialdienst“ bezeichnetes Unterfangen, das akademische Forschung mit Sozialpädagogik verband; der Soziologe hegte ein Ideal: die rumänischen Bauern sollten aus ihrer wirtschaftlichen, politischen und kulturellen Rückständigkeit herausgeholt und in den Stand der Bürger des nach 1918 errichteten modernen rumänischen Staates erhoben werden. Die rumänische Hauptstadt hat Dimitrie Gusti schlie‎ßlich eines seiner heutigen Wahrzeichen zu verdanken — das 1936 gegründete Dorfmuseum.


    Über das Wirken und die Bedeutung Dimitrie Gustis für die rumänischen Sozialwissenschaften sprechen in der Audiodatei die Soziologen Vintilă Mihăilescu und Dumitru Sandu. Eine Randbemerkung über Benito Mussolinis Parteiprogramm, die er Anfang der 1920er gemacht hatte, brachte Gusti in der französischen Fachzeitschrift Les Études Sociales“ im Jahr 2011 den Vorwurf, ein Sympathisant des Faschismus gewesen zu sein. Was es damit darauf hat, erläutert ebenfalls in der Audiodatei Antonio Momoc, Lektor an der Bukarester Fakultät für Journalismus und Kommunikationswissenschaften.


    Audiobeitrag hören:


  • Sociologul Dimitrie Gusti

    Sociologul Dimitrie Gusti


    Cel mai important nume al sociologiei româneşti din prima jumătate a secolului al 20-lea a fost Dimitrie Gusti. Puţine realizări în sociologie nu sunt legate de numele lui. A fost profesor universitar, membru al Academiei Române, ministru al învăţământului între 1932 şi 1933, a înfiinţat Institutul Social Român, a condus publicaţii de specialitate. A iniţiat celebrele ”echipe mixte” formate din studenţi şi cercetători din mai multe domenii care efectuau studii de teren, finalizate cu redactarea de monografii privind satele din România. A fost promotor al serviciului social prin care cercetarea academică se îmbina cu acţiunea socială şi cu pedagogia socială. Idealul său era ridicarea ţărănimii din starea de înapoiere economică, politică şi culturală şi transformarea în cetăţeni ai statului român construit după 1918. În 1936, Dimitrie Gusti a creat instituţia publică cu cea mai mare vizibilitate până azi: Muzeul Satului din Bucureşti.


    Despre Dimitrie Gusti se spune că este fondatorul unei şcoli de gândire sociologică, cea mai importantă şcoală românească de sociologie. Dimitrie Gusti şi ”şcoala Gusti” au fost reanalizate de revista franceză de specialitate Les Études Sociales într-un număr dublu din 2011 sub titlul ”Sociologie et politique en Roumanie (1918-1948)”. Sociologul Vintilă Mihăilescu a dat răspuns la întrebarea dacă Gusti a fost un inovator: ”Gusti nu este un inovator, nu este un precursor, ci se înscrie în tradiţia românească a studiilor rurale. Aici este o problemă foarte delicată. Cineva care şi-a propus să facă din sociologie una naţională putea s-o facă, adică să servească naţiunii. Dar nu una naţionalistă. Şi Gusti arată asta foarte clar: atâta vreme cât construcţia naţională este principala miză a societăţii actuale, sociologia se ocupă şi cu asta. Dacă în secolul 21 sociologia s-ar ocupa doar de problema aservirii ţărănimii ar fi puţin cam deplasat. După cel de-al doilea război, Gusti avea în vedere o cu totul altă poveste, cea cu Naţiunile Unite. Sociologia trebuia să se mute în alt context. Dar în contextul a peste 80% populaţie rurală, a acuza sau suspecta un sociolog că se ocupă doar de ţărănime este puţin ciudat.”




    Dimitrie Gusti a fost fondatorul şcolii de sociologie de la Bucureşti care urmărea cum se produc schimbările în societate, cum se pot prevedea tendinţele şi cum se pot analiza procesele sociale. El a promovat metoda de cercetare monografică prin care un subiect era cunoscut dacă era cercetat din perspectiva mai multor discipline. Sociologul Dumitru Sandu a răspuns la întrebarea pusă de revista Les Études Sociales, şi anume dacă şcoala creată de Gusti a fost chiar o şcoală? ”Să încercăm să răspundem la întrebarea “ce fel de şcoală este Şcoala Gusti?”. Eu cred că este o şcoală. Problema este ce fel de şcoală este? Lista de etichete o ştim: şcoala Gusti, şcoala sociologică de la Bucureşti, şcoala monografică, şcoala românească. Dacă trecem de la sistemul de listă la cel de analiză, avem trei tipuri de şcoli: şcoală de metodă, şcoală de teorie, şcoală de metodologie-epistemologie. Ceea ce adaug la această clasificare este şcoala de promovare a unui model de acţiune socială, şi anume şcoală de intervenţie. Şcoala Gusti are toate aceste componente.”




    Unul dintre reproşurile făcute lui Gusti de către revista franceză în dosarul său a fost cea de simpatizant al fascismului. Antonio Momoc, lector la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti, a arătat care au fost afirmaţiile lui Gusti care i-a atras acuzaţia de fascism: ”Aveau loc dezbateri la Institutul Social Român la care participau toţi intelectualii care contau în acea perioadă. Afirmaţia pe care Dimitrie Gusti a făcut-o este în timpul unei dezbateri despre doctrinele partidelor politice. Era în 1922 şi lucrarea va apărea în 1924. Era începutul fascismului italian. În România în acea perioadă, mişcarea fascistă practic nu exista. Ea abia apărea în 1922-23 ca o reacţie la Constituţia din 1923. În anii 1920, cu toate ciclurile electorale, sprijinul pentru partidele extremiste era destul de mic, undeva la 3-4%. În anii 1920, fascismul era o curiozitate. Singurul care face referire la fascism, la cel al lui Mussolini, este Dimitrie Gusti. Niciunul dintre cei prezenţi nu consideră că ce se întâmpla în Italia ar fi fost important. În ce context face Gusti acea referire din care se poate trage concluzia abruptă că este fascist? El făcea o distincţie între partide politice şi din punctul lui de vedere, în acord cu propriul său sistem al sociologiei politice şi etice, există două tipuri de partide: cele de program şi cele oportuniste. Din punctul lui de vedere, partidul fascist era unul de program. Şi arăta că există un entuziasm şi o emulaţie în legătură cu acest partid. Atât. Asta este tot ce-a spus el despre fascismul italian. De aici şi până la a-l acuza de fascism este cale lungă.”




    După război, Gusti a colaborat discret cu Partidul Comunist. Ceea ce arată că, asemenea multor altor exemple de intelectuali care au legat ştiinţa de politică, nimeni nu este scutit de influenţele pe care timpul prezent le are asupra individului.