Radio România Internațional

Tag: editura Polirom

  • “Acasă, departe”, un nou roman semnat Adrian G. Romila

    “Acasă, departe”, un nou roman semnat Adrian G. Romila


    În această vară, scriitorul Adrian G. Romila și-a lansat cea mai recentă carte intitulată “Acasă, departe”. Apărut la editura Polirom, volumul conține, de fapt, trei romane a căror acțiune se petrece în epoci diferite legate între ele de același personaj: un alter ego al autorului care, de fapt, îi poartă și numele. Despre subiectul acesta, neobișnuit în aparență, Adrian G. Romila mărturisește că este unul foarte personal. Voiam de mult să o scriu pentru că, în general, scriitorii scriu despre ce nu fac în realitate, dar despre citesc, scriu sau visează. Aveam demult subiectul în cap, poate nu așa de dezvoltat încât să ocupe 460 de pagini, dar până la urmă așa mi-a ieșit. E o carte de visător, o carte care invită la visare și la călătorie.



    Și “Acasă, departe”, ca și celelalte proze ale scriitorului din Piatra Neamț, are în centru pasiunea sa pentru călătoriile pe mare și pentru corăbii, Adrian G. Romila fiind, de asemenea, colecționar și creator de machete de nave. Din punct de vedere strict literar, volumul este, la rândul său, o călătorie printre genuri și stiluri, ne asigură criticul Marius Chivu.


    Sunt trei romane, fiecare având un gen diferit, dar apăsând toate trei pe partea documentară, dar lucrând diferit cu ficțiunea și cu autobiografia, pentru că eu cred că există personajul Adrian G. Romila. Este practic o autobiografie a autorului, așa cum vrut el s-o scrie. Și mă gândeam ce analogie legată de acest triptic să folosesc, aceste trei romane. M-am gândit la pasta de dinți Aquafresh în trei culori : roșu, alb și albastru. Vă las pe fiecare să vedeți care culoare se potrivește cu cele trei bucățele ale acestui triptic. Există, în primul rând o parte bine documentată a cărții. (…) Apoi are un nivel, firește, al imaginarului foarte bine dezvoltat, pentru că nu faci nimic doar cu datele. Trebuie să poți să imaginezi, să descrii personajele, să le faci să vorbească. Sunt câteva personaje formidabile, cel puțin în prima parte, cea a romanului Revoluției, cel plasat în 1835. (…) Și, bineînțeles, există și dimensiunea asta meta-narativă, meta-biografică, în care avatarurile literare ale lui Romila umblă prin istorie. Așadar, prima parte sau primul roman e un roman de aventuri, picaresc, care loc pe mare și cuprinde puțină istorie alternativă. Al doilea roman are o dimensiune mai detectivistică, e un fel de istorie autobiografică. E și mult existențialism acolo. Și apoi vine partea finală, care este probabil cea mai dificilă. E plasată în trecutul cel mai îndepărtat, în vremea lui Ovidiu și limbajul trebuie să-i fi pus niște probleme. (…) Oricum, sunt patru sute cincizeci de pagini și merită degustate pe îndelete.



    Adrian G. Romila a publicat în anii din urmă romanul “Apocalipsis” și a contribuit cu câte un text în antologiile Cartea orașelor (Humanitas, 2021) și KIWI (Polirom, 2022). Publică frecvent eseuri, povestiri și cronici literare în reviste “pe hârtie” și pe internet. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al PEN Club România și este redactor la trimestrialul cultural Conta, editat la Piatra-Neamț.






  • Arta dramatică și Arhivele Securității

    Arta dramatică și Arhivele Securității

    Teatrul ca rezistență, volum scris de jurnalista Cristina Modreanu și
    publicat recent de editura Polirom surprinde atât insistența cu care
    Securitatea îi urmărea pe actori și pe regizori, cât și modul subtil și
    subversiv prin care aceștia au ales să reziste în fața propagandei și a
    intimidării. La capătul unui proiect lung, care a presupus cercetarea atentă a
    dosarelor din arhivele Securității, autoarea, deopotrivă cronicar teatral, a
    reconstituit un aspect încă necunoscut pe deplin din teatrul românesc, așa cum
    a precizat jurnalista Oana Cristea Grigorescu.

    Meritul cărții
    este că aduce niște mărturii necunoscute pentru fiecare din acești artiști pe
    care îi cercetează Cristina. Găsim în capitolul care le e dedicat episoade pe
    care nu le cunoaștem despre traseul lor și despre relația lor cu Securitatea. Autoarea
    și-a asumat redescoperirea și cercetarea în arhive care, timp de 30 de ani, au
    fost lăsate în uitare.     Știm că e o realitate în multe teatre din România, că
    arhivele lor, după 1989, fie s-au dezmembrat, fie au ajuns depozitate în
    condiții improprii, fie a fost întreruptă în această perioadă adunarea materialelor
    și rămân niște decenii acoperite parțial. Ori Cristina Modreanu lansează în
    mediul teatral românesc invitația către tinerii cercetători și tinerii critici
    să privească spre arhive, spre trecutul pe care mulți dintre noi am avut șansa
    să îl trăim. Acum avem ocazia să-l reevaluăm din perspectiva unor noi
    informații la care avem acces prin cercetarea acestor arhive ale teatrelor, ale
    dosarelor Securității, prin interviuri cu urmașii care pot depune mărturie
    despre niște episoade personale din viața lor de familie, pe care le cunoaștem
    mai puțin.


    După o muncă de cercetare și redactare care a durat în jur de patru ani,
    Cristina Modreanu poate acum să tragă primele concluzii despre oamenii de
    teatru descriși în cartea și urmăriți de agenții Securității. Ce mi s-a părut extraordinar era că începutul și motivația urmăririi de
    către Securitate, în cele mai multe cazuri, era : sunt o amenințare la
    adresa orânduirii socialiste. Revenea sistematic această motivație, chiar cu această formulare, și
    mi s-a părut că, de fapt, i se acorda o foarte mare putere artistului. Asta
    înseamna recunoașterea sistemului: artiștii pot amenința orânduirea socialistă,
    deci au puterea asta puterea de a influența oamenii, de a îi face să gândească
    critic și la limită, în condiții istorice potrivite, de a schimba un sistem care
    este mult prea agresiv cu ei. Eu nu despre dizidenți am vrut să vorbesc,
    nu despre oamenii care au făcut gesturi publice. E foarte important ce au făcut
    ei și au fost foarte puțini la noi spre deosebire de alte țări din jur, dar
    asta și din cauza contextului politic și felului în care funcționa dictatura
    aici față de alte țări.

    Dar am vrut să vorbesc despre aceia care erau mai puțin
    știuți. Și da, sunt unii dintre ei care sunt vedete și sunt de la București. Și
    aici, la București, lucrurile reverberau mai puternic, dar sunt foarte mulți și
    în țară. Și despre ei se știe cel mai puțin, pentru că nu erau vedete.
    Lucrurile erau mai puțin vizibile în provincie decât acum, dar erau oameni care
    sistematic, ani la rândul, pe tot parcursul carierei lor, s-au confruntat cu
    această putere care presa asupra lor și de aceea am folosit termenul de
    rezistență. Ce au reușit acești oameni, după părerea mea, este să nu se
    modifice în esența lor și să reușească să rămână verticali.


    Autoarea cărții Teatrul ca rezistență își asigură cititorii că cercetarea
    nu s-a încheiat, nefiind exclus ca un alt doilea volum să apară, la capătul
    unui alt proces laborios de documentare.


  • O nouă carte semnată de Andrei Oișteanu: „Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților”

    O nouă carte semnată de Andrei Oișteanu: „Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților”

    Desfășurat la începutul verii, pentru prima dată în
    ultimii doi ani într-o ediție neafectată de restricțiile impuse de pandemie,
    târgul de carte Bookfest a găzduit lansările mai multor premiere editoriale.
    Printre ele s-a numărat și cel mai recent volum semnat de istoricul religiilor
    și mentalităților, Andrei Oișteanu. Apărută la editura Polirom și intitulată Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a
    mentalităților, cartea a fost prezentată de scriitorul Mircea Cărtărescu,
    prilej potrivit și pentru un omagiu adus autorului Andrei Oișteanu. Este un savant, este un erudit, este un om care știe foarte multe
    despre istorie, despre mentalități, despre trecutul Europei și nu numai al
    Europei și care, dincolo de toate aceste însușiri care ar putea duce la cărți
    terne, este și un excelent scriitor. Eu îl apreciez foarte mult din acest punct
    de vedere. Este un om care știe să scrie fermecător, care cumulează o mulțime
    de fapte interesante și le expune într o formă interesantă, ceea ce nu întâlnim
    foarte des în cazul istoricilor, religiilor, în cazul istoricilor,
    mentalităților și așa mai departe.



    Ce crede despre lucrare autorul ei aflăm acum chiar
    de la Andrei Oișteanu. E o carte care, chiar dacă este eterogenă în
    corpul ei, dat fiindcă se ocupă de o mulțime de teme, este omogenă în spiritul
    ei, pentru că se ocupă de modul în care mentalitățile ne ajută sau ne joacă
    feste de-a lungul mileniilor. În general, cuvântul mental a trăit mii de ani
    într-o formă destul de umilă, de adjectiv. Ai forță mentală, structură
    mentală. Abia în timpul Iluminismului, în secolul al XVIII-lea, a căpătat
    statut de subiect, ca mentalitate, și în toate limbile moderne apare astfel.
    De la mentalitate ca subiect până la istoria mentalității nu a rămas decât un
    pas făcut în secolul XX și care îți permite să măsori ecartul, diferențele
    între diverse manifestări culturale măsurând anumiți indicatori: atitudinea
    față de muncă, atitudinea față de legislație, atitudinea față de puterea
    autocratică și așa mai departe. În funcție de cum sunt ele pot defini mai bine
    o comunitate și faci diferența cu o altă comunitate.



    Și tot de la Andrei Oișteanu aflăm ce mentalitate a
    analizat referindu-se la începuturile modernizării spațiului românesc. Acest personaj colectiv, la care mă gândeam mereu când scriam cartea
    este târgovețul, un mahalagiul, cel care a reușit să rupă legăturile strânse cu
    țăranul, cu civilizația lui rurală excepțională. A rupt legăturile cu ei, dar
    încă nu le-a câștigat pe cele de mentalitate urbana. Diferențele sunt enorme.
    În acest vid de putere s-au produs revoluții și reforme la care nici nu ne
    putem gândi, pentru că ei au rupt, de exemplu, relația lor cu proprietatea. Au
    devenit liberi pentru că nu au mai vrut să aibă de gât atârnată ca o piatră de
    moară proprietatea terenurilor, pământului și a caselor. Au intrat într-o eră
    capitalistă, liberală, deci și în care domnește banul: valoare mare în volum
    mic. Și această schimbare fenomenală s-a produs la noi cu o întârziere destul
    de mare. În loc să se producă în timpul Renașterii, la 1500 s-a întâmplat la
    1800. Această diferență de mentalitate a dus și la o întârziere greu de
    recunoscut, dar adevărată, o întârziere în fapte și evenimente culturale.



    Cititorii pot savura analiza extinsă a acestor teme
    în cartea Moravuri și năravuri. Eseuri de
    istorie a mentalităților.


  • Gabriela Adameșteanu, aniversată la 80 de ani la Muzeul Național al Literaturii Române

    Gabriela Adameșteanu, aniversată la 80 de ani la Muzeul Național al Literaturii Române


    Pe 2 aprilie 2022, Gabriela Adameşteanu – prozatoare de excepție, care a devenit încă de la debut scriitoare canonică a literaturii române – a împlinit 80 de ani. Aniversarea scriitoarei a fost marcată la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Gabriela Adameșteanu este una dintre cele mai cunoscute și premiate scriitoare și jurnaliste din România. S-a consacrat cu romanul “Dimineață pierdută” (1984), care a avut șapte ediții în limba română, a fost recompensat cu premiul Uniunii Scriitorilor din România, tradus în numeroase limbi și transpus scenic de regizoarea Cătălina Buzoianu într-un spectacol memorabil la Teatrul Bulandra din București (1986). Cel mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu, “Fontana di Trevi” (2018, editura Polirom) încheie o trilogie începută în 1975 cu “Drumul egal al fiecărei zile” și continuată cu “Provizorat” (2010). Sub semnătura sa au mai apărut volumele de proză scurtă “Dăruiește-ți o zi de vacanță” (1979) și “Vară-primăvară” (1989), romanul “Întâlnirea” (2003), volume de publicistică și “Anii romantici” (memorii, 2014).



    Editura Polirom i-a dedicat o serie de autor. Gabriela Adameșteanu a fost timp de paisprezece ani (1991-2005) redactor-șef al săptămânalului politic și social “22” editat de Grupul pentru Dialog Social și al suplimentului “Bucureștiul Cultural”, inițiat de ea, pe care l-a coordonat până în 2013. Carmen Mușat, critic literar și profesor universitar, redactor-șef al revistei Observator cultural, a vorbit la evenimentul organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române despre activitatea jurnalistică a Gabrielei Adameșteanu.


    “Gabriela Adameșteanu este una dintre personalitățile care au dat tonul presei independente de după 1989. Prin activitatea ei la Revista 22 și la GDS-Grupul pentru Dialog Social, Gabriela Adameșteanu a arătat că se poate face jurnalism autentic, jurnalism care nu ascunde sub covor probleme grave ale societății, ci le pune pe masă și solicită o dezbatere pe marginea lor. În opinia mea, această ipostază a Gabrielei Adameșteanu, cea de jurnalistă, mi se pare esențială pentru proza ei, pentru că eu nu văd o ruptură între jurnalista Gabriela Adameșteanu și prozatoarea Gabriela Adameșteanu. Dimpotrivă, cred că este vorba de continuitate și sunt sigură că proza Gabrielei Adameșteanu a avut de câștigat datorită activității ei de jurnalist, la fel cum jurnalismul Gabrielei a fost infuzat de profilul de prozatoare. Această curiozitate extraordinară față de ce înseamnă dimensiunea socială, viața cotidiană, destinul omului în confruntarea cu istoria, cu timpul, cu politicul și cu societatea, teme ale prozei Gabrielei Adameșteanu, fie că e vorba de proza scurtă sau de roman, sunt totodată și temele jurnalismului pe care l-a făcut ea. Și cred că cel mai bine se vede această întâlnire între jurnalism și proză în Anii Romantici. Un volum care, pe lângă materia autobiografică, își trage seva din activitatea de conducător de revistă, de formator de opinie și de om interesat de problemele cetății. În același timp, este și un volum în care regăsim tot ceea ce înseamnă structură narativă specifică prozei, tot ceea ce înseamnă procedee și tehnici narative evidente în proza Gabrielei Adameșteanu.”



    Gabriela Adameșteanu a vorbit despre contextul în care a preluat conducerea revistei 22. “Revista a avut formula aceea de început în mare măsură datorită lui Stelian Tănase (istoric și scriitor, primul președinte al Grupului pentru Dialog Social (GDS), fondator și redactor-șef al revistei “22”. Eu am fost pentru continuitate dar, sigur, am adăugat foarte mult. Însă linia politică independentă, programul de integrare europeană și orientarea pro-atlantică au existat de la început la revista 22, de pe vremea când Ministerul de Externe și conducerea țării nu le aveau în vedere. În vara lui 1991, revista mergea prost, scotea un tiraj foarte mare care nu prea se vindea, așa că GDS-ul a decis să organizeze un concurs de proiecte. La acel concurs s-a înscris Alina Mungiu-Pippidi (jurnalistă, activistă a societăţii civile), care avea în plan o altă formulă de revistă, diferită de cea moștenită de la Stelian Tănase. Atunci m-am gândit și eu să depun un proiect și am fost anunțată că voi fi redactor- șef. Era septembrie 1991 când am preluat conducerea revistei.”



    Doar pentru secțiile care au spațiu! La evenimentul organizat de MNLR, Carmen Mușat a povestit cum a descoperit literatura Gabrielei Adameșteanu, în anii 80. “Am descoperit-o pe Gabriela Adameșteanu ca scriitoare în anii 80, în acei cumpliți ani 80, când eram studentă și când se vorbea în șoaptă, cu admirație, despre două cărți: Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda și Dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu. Erau anii în care cartea era marfă de contrabandă, dacă nu aveai o relație la librărie era greu să-ți procuri aceste cărți, cozile la librării erau uriașe, iar librăresele profitau și vindeau cărțile respective în pachet cu alte cărți propagandistice. Despre Dimineață pierdută se vorbea la diferite niveluri ale societății. Se vorbea la facultate, se vorbea în cercurile cunoscătoare ale literaților, inclusiv la coafor se vorbea desprea cartea Gabrielei Adameșteanu. Se vorbea despre autenticitatea cărții, despre faptul că e o carte care surprinde răsucirile istoriei și ce se întâmplă cu oamenii în asemenea momente. Pentru prozatoarea Gabriela Adameșteanu este esențial să înțeleagă modul în care istoria mare afectează istoriile mici, destinele oamenilor obișnuiti, dar și destinele personalităților care devin victime ale istoriei fără ca rangul social să facă neapărat diferența.”



    Gabriela Adameșteanu a fost vicepreşedintă (2000-2004) şi preşedintă a Centrului Român PEN (2004-2006), membră a Juriului pentru Premiul Uniunii Latine (2007-2010) și președintă de onoare a primului juriu pentru Premiul Goncourt român (2012). Deține Ordinul Chevalier de lOrdre des Arts et des Lettres (2013), acordat de Ministerul Culturii din Franța. Cărțile ei, constant reeditate, sunt traduse în 16 limbi, la edituri cunoscute și foarte bine primite de critica literară, națională și internațională.


  • “Copiii lui Marcel”, de Ema Stere, cîștigătorul Concursului Anual de Debut

    “Copiii lui Marcel”, de Ema Stere, cîștigătorul Concursului Anual de Debut

    Dintr-un număr de 94 de
    manuscrise primite, Editura Polirom de la Iași a ales cîștigătorul Concursului
    Anual de Debut, ediția a IV-a: Copiii lui
    Marcel de Ema Stere.     – așa sună fraza-cheie din comunicatul Editurii, una
    dintre cele mai prestigioase din România.

    M-aș bucura ca această carte, de la care nu aveam mari așteptări,
    să fie citită cu aceeași bucurie pe care am simțit-o eu când am scris-o,     spune
    Ema Stere jurnalistă la Radio România Cultural și co-realizatoare a emisiunii
    Vorba de cultură.


    Cine este Ema Stere și
    cum a pornit în această călătorie din care nu lipsesc tensiunea, misterul și
    răsturnările de situație urmează să descoperim parțial în rubrica de astăzi.
    Pornim de la ideea, tot mai răspândită, că scrisul poate deveni și el un fel
    de…virus. Unul care vine din interiorul multor persoane, dar nu dăunează grav
    sănătății. Atât timp cât nu are conținut violent sau ofensator, evident. Ca
    multe alte instrumente, și cel numit scris poate ascunde astăzi pericole
    majore, din păcate; dar nu despre acest gen de scriere vorbim acum.

    Mai
    multe, aflăm de la câștigătoare, colega noastră Ema Stere: Așadar, niște tineri se duc la țară, undeva într-un
    sat imaginar. Etapele pe care le parcurg ei sunt etape pe care le parcurg mai
    toate comunitățile. La care se adaugă faptul că am vrut și eu să mă distrez,
    pentru că până la urmă am scris cartea pentru amuzamentul meu personal. Și sunt
    foarte multe personaje, sper să se poată deosebi între ele. Există și o
    naratoare, care nu le știe pe toate, dar se bazează pe memoria satului în care
    ei, cei din grupul de tineri, s-au stabilit. Și, pentru că memoria colectivă nu
    este întotdeauna precisă, naratoarea cunoaște doar o feliuță de realitate, mult
    exagerată. În plus, ea are o personalitate de tip dominator. Este genul care
    strânge oamenii în jurul ei și își asumă meritele întregii comunități. Eu am
    făcut, eu am adus viață aici…Este un personaj de care a trebuit să țin seama.
    Și toate evenimentele sunt filtrate prin discursul acestei fete.


    Timp de nouă
    ani, cu întreruperi – atât i-a luat Emei Stere să îi …crească pe copiii lui
    Marcel. S-a documentat cu entuziasm în tot felul de direcții care porneau, ca
    tot atâtea drumuri, din miezul poveștii. A scris de mână, și-a creat un raft cu
    scriitori utopiști și s-a bucurat de toată aventura. Soțul ei a descoperit mai
    întâi câteva pagini și le-a citit pe furiș. Din discreție. Doamnele sunt mai
    greu de păcălit, oricât de discret ai fi; drept care Ema i-a dat tot ce
    scrisese până atunci. Abia bucuria lui a determinat-o să le arate și altora
    manuscrisul. Și așa l-a trimis la concursul de debut al Editurii Polirom. Cu
    adresă de email special creată – copiiiluimarcel – așa cum cerea regulamentul.
    Ce a fost mai departe ne spune tot Ema Stere:


    În orice caz, mă așteptam să primesc ceva de
    genul – Ne pare rău. Deocamdată nu. Când a venit mailul prin care
    redactorul-șef Adrian Botez mă anunța, cu bucurie, că am câștigat – și mă ruga
    să îi spun totuși cum mă cheamă – am început să țip prin casă. Am fost foarte
    fericită. Sper să apară cartea. Alte așteptări de la ea nu am. Eu nu aștept
    nimic, nici de la Moș Crăciun, nici de ziua mea, dar istoria personală mi-a
    demonstrat că, dacă nu aștepți, ți se întâmplă și mai bine. Cel puțin în cazul
    meu așa funcționează.


    S-ar părea că așa
    funcționează în cazul multor oameni, din câte mi s-a spus. Oricum, Ema Stere
    ne-a întors cumva gândul și spre raftul cu utopiși. Despre care toată lumea
    vrea să știe mai mult, afirmă ea. Și adaugă – …dacă ar fi să construiesc în
    gând o societate utopică, ea ar trebui să aibă simțul măsurii și al
    ridicolului. Pentru că ne trebuie tuturor.


  • „Buburuza”, un nou roman al Lilianei Corobca

    „Buburuza”, un nou roman al Lilianei Corobca


    La rugămintea unei jurnaliste, Vasilica Buburuz își rememorează viața în fața unui reportofon. E ultima confesiune a unei femei care din copilărie este imobilizată într-un scaun cu rotile, handicap ce nu o împiedică să trăiască asemenea oamenilor valizi, țintuiți, la rîndul lor, în fața computerelor și dominați de prejudecăți de tot felul. Își dorește să danseze, să-i crească aripi și să-și ia zborul, să se elibereze de boli și suferințe măcar în vis. Cu o origine modestă, considerată de părinți un eșec al vieții lor și de aceea lipsită de afecțiune, fata infirmă studiază, termină două facultăți, se poate întreține singură. Grațioasă și fragilă, dar cu resorturi inimaginabile, trăiește și povești de dragoste, și multe deziluzii, depășite în numele iubirii. Mărturia ei de o crudă sinceritate creionează portretul unei ființe greu încercate – o luptătoare optimistă și perseverentă, care se dedică alinării suferințelor celor din jur și, cu o vitalitate extraordinară, reușește să se bucure de fiecare nouă zi.



    Aşa se poate rezuma acţiunea din cel mai recent roman al scriitoarei şi cercetătoarei Liliana Corobca, “Buburuza”, apărut la sfârşitul anului trecut la Editura Polirom şi lansat la Târgul de Carte Gaudeamus. “Eu consider că fiecare roman este o provocare. Sunt curioasă să văd dacă pot intra adânc în subiect, dacă reuşesc să-l duc la capăt, dacă înţeleg tipologia, psihologia unui atare personaj. Pe mine mă provoacă tipul de personaj care este foarte departe de mine şi de viaţa mea, pentru că eu am o viaţă normală, care nu iese prin nimic în evidenţă, de aceea nu mi se pare interesant să-mi folosesc autobiografia când scriu. În schimb, atunci când îmi imaginez viaţa unui personaj şi intru în pielea lui, mi se pare că-mi îmbogăţesc şi experienţa.”



    “Mai toate romanele Lilianei Corobca propun convenția mărturiei unui personaj încercat. Kinderland e confesiunea unei fetițe de 12 ani, nevoită să-și asume rolul părinților, plecați la muncă în străinătate; în Imperiul fetelor bătrîne, Rafira își asumă cu orgoliu puritatea, refuzînd să își negocieze fecioria, într-o lume tranzacțională; Caiet de cenzor reprezintă tot un document fictiv, bazîndu-se pe corespondența dintre “autoare” și şefa Biroului Documente Secrete de la Cenzură; Capătul drumului reprezenta povestea unei bătrîne de 90 de ani, Ana Blajinschi, pe care familia vrea să o mute într-un azil de bătrîni, iar strănepoata care trebuie să ducă la îndeplinire misiunea află întreaga poveste a teribilei deportări în stepele Kazahstanului.”, scrie criticul Bogdan Creţu.






    Buburuza, romanul abia apărut la Editura Polirom, continuă aventura documentării fictive a unor traume. “M-a inspirat destul de mult modelul real, pentru că am avut un model real care m-a ajutat să construiesc personajul. Şi m-am gândit că dacă o asemenea persoană a existat în realitate, pot construi o ficţiune care să beneficieze de un asemenea personaj extraordinar, inspirat din viaţa reală. Îmi amintesc că în ultima mea discuţie cu fata care care mi-a servit drept model în acest roman, aceasta mi-a spus că cel mai important lucru din viaţa ei a fost dragostea, bărbaţii pe care i-a iubit şi atunci am fost pusă în situaţia de a imagina şi poveşti de dragoste. Şi de a face, în primul rând, din Buburuza un roman de dragoste. Eu îl numesc roman de dragoste, chiar dacă are această miză socială, adică are în centru acest personaj cu dizabilităţi.”



    Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călărași, Republica Moldova. A debutat în anul 2003 cu romanul Negrissimo (Premiul “Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). La editurile Cartea Românească și Polirom a publicat romanele Un an în Paradis (2005; tradus în italiană și germană), Kinderland (2013, 2015; tradus în germană și slovenă; Premiul Radio România Cultural, secțiunea Proză, și Premiul Crystal la Festivalul Internațional de la Vilenica, Slovenia, 2014), Imperiul fetelor bătrâne (2015), Caiet de cenzor (2017) și Capătul drumului (2018). A scris și un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători (Edition Thanhäuser, Ottensheim, Austria, 2014). A beneficiat de burse și rezidențe de creație în Germania, Austria, Franța, Polonia.


  • Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat

    Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat

    Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de Alina Nelega,
    este una dintre cele mai recente apariţii de la editura Polirom, colecţia Ego
    proză. Dacă suntem în căutare de etichete, putem spune că romanul este scris
    sub forma biografiei unei femei din Ardeal, în anii ’80, adică în timpul
    dictaturii comuniste.


    Cunoscută mai ales ca autor dramatic (dublu laureată UNITER,
    Honorary Fellow in Writing al Universităţii din Iowa, SUA, profesor universitar
    coordonator al masteratului de scriere dramatică de la universitate din Târgu
    Mureş) Alina Nelega revine la proză cu un această scriere care a trecut deja
    prin « grila » lansării la un recent târg naţional de carte şi printr-o serie
    de lecturi publice cu rezultate interesante.


    Despre « miezul » şi implicaţiile autobiografice ale acestui
    nou volum, vorbeşte la RRI, Alina Nelega : Cine are ceva de spus,
    spune, Deci, eu cred că am ceva de spus, am o opinie şi doresc să o
    împărtăşesc. Este şi motivul pentru care am scris acest roman, care are desigur
    şi o parte biografică. Pentru că am trăit această perioadă, ca adolescentă, şi
    nu a fost nevoie să îmi iau documentaţia din rafturile bibliotecilor sau din
    interviurile cu supravieţuitori ai perioadei. Perioada cu pricina este parte
    constitutivă din mine şi, cred, din toţi cei care au trăit-o şi a căror memorie
    a rămas poate fixată în perioada cu pricina.


    …feminitatea
    (în ipostaze diverse şi sub aspecte variate, de la avînt la mutilare, cu
    dragostea, maternitatea şi sexualitatea incluse) este tema dominantă a cărţii.
    Desigur, mai există cîteva teme la fel de incitante, pe care cititorul le va
    descoperi în acest roman puternic şi necruţător, pe care îl recomand cu căldură
    şi cu încredere, a scris recent despre Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
    Sanda Cordoş, critic literar.

    În rest, autoarea mărturiseşte că a preferat până
    acum feed-backul oferit de lumea teatrală, din care face parte. Am întrebat-o
    cum au reacţionat proprii copii, care sunt maturi şi au propriul drum de acum,
    după citirea romanului. Vag amuzată de întrebare, Alina Nelega a spus:

    Au reacţionat bine, aş spune eu. ..Mă rog, e o expresie destul de neutră. De
    fapt, s-au cutremurat, au avut întrebări, au spus că au citit acolo lucruri
    despre care nu realizau că s-ar fi putut întâmpla în această formă. Pentru că
    romanul este despre mica umilinţă de zi cu zi. Nu tratează marile teme, ci
    viaţa de fiecare zi, momentul acela despre care nu poţi să spui exact: aici
    începe intruziunea în viaţa mea, aici începe dictatura. Pentru că sunt nişte
    procese care se insinuează în viaţa individului. Este ca în paradoxul acela al
    lui Zenon: Câţi copaci fac o pădure? 1, 2, 3, 10? Şi te trezeşti, la un moment
    dat, că eşti în pădure şi nu-ţi dai seama când a început de fapt pădurea. Cam
    asta cred că s-a întâmplat şi cu noi.



    Cu sau fără metafore, mesajul Alina Nelega este unul demn de
    remarcat. Nu doar pentru generaţia ei, nu doar pentru editori, critici sau
    jurnalişti, ci şi pentru cei care – bombardaţi de informaţii de tot felul şi
    din toate direcţiile – nu realizează că multe lucruri cu adevărat scandaloase
    s-au petrecut şi se petrec aievea. De multe ori, chiar în imediata lor
    apropiere.

  • Gala Premiilor Observator Cultural

    Gala Premiilor Observator Cultural

    Cea de-a XIII-a ediție a Galei Premiilor Observator
    Cultural s-a desfăşurat pe 9 aprilie 2019, la Teatrul Odeon. Cu ocazia acestui
    eveniment l-am invitat pe Ovidiu Șimonca, redactor-șef adjunct al revistei
    Observator Cultural, la o discuţie despre cea mai recentă Gală, despre
    literatură română actuală şi prezenţa ei la marile occidentale. Una din
    noutăţile Galei Premiilor Observator Cultural din acest an este Observator
    Universitas, un premiu acordat de studenţi ai facultăţilor de litere unui volum
    de poezie.


    Discuţia a pornit însă de la Premiul Observator Lyceum, ajuns la cea
    de-a patra ediţie și jurizat anul acesta de elevi de la Colegiile I.L.
    Caragiale, George Coşbuc, Iulia Hasdeu, Gheorghe Lazăr, Mihai
    Viteazul, Sf. Sava, Gheorghe Şincai, Tudor Vianu din Bucureşti.
    Observator Lyceum este un proiect inițiat în 2016 de revista Observator
    Cultural – cu sprijinul Muzeului Național al Literaturii Române – pe modelul
    prestigiosului premiu francez Goncourt des Lycéens.     Scopul proiectului este de
    a crea o platformă de comunicare între scriitorii români contemporani și
    cititorii tineri, din dorința de a-i apropia de literatura română și de a le
    cultiva pasiunea pentru lectură.


    Ovidiu Șimonca: A
    fost din nou o experienţă foarte interesantă, elevii implicați în     jurizare au
    venit în redacţia Observator Cultural şi am discutat toate cărţile nominalizate
    la secţiunea Proză. Mă bucur că printre aceşti tineri se află viitori critici
    şi cititori profesionişti de literatură română. Trebuie spus că elevii care au
    jurizat Observator Lyceum beneficiază şi de îndrumarea unor profesoare
    extraordinare, care îi încurajează să citească literatură română contemporană.
    În ceea ce privește noutatea acestei ediţii a Galei Obsevator Cultural, premiul
    Observator Universitas, am mizat pe studenţi de la Facultăţile de Litere din
    ţară, Universitatea din Bucureşti, Universitatea Babeş-Bolyai (Cluj- Napoca),
    Universitatea Al.I. Cuza (Iaşi) şi Universitatea Lucian Blaga (Sibiu). Ei au
    ales dintre cărţile nominalizate o carte de poezie. Aşa că există cititori,
    există viitor al literaturii române, există şi ofertă, problema este că ar
    trebui să acţionăm şi mai mult la nivel internaţional.


    Premiul Observator Lyceum i-a fost acordat
    Cristinei Andrei, pentru volumul Matriarhat, apărut la Editura Nemira. Premiul
    Observator Universitas i-a revenit lui Robert Gabriel Elekes, pentru volumul O
    dronă care să mă vrea în sfârşit doar pe mine,     apărut la Casa de editură Max
    Blecher. Am vorbit cu Ovidiu Șimonca și despre opțiunea editorilor români de a
    miza tot mai mult pe literatura română: Vreau să remarc că opţiunea editurii
    Humanitas de a publica tot mai multe cărţi de literatură română este foarte
    inspirată. Scriitoarea Andreea Răsuceanu, coordonatoarea colecţiei Scriitori
    Români,a selecţionatcărţi foarte bune anul trecut şi continuă să publice
    literatură de foarte bună calitate. În orice caz, această concurenţă între
    editurile Humanitas, Nemira şi Polirom este o concurenţă benefică, înseamnă că
    editorii mizeazătot mai mult pe literatura română. Urmărind aparițiile de până
    acum, cred că vom avea un an bun în ceea ce priveşte oferta literară, cu multe
    cărţi care vor fi cumpărate şi comentate. De fapt, un an foarte bun în acest
    sens a fost şi 2018.



    Literatura
    română este tot mai bogată, cititorii şi editorii o apreciază tot mai mult,
    important este să fie mai mult promovată şi tradusă, consideră Ovidiu Şimonca. Cu
    alte cuvinte, ar fi necesară o mai mare implicare a editorilor români, o
    încercare de a găsi traducători profesioniști care să se implice în traducerea
    literaturii române. În felul acesta am putea ajunge să contăm pe piaţa internaţională.
    Ovidiu Șimonca, redactor-șef adjunct al revistei Observator Cultural:

    Anii trecuţi
    am avut traduceri din scriitorii români mai ales în limbile germană şi
    spaniolă, traduceri foarte bine primite de critica literară din străinătate. Mă
    refer mai ales la romanul Dimineaţă pierdută, tradus în limba germană de Eva
    Ruth Wemme şi publicat de editura germană Aufbau, şi la succesul pe care l-au
    avut cărţile lui Mircea Cărtărescu, Orbitor şi Solenoid, în America Latină şi
    Spania. De fapt, Orbitor a fost şi declarat Cartea Anului 2017 în Spania.

    Aş
    menţiona şi succesul pe care îl au în Germania cărţile Norei Iuga, cronicile
    elogioase care s-au scris pe marginea lor sunt o dovadă. Numai că, de cele mai
    multe ori, nu prea reuşim să ajungem la marile edituri care dau, până la urmă,
    cota unui autor, în ce măsură acel autor contează în contextul literaturii
    universale. Înainte de 2007, de intrarea noastră în UE, exista un interes crescând
    pentru literatura română, a fost şi momentul în care Institutul Cultural Român
    a făcut primul plan de traduceri şi 20 de cărţi care au ajuns la mari edituri,
    iar autorii români au fost prezenţi la mari târguri de carte, Leipzig, Londra,
    Paris. În acest moment, senzaţia mea este că marile edituri europene, cu mici
    excepţii, nu prea publică autori români.


    La cea de-a XIII-a Gală a Premiilor Observator
    Cultural Premiul Gheorghe Crăciun pentru Opera Omnia i-a fost acordat
    poetului, prozatorului, dramaturgului şi traducătorului Constantin Abăluţă. La
    secțiunea Proză, Premiul revistei Observator cultural i-a revenit Gabrielei
    Adameşteanu, pentru romanul Fontana di Trevi, apărut la Editura Polirom. La
    secțiunea Poezie premiul a fost acordat ex aequo lui Cosmin Perța, pentru
    cartea Cântec de leagăn pentru generaţia mea, care a văzut lumina tiparului la
    Editura Paralela 45 şi lui Vasile Leac, pentru Monoideal, Editura Nemira.

  • Implicarea civică la genul feminin

    Implicarea civică la genul feminin

    Într-o perioadă în care spiritul civic din
    România ia amploare și trece printr-un reviriment accentuat mai ales în anii
    din urmă, nu se putea ca activismul feminin să rămână în urmă. Implicarea
    civică a femeilor a crescut, în ultima vreme, tot așa cum au evoluat și
    spiritul antreprenorial al femeilor, dar și prezența lor pe scena politică.
    Piața de carte nu putea să nu remarce acest progres, un proiect editorial în
    acest sens debutând în 2011. E vorba de trei volume, coordonate de economista
    și politiciana Andreea Paul-Vass și publicate de editura Polirom, în care mai
    multe femei își spun povestea lor de succes în politică, economie și activism
    civic. Cel mai recent volum intitulat Forța civică a femeilor a fost lansat
    anul acesta și demonstrează faptul că doamnele sunt majoritare în sectorul
    non-guvernamental, aflăm de la Andreea Paul-Vass. În 2011, apărea Forța politică a femeilor, cu actante în toate partidele
    politice. În 2106, apărea al doilea volum, Forța economică a femeilor, la
    care au contribuit antreprenoare absolut excepționale Și, în anul 2018, era
    necesar să dăm valoare spiritului civic la genul feminin. În fiecare moment în care apărea unul dintre volume în
    spațiul public, eu eram activă în domeniile respective. De aceea, am vibrat
    ascultând poveștile celorlalte doamne care au avut nebunia frumoasă de a-și activa
    spiritul civic. Noi, femeile, avem un reflex înnăscut de a reechilibra
    lucrurile, de a înfrumuseța societate, de a îndrepta nedreptățile… În
    societatea civilă, femeile sunt dominante. Pe harta inovatorilor sociali,
    femeile contribuie cu 53% în demararea și conducerea organizațiilor non-guvernamentale.
    În antreprenoriat, lucrurile nu stau la fel de bine, dar nici prea rău. În ceea
    ce privește forța economică a femeilor, azi în România, unul dintre trei
    antreprenori este de genul feminin. În politică, situația e mult mai
    îndepărtată de cea din zona economică și de cea din zona civică. Când apărea
    Forța politică a femeilor, aveam în jur de 10% – 11% de femei în Parlament.
    Iată că, la mai puțin de un deceniu de apariția acestui volum, s-a dublat
    numărul femeilor în Parlamentul României.


    Empatia generică
    a femeilor poate fi o explicație pentru faptul că ele sunt implicate în multe
    proiecte de întrajutorare socială, de coagulare a comunităților și de
    conștientizare a unor chestiuni medicale sau ecologice. Dar, în cazul României,
    mai există o explicație, detaliată acum de jurnalista Daniela Palade
    Teodorescu, redactor-șef al revistei Cariere. Aceste femei, practic,
    demonstrează că există forța civică și sunt exemple de persoane – în special,
    mame – care n-au mai stat să se plângă că au un copil bolnav și statul nu face
    nimic, că au părinți bolnavi, că au copii cu dizabilități. Pur și simplu au
    spus: Eu sunt schimbarea. Nu mai are rost să aștept ceva de la sistem, să
    aștept ca schimbarea să vină de sus. Eu voi milita pentru drepturile copiilor
    mei, ale părinților mei sau ale celor suferinzi. De fapt, această carte
    tratează despre ceea ce mie îmi place să numesc puterea vulnerabilității. E
    vorba de femei care, la un moment dat, s-au aflat într-o situație limită de
    viață, au depășit-o și ca urmare, au spus că vor să facă ceva și pentru semenii
    aflați în aceeași situație. (…) Sunt multe eroine anonime, femei care au
    trudit într-un nemeritat anonimat și nu înțeleg de ce se vorbește de ele.
    Consideră că fac ceea ce fac pentru că le-a împins nevoia. Dar, totuși, faptul
    că au ajuns în lumina reflectoarelor, le-a motivat și mai mult, au primit
    confirmarea că ceea ce fac e corect, deci merg mai departe și-și continuă
    demersul.


    Poveștile celor
    100 de femei publicate în cartea Forța civică a femeilor demonstrează și
    solidaritatea feminină. Valoarea unei femei este dată și de numărul celorlalte
    femei pe care le ajută să se ridice, spune una din protagonistele cărții.
    Daniela Palade Teodorescu revine cu detalii. Când ai un copil cu
    autism și ești plimbată de la un cabinet la altul, de la un spital la altul,
    când acel copil e subdiagnosticat, îți spui că nu poți să continui așa, trebuie
    să faci ceva pentru copil: Eu, la un moment dat, o să dispar, dar el în ce
    lume va trăi? Cine va avea grijă de el? Cum va trăi el autonom? De aici,
    grație rețelelor sociale, reușesc să închege comunități ale persoanelor cu
    nevoi similare care, la rândul lor, pot avea o forță foarte mare.


    În general,
    sectorul nonguvernamental e bine dezvoltat în România, lucru care, potrivit
    unor experți, nu face decât să demonstreze ineficiența statului în anumite
    domenii. Statul nu se implică prea mult în domeniile care suscită cel mai mult
    interesul societății și nu le finanțează suficient, consideră feminista Mihaela
    Miroiu, profesoară universitară la Școala Națională de Studii Politice și
    Administrative (SNSPA). Un alt proces care se întâmplă în România
    și care e vizibil în cartea asta privește faptul că o organizație
    non-guvernamentală se profesionalizează în timp. Asta înseamnă că oamenii care
    lucrează acolo devin experți din ce în ce mai buni în domeniile lor de
    activitate. În timp ce în politică, amatorismul, impostura și diletantismul cresc
    exponențial, în sectorul apolitic sau neguvernamental crește expertiza
    exponențial. Avem o fractură în societate, așadar. Vestea bună e că măcar o
    parte a acestei fracturi merge bine: antreprenoriatul civic.



    În 2017, un studiu privind sectorul nonguvernamental din România, realizat de
    Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, arăta că din cele 88.000 de
    ONG-uri existente, numai 42.000 erau active.

  • Prozatoarea şi eseista Gabriela Adameşteanu, distinsă cu Premiul Opera Omnia „Gheorghe Crăciun“

    Prozatoarea şi eseista Gabriela Adameşteanu, distinsă cu Premiul Opera Omnia „Gheorghe Crăciun“


    Premiul Opera Omnia “Gheorghe Crăciun” i-a fost decernat, la cea de-a XII-a Gală a revistei Observator Cultural, prozatoarei şi eseistei Gabriela Adameşteanu. Cărţile de proză ale Gabrielei Adameşteanu (romanele “Drumul egal al fiecărei zile”, “Dimineaţă pierdută”, “Întîlnirea”, “Provizorat”, şi volumele de proză scurtă “Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă” şi “Vară-primăvară”) au fost traduse în 15 limbi şi distinse cu premii importante. Romanul Drumul egal al fiecărei zile a fost nominalizat la Premiul Jean Monnet pentru literatură europeană, volumul Dimineaţă pierdută a fost nominalizat la Premiul Uniunii Latine, iar Provizorat a fost bestseller la Salon du Livre, Paris, ediţia 2013. Despre romanul “Dimineaţă pierdută” (apărut în 1975) Alan Brownjohn de la The Times Literary Supplement scria “Parţial, este un studiu minunat de ciudat şi original al promisiunilor uitate şi al viselor neîmplinite, dar cartea poate fi citită şi ca un punct de vedere îndrăzneţ, de un modernism târziu, asupra întregii societăţi. O panoramă extraordinară a vieţii româneşti moderne”. Romanul “Provizorat” (2010) este considerat de criticul Alex Goldiş “cel mai specific roman al prozatoarei, mai liberă ca niciodată de a pune în toate ecuaţiile posibile individualul şi politicul”. “Provizorat probează faptul că Gabriela Adameşteanu s-a întors definitiv la literatură şi că lucrează în continuare la epopeea tulburătoare a înfăţişării “omului subt vremi” notează acelaşi critic.



    Volumele “Obsesia politicii” (1995) şi “Cele două Românii” (2000), se înscriu în activitatea jurnalistică a Gabrielei Adameşteanu, care a condus revista “22” timp de 13 ani şi suplimentul ei “Bucureştiul cultural”, alţi şapte ani. Pentru activitatea ei jurnalistă, Gabriela Adameşteanu a fost distinsă cu Premiul Hellman-Hammett atribuit de Human Rights Watch (2002). Scriitoarea şi jurnalista Gabriela Adameşteanu a fost vicepreşedintă (2000-2004) şi apoi preşedintă a Centrului PEN Român (2004-2006), de asemenea, membră a Juriului Uniunii Latine (2007-2009) şi preşedintă de onoare a primei ediţii a Premiului Goncourt Românesc (2013). În 2014 Gabriela Adameşteanu a primit, din partea statului francez, titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi al Literelor. Carmen Muşat, redactor-şef al revistei Observator Cultural, despre laureata din acest an a Premiului Opera Omnia “Gheorghe Crăciun”. “E vorba despre o scriitoare de mare forţă care, deşi a publicat înainte de 1989 romane şi volume de proză scurtă care au cîştigat aprecierile criticilor şi-ale cititorilor deopotrivă, astăzi, în faţa unui alt public, a unui alt tip de receptare, nu are nici un rid. Proza pe care o scrie nu are nici un rid. Este o proză care surprinde lumea obişnuită, oamenii în diferite situaţii de viaţă, o proză în care se simt ochiul atent şi urechea mereu la pîndă a prozatorului care ştie să sesizeze cele mai mici nuanţe ale existenţei umane şi care ştie mai ales să construiască atît pe spaţiile mici ale prozei scurte, cît şi pe spaţiile mult mai ample ale romanului universuri, lumi posibile, universuri ficţionale care au puterea de-a te atrage, de-a te absoarbe în interiorul lor. Este vorba despre autoarea unor romane ca Dimineaţă pierdută, Drumul egal al fiecărei zile, Vară-primăvară, Întîlnirea, Provizorat, dar nu doar proză, ci şi publicistică. Și-o publicistică de mare calitate şi de mare fineţe, autor al unor interviuri de-o mare diversitate, pentru că persoanele intervievate sînt din categorii sociale, culturale foarte diferite şi reprezintă profesii foarte diferite. Este o autoare care a construit nu doar o operă literară, ci şi ani buni o revistă, care n-a mai fost aceeaşi după plecarea ei. E vorba, evident, de Gabriela Adameşteanu.”



    La primirea premiului Opera Omnia “Gheorghe Crăciun”, Gabriela a evocat o întâlnire cu regretatul scriitor Gheorghe Crăciun. Se întâmpla în 2005 când au participat, alături de alţi scriitori români, la Festivalul Les Belles Étrangères, în Franţa, moment care a marcat începutul traducerii literaturii române actuale în alte limbi şi deschiderea ei spre alte culturi. În discursul său, Gabriela Adameşteanu le-a adresat mulţumiri celor care au susţinut-o la începuturile ei literare. “Este aici Mircea Martin, unul dintre critcii care mi-au citit cartea de debut. E foarte importantă prima carte. Atunci poţi să mergi înainte sau poţi să renunţi. Sînt oameni diferiţi, de care uneori m-am despărţit, şi‑i păstrez totuşi în minte, Nora Iuga sau Paul Goma, există editorii mei, pentru că, atunci cînd ajung cu cărţile traduse-n străinătate, mi se spune întotdeauna: “A, păi vii din România lui Ceauşescu şi cum au putut apărea cărţile astea?”. Eu n-am cum să explic, dar a existat o literatură atunci şi am publicat cărţile la cea mai bună editură de atunci, Cartea Românească, condusă de doi mari prozatori pe care vreau să-i numesc: Marin Preda şi George Bălăiţă, mai ales că nu mai există şi nu neapărat îi ştiu tinerii de-acum. Și bineînţeles că trebuie să adaug numele editorului meu de acum, Silviu Lupescu, care a susţinut o întreagă literatură nouă după 2003. Aş mai vrea s-o amintesc pe Cătălina Buzoianu, cea care mi-a făcut un spectacol magic, un spectacol care a rămas canonic, o mare artistă, într-o ţară în care uneori e greu să fii femeie şi artist. Și neapărat familia mea, cu care probabil că trebuia să încep, în care-au existat nişte standarde chinuitor de intelectuale, dar au folosit, şi cei care mi-au fost alături de familie într-o meserie care, am mai spus, nu e recomandată pentru o femeie, dar iată cîte scriitoare excepţionale avem!”



    În 2008, Editura Polirom a iniţiat seria de autor “Opere. Gabriela Adameşteanu”.