Pe 6 martie 1945, la București era instalat abuziv guvernul condus de Petru Groza, guvern al unei alianțe conduse de partidul comunist, care punea România în orbitas URSS. Astfel, educarea tineretului în spiritul ideologiei marxist-leniniste a devenit unicul proiect național și el a fost pus în aplicare sistematic. Între 1945 și 1965, în România a urmat perioada de refacere de după război și de plată a despăgubirilor prin tratatul de pace, astfel că turismul și petrecerea timpului liber erau restrânse. De la mijlocul anilor 1960, revigorarea economică a dus și la revitalizarea turismului. Însă apariția turismului sub tutela organizațiilor de tineret ale partidului comunist, în care erau combinate ideologia și dobândirea de cunoștințe, era un împrumut din Uniunea Sovietică. Era vorba despre așa-numitul “turism cu scop”, denumit așa pentru a-l distinge de turismul din Occident.
În acest sens au excelat expedițiile “Cutezătorii” după numele revistei cu același nume apărută în 1967. Începute în 1969, expedițiile “Cutezătorii” pentru copiii de școala gimnazială au fost organizate până în 1989. Diana Georgescu predă studii sud-est europene la University College London și a descris cadrul de organizare a expedițiilor “Cutezătorii”. “Anii 60, când este inițiată competiția, sunt ani, în general, de reforme și de schimbări și aceasta se vede și în cazul organizației pionierilor. Ea trece printr-o serie de reforme care o scoate mai mult sau mai puțin instituțional de sub tutela Organizației Tineretului Comunist și devine o organizație de sine-stătătoare cu președinte, vicepreședinte și tot felul de comisii pe sport-turism, pe artă și pe știință.”
Pentru a li se da o tradiție și a-i mobiliza pe participanții la expedițiile “Cutezătorii” se făceau trimiteri la organizații similare din trecut precum “Cercetașii României”. Cel mai reprodus îndemn apărea trunchiat în aproape toate revistele de pionieri. Era un fragment din discursul istoricului Nicolae Iorga intitulat “Despre scopul cercetășiei”: “Scopul cercetășiei este acela de a vă face să treceți dincolo de slova cărților pentru a vedea lucrul cel adevărat și frumos care se găsește în natura însăși.”
Expedițiile aveau loc în Munții Carpați, de-a lungul râurilor, în Delta Dunării etc. Taberele presupuneau dislocarea din casă și relocarea în colectiv și își propuneau să formeze experiență de viață, să promoveze cunoașterea țării și a culturii, să-i învețe pe copii relația cu statul și societatea socialistă. Pentru expedițiile “Cutezătorii” se constituiau echipe formate din profesori și elevi și în cadrul lor se făcea și educație patriotică, dar se și adunau cunoștințe de antropologie, istorie, etnografie, folclor, botanică, zoologie, geografie, mediu înconjurător, ecologie. Se țineau și jurnale ale expedițiilor. Se decernau premii pentru echipele participante care își trimiteau unor jurii jurnalele expedițiilor și colecțiile de obiecte.
Diana Georgescu. “Expedițiile Cutezătorii nu erau o activitate obligatorie, dar activitățile pionierești erau încurajate și ceva trebuia făcut. Erau popularizate și pe mine m-a surprins să aflu că oamenii depuneau atât de mult efort și financiar și fizic. Expedițiile durau 3-4 săptămâni, aveau reguli stricte, nu aveai voie să folosești mijloace de transport decât pentru a ajunge în punctul inițial al traseului. Trebuia mers pe jos, trebuia trăit în cort într-un regim de autoservire. Trebuia ca membrii să-și gătească singuri, să-și facă rost de mâncare.”
Se estimează că timp de mai mult de 20 de ani la expedițiile “Cutezătorii” au participat 30.000 de echipe, cu un efectiv de aproximativ 500.000 de pionieri. Diana Georgescu a discutat cu unul dintre cei care au participat și a aflat ce crede azi despre ce a fost atunci. “Într-un interviu cu un tip care a scris experiența pe blogul lui, o expediție în Ceahlău în 1978, l-am întrebat care a fost impactul expediției asupra lui. A spus că expediția crease o atmosferă de drog. După ce s-au întors din expediție, toată vacanța se întâlniseră numai ei, gașca. Se vedeau după-amiaza și seara și povesteau aceleași povești. Practic, retrăiseră toată expediția în vacanță și rămăseseră prieteni. Iar profesorii, în mod asemănător, majoritatea dintre ei, își începeau amintirile cu “eram tânăr, îmi plăceau copiii”.
Mi-a plăcut răspunsul unei profesoare de limba română din Satu Mare care a condus un echipaj mixt româno-maghiar. Ea spunea că atunci erau profesori cu suflet, care își făceau meseria cu devotament și, în general, se vede o încercare de a-și recupera un soi de mândrie, de demnitate profesională. Nu pentru că li se impusese, impuse erau orele de informare politică pe care nu le făcea nimeni cu suflet. Dar într-o expediție, într-o excursie, nu intra politica. Era viață, așa cum era ea, trebuia făcută mâncare, trebuia parcurs drumul, era viață adevărată. Iată un proiect politic. În momentul în care valorile proiectului sunt interiorizate, când oamenii rezonează cu valorile lui, el nu mai pare politic.”
Expedițiile “Cutezătorii”, chiar dacă au mai continuat din inerție câțiva ani după 1989, au dispărut. Au mai rămas amintirile unor generații întipărite pe hârtie, fotografie și film.
