Radio România Internațional

Tag: Educatie

  • Alternative pentru educaţia copilului

    Alternative pentru educaţia copilului

    În România, sistemul tradiţional de învăţământ se confruntă în ultimii ani cu proba unor disfuncţionalităţi de sistem: promovabilitatea absolvenţilor de liceu fiind în ultimii doi ani puţin peste 50 %. Acesta este un motiv în plus pentru care alternativele educaţionale pot părea mai interesante.



    Asociaţia C4C (Comunicare pentru comunitate) a lansat în 2011 proiectul Să redescoperim şcoala”. Un pas al proiectului l-a reprezentat reunirea, în această toamnă, a reprezentanţilor alternativelor educaţionale acceptate de Ministerul Educaţiei din România, pentru a descoperi căi de eficientizare a educaţiei copilului normal sau a celui cu deficienţe.



    Ce propune proiectul Să redescoperim şcoala”, pentru a eficientiza educarea copiilor cu deficienţe aflăm de la managerul acestuia, Daniela Vişoianu: În proiectul Să redescoperim şcoala”, miza noastră a fost să lucrăm obligatoriu cu cuplul părinte-copil. Un părinte care are un copil cu nevoi speciale duce un stres zilnic foarte mare, fără pauze şi pune acest stres în spatele copilului. Pentru că un copil cu o disabilitate fizică poate să ajungă în relaţia cu părintele, de care este dependent de el, să aibă şi o dizabilitate afectivă, pentru că are un părinte care îl responsabilizează în fiecare zi şi îi spune: din cauza ta m-am lăsat de servici sau altele. Am încercat să rupem acest mecanism.”



    Alternativele educaţionale acceptate de Ministerul educaţiei din România sunt Jena, Freinet, Montessori, Step by Step şi Waldorf.



    Planul Jena doreşte o şcoală liberă, în care nu există idealuri ale adulţilor, în care copilul se manifestă creativ, în care copilul să poată să decidă, după cum am aflat de la Monica Cuciureanu, preşedinta Asociaţiei Planul Jena: Alternativa Planul Jena este foarte puţin cunoscută la noi. În momentul de faţă alternativa funcţionează doar în provincie, în special în mediul rural. Această alternativă a apărut în urma unui experiment foarte interesant, ţinând cont de faptul că şcoala nu mai ţine pasul cu societatea. Ce este cel mai important este că şcoala este gândită ca una generală, liberă, activă, un învăţământ complex, bazat pe învăţare naturală. Ce este specific acestei alternative educaţionale este faptul că copiii sunt grupaţi altfel decât în învăţământul tradiţional, pe grupe eterogene de vârstă, considerându-se că învaţă copil de la copil în egală măsură în care învaţă copil de la adult, diferenţele de vârstă neavând voie să fie mai mari de trei ani. Conversaţia, jocul, lucrul şi serbarea. Orarul tradiţional este înlocuit cu un plan ritmic de activitate în care aceste patru activităţi fundamentale alternează. Curriculumul e cel tradiţional, dar cu accent pe mediul înconjurător.”



    Unul dintre cele mai cunoscute sisteme de învăţământ alternativ din România, deja cu o vechime de 20 ani, este Step by step. Ce oferă această alternativă ne spune Elena Mihai, director programe Step by step. De ce merge Step by step atât de bine? Pentru că aplică Curriculumul naţional, este adaptat culturii locale şi integrează cele mai bune practici din domeniul educaţiei preşcolare. Modelul pe care îl aducea Step by step era bazat pe implicarea părinţilor altfel decât se făcea. Vrem cetăţeni care să ducă societatea mai departe, care să aibă iniţiativă personală, încredere în sine. Avem o reţea profesională foarte puternică, avem centre de formare, organizăm periodic întâlniri cu cadre didactice din reţea. În cifre, suntem în 40 de judeţe, 280 de grădiniţe, cu 690 de grupe, 231 şcoli şi lucrăm cu peste 15 mii de copii.”



    Pornind de la întrebarea dacă şcoala este un templu sau un şantier, alternativa Celestin Freinet”, reprezentată la întâlnire de către Mariana Bândea, preşedinta Asociaţiei române pentru o societate modernă Celestin Freinet”, vine cu o altă abordare extra-curriculară: Putem vorbi de puţine şcoli Freinet, dar este un sistem aplicat de mulţi dascăli. În reţeaua şcolară, clasele Freinet au apărut târziu. Noi am intrat în activităţi extra-curriculare, există şcoli de vacanţă, precum cea de la Reghin, precum şi calendarul activităţilor extra-şcolare aprobat de ministerul educaţiei. Astfel am introdus un proiect numit Universul Freinet, proiect ce începe odată cu începerea şcolii şi se finalizează cu şcoala de vacanţă.”



    Şcoala Montessori aduce alternative prin care copiii cu disabilităţi se pot dezvolta la fel cu cei obişnuiţi. Dana Crainic, pedagog Montessori Timişoara, ne dă câteva detalii: Pedagogul este ca un ospătar care îl serveşte pe copil, atunci când are nevoie. Clasa Montessori e structurată pe cinci arii: limbaj, dezvoltare senzorială, matematică, natură şi cultură. Materialele sunt aşezate în ordine, copilul este îndemnat să aleagă ce îşi doreşte, pedagogul prezintă materialul cu cât de puţine cuvinte. Ceea ce ne diferenţiază este că noi avem grupe mixte de copii, cuprinzând vârste între 3-6 ani, iar copii mici învaţă de la cei mari, iar cei mari învaţă să-i ajute pe cei mici. Iar mottoul nostru este Ajută-mă să fac singur!”.”



    Cu experienţă de 23 ani în România, Waldorf oferă o alternativă pentru învăţământul de toate nivelurile. Zenovia Ungureanu, pedagog în cadrul Liceului Waldorf Bucureşti vine cu detalii: Învăţământul Waldorf începe de la grădiniţă şi, în România, se termină la sfârşitul clasei a XII-a. Există multe grupe de grădiniţă waldorf în cadrul grădiniţelor publice. Există licee Waldorf: câte unul în Bucureşti, în Cluj, în Timişoara şi în Iaşi. De regulă absolvenţii clasei a VIII-a preferă să rămână într-un liceu Waldorf, dar unii aleg alte licee, noi având ca specializare doar filologia.”



    Chiar dacă este vorba despre o minoritate, alternativele educaţionale câştigă teren. Acestea oferă alte perspective asupra a ceea ce se întâmplă cu copiii, în cadrul altor modalităţi de abordare, dovedind celor interesaţi de o schimbare că şi aceste metode sunt la îndemâna tuturor.

  • Soluţii privind copiii din afara sistemului de educaţie

    Soluţii privind copiii din afara sistemului de educaţie

    Abandonul şcolar, un subiect important pentru instituţiile europene, a devenit o temă de discuţie şi pe agenda publică din România. Nu doar aflarea exactă a dimensiunilor fenomenului este importantă, ci şi găsirea de soluţii. Iar acestea nu pot veni decât prin colaborarea dintre autorităţile competente în mai multe domenii: educaţie, protecţie socială şi dezvoltare locală. La toate acestea, se referă cercetarea Toţi copiii la şcoală până în 2015, iniţiativă globală privind copiii în afara sistemului de educaţie: studiu naţional”, elaborată sub egida UNICEF. Este un studiu bazat pe o metodologie comună celor 26 de state participante, România inclusiv. La întocmirea raportului privitor la ţara noastră, au contribuit Ministerul Educaţiei, Ministerul Muncii, Institutul Naţional de Statistică şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. Obiectivul studiului este să analizeze contextul abandonului şcolar, să crească gradul de conştientizare legat de acest fenomen şi să propună soluţii. Dar până la găsirea soluţiilor, trebuie să cunoaştem amploarea unui fenomen ale cărui cauze nu ţin doar de domeniul învăţământului.



    Sandie Blanchet, reprezentanta UNICEF în România vorbeşte despre o parte din aceste cauze: Copiii aflaţi în pragul abandonului şcolar sunt cei foarte săraci, cei care provin din zone rurale, cei care aparţin etniei rome şi cei cu dizabilităţi. Sistemul de educaţie ar trebui să se axeze mai degrabă pe prevenirea abandonului decât pe măsurile de intervenţie. Trebuie să ne asigurăm că aceşti copii sunt înscrişi la şcoală şi rămân la şcoală. Acest fapt ar reprezenta şi un avantaj financiar, căci e mai ieftin.”



    Dezavantajele pe termen lung ale abandonului şcolar afectează întreaga societate şi economie a unei ţări. Potrivit unor date furnizate de Institutul Naţional de Statistică, 52% din tinerii care au părăsit şcoala de timpuriu au ajuns mult mai repede în starea de şomaj. Şi o altă dovadă că abandonul şcolar este o problemă socială constă în faptul că există diferenţe între regiunile ţării. În unele dintre ele fenomenul este mai redus decât în altele în funcţie de situaţia economică şi etnică a zonei. În localităţile unde ponderea etniei rome depăşea 5% din populaţia locului, rata abandonului şcolar era mai mare. Alte date statistice ni le oferă tot Sandie Blanchet: Rata părăsirii timpurii a şcolii a ajuns la 17,5%. E în creştere. Conform agendei Europa 2020, ţintele României sunt de 15% până în 2014 şi 11% până în 2020. Pentru că abandonul şcolar este influenţat de factori sociali precum sărăcia, sănătate, alimentaţie şi mediu familial, sunt necesare soluţiile transversale la nivel sectorial. La nivel local, şcolile, asistenţii sociali, primăriile trebuie să colaboreze ca să prevină abandonul. Calitatea actului educativ este, de asemenea, problematică. 40% din tinerii de 15 ani au un nivel scăzut de alfabetizare. În Polonia, acest procent este de 15%, iar în Ungaria, de 18%. Soluţiile în acest sens sunt reprezentate de profesori calificaţi şi motivaţi şi de o programă şcolară care să accentueze dezvoltarea competenţelor şi nu memorarea informaţiilor. România investeşte 3,5% din PIB-ul său în sistemul de învăţământ. Comparativ, Polonia şi Ungaria alocă 5%.”



    Cu toate acestea, statisticile pot fi înşelătoare atunci când nu se cunoaşte întregul context al abandonului şcolar, dar şi modalitatea de calcul a acestei rate. Ciprian Fartuşnic, cercetător la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, ne spune cum se calculează în România această rată.


    Ne uităm la numărul de copii care s-au înscris în septembrie într-o şcoală şi verificăm câţi dintre ei termină anul şcolar în iunie. Rata abandonului se calculează comparând intrările cu ieşirile. Ce aduce nou acest studiu e faptul că se întreabă câţi trebuiau să fie la şcoală. Aflăm astfel că numărul lor e mai mare decât cel al elevilor înscrişi. Cu ajutorul INS, am aflat câţi copii ar fi de vârsta intrării în ciclul preşcolar sau primar. Am comparat această cifră cu numărul copiilor înscrişi în sistemul de educaţie. Făcând o scădere simplă, am aflat că în clasa I intră mai puţini copii decât ar trebui conform datelor demografice. După care fenomenul se accentuează. În ciclul primar, vezi că la grupa de vârstă 7-10 ani sunt peste 55.000 de copii care nu apar în sistemul de educaţie. La gimnaziu, lucrurile stau la fel, deşi copiii ar fi trebuit să fie înscrişi, căci în datele demografice, ei există.”



    Folosind metoda de calcul a instituţiilor UE, fenomenul capătă alte dimensiuni şi trebuie înţeles altfel. Ciprian Fartuşnic: La nivelul UE, nu se compară ratele de abandon între statele-membre pentru că există importante diferenţe metodologice. De pildă, există o metodă care face un calcul pe cohorte, urmărite pe mai mulţi ani de studiu. Indicatorul utilizat este această rată a părăsirii timpurii a şcolii. Aceasta se focalizează pe o anumită grupă de vârstă, între 18 şi 24 de ani. De ce? Pentru că acolo te aştepţi să găseşti tineri care au un nivel de bază al educaţiei. Calculând aşa, vedem că aproape 1 din 5 tineri nu au reuşit să termine măcar învăţământul obligatoriu de 10 clase.”



    Indiferent de metoda de calcul, soluţiile pentru abandonul şcolar presupun conlucrarea dintre mai multe instituţii şi nu pot trece cu vederea date statistice precum cele incluse în cercetarea Toţi copiii la şcoală până în 2015, iniţiativă globală privind copiii în afara sistemului de educaţie: studiu naţional”.

  • Abandonul şcolar

    Abandonul şcolar

    Sunt multiple cauzele pentru care copii abandonează şcoală cu mult înainte de terminarea ciclului de învăţământ obligatoriu. În general, ele ţin de sărăcie şi de un anturaj care nu preţuieşte deloc învăţătura. De multe ori, costul caietelor, al cărţilor, al activităţilor extra-şcolare e greu de suportat de către părinţi, alteori cei din urmă nu-i încurajează deloc pe copii să-şi depăşească condiţia mergând la şcoală. Conform Eurostat (biroul de statistică al UE), în medie, în toate statele-membre, ponderea tinerilor care îşi abandonează prematur studiile este în prezent de 12,8 % în UE, scăzând de la 13,5 % în 2011.



    În România, conform aceleiaşi surse, rata abandonului şcolar era, în 2010, de 18%, pentru a scădea anul trecut, la 17%. Din păcate, datele acestea nu sunt foarte relevante pentru întreaga dimensiune a fenomenului din România, căci aici sunt aplicate alte definiţii ale abandonului şcolar şi implicit, alte măsurători. De pildă, definiţia care funcţionează în UE este următoarea: Rata abandonului şcolar este definită ca procentul de persoane cu vârste între 18 şi 24 de ani care au cel mult studii medii şi care nu mai sunt înregistrate în sistemul de învăţământ sau de formare profesională.” Bogdan Georoceanu, specialist în educaţie, în cadrul organizaţiei World Vision” din România ne explică: Această definiţie este subliniată de practica educaţională de la noi, drept rată de părăsire timpurie a şcolii. La abandonul şcolar din România ne raportăm, atunci când vorbim de părăsirea învăţământului obligatorie. Cifrele din România vizavi de rata de părăsire timpurie a şcolii arată mult mai rău ca în restul UE. În ceea ce priveşte abandonul educaţiei obligatorii, cifrele sunt foarte diferite în funcţie de cine le măsoară. UNICEF şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei merg pe măsurătoarea pe cohortă, măsurând numărul de copii care au intrat în sistem într-un anumit an şi procentul lor care reuşeşte să absolve învăţământul obligatoriu la în cei opt ani prevăzuţi. Ministerul Educaţiei, pe de altă parte, măsoară abandonul şcolar anual. Măsoară numărul de copii care intră la începutul anului şcolar, iar la sfârşitul anului, îi numără pe cei care termină. Diferenţa este raportată ca abandon şcolar. Pentru ca un copil să fie declarat în situaţie de abandon şcolar, el trebui să nu frecventeze cursurile timp de trei ani consecutiv. Avem o masă critică de copii despre care nu ştim încă dacă sunt în abandon şcolar sau nu. Situaţia este foarte incertă pentru că nu avem definit conceptul pericol de abandon şcolar” sau de risc de abandon şcolar”.



    Însă, indiferent de definiţie sau de modalitatea de măsurare, iată care sunt statisticile oficiale din România. Bogdan Georoceanu, de la World Vision”: Conform Raportului privind starea învăţământului, Ministerul Educaţiei spune că abandonul şcolar, per total, în România este de 1,5% pe an. În mediul rural, rata urcă până la 1.7 %-2%, în funcţie de genul copilului, de tipul de învăţământ, primar sau gimnazial. Când vorbim despre clasele a IX-a şi a X-a, lucrurile stau mult mai rău. Cu acest fenomen, se confruntă tot mediul rural, în ansamblul său. Există, mai degrabă, vârfuri ale frecvenţei şcolare. Mă refer la localităţi care au o stare materială mai bună, au infrastructură şi au asigurate transport şcolar şi cadre didactice calificate. Însă în comunităţile sărace şi izolate, situaţia este deplorabilă.”



    În aceste comunităţi sărace şi izolate, multe dintre ele aflate la ţară, dar şi în zonele periferice ale marilor oraşe, copii părăsesc şcoala în procente mai mari ca în alte părţi. Multe şcoli s-au închis, accesul la cele rămase se face greu, uneori copii fiind obligaţi să străbată mulţi kilometri pe jos ca să ajungă la cea mai apropiată şcoală care se află în alt sat. De asemenea, unii copii sunt ţinuţi de părinţi acasă ca să-i ajute în gospodărie, alţii sunt abandonaţi de părinţii plecaţi la muncă în străinătate şi renunţă ei la şcoală din lipsa încurajării. Pentru a veni în ajutorul lor, World Vision” implementează de câţiva ani programul Vreau în clasa a noua”. Până acum au fost ajutaţi 277 de copii din mediul rural să-şi continue studiile la liceu prin intermediul unor sponsori dispuşi să le acorde o bursă lunară, în acest scop. Printre beneficiari se află şi Ema, elevă în clasa a XII-a la un liceu din judeţul Ialomiţa. Ema locuieşte într-o zonă defavorizată de la periferia unui oraş, împreună cu cei doi fraţi ai săi şi cu părinţii, fără serviciu de multă vreme, căci în regiunile defavorizate, locurile de muncă sunt rare. În continuare, chiar Ema ne povesteşte cum a intrat în programul de la World Vision”: Am luat legătură cu World Vision prin intermediul lucrătorilor sociali care ne-au spus nouă, mai multor elevi cu medii mari la învăţătură, că am putea primi o bursă. Pentru că aveam nevoie de această bursă, ea mi s-a oferit din clasa a X-a, de aproape trei ani. Bursa este de o sută de lei noi pe lună, iar cu ajutorul ei îmi pot cumpăra rechizite, haine, atunci când am nevoie, şi alimente. Nu este o sumă foarte mare, dar mă bucur că o pot primi, căci o primesc pentru rezultatele mele şcolare.”



    În ciuda situaţiei materiale precare, Ema spune că nu a fost niciodată în pericol să abandoneze şcoala, care-i place foarte mult. S-ar fi descurcat oricum foarte bine, chiar şi fără bursă: Aş avea rezultate la fel de bune pentru că pot să-nvăţ în orice condiţii. Datorită bursei, am condiţii mult mai bune de învăţat şi îmi permit să-mi cumpăr cărţi. Dar sunt sigură că aş putea să-mi păstrez notele mari şi fără această sumă de bani.



    Sponsorii ei, ca şi sponsorii celorlalţi copii, preferă să nu se expună în faţa unui public larg. Cu toate acestea, Ema îi cunoaşte: Nu în mod direct, doar prin scrisori. Este un gest foarte frumos din partea dumnealor. Nu ne ajută doar prin această bursă lunară, ci şi prin diverse cadouri de sărbători. Noi nu le cerem nimic, este o iniţiativă a dânşilor. Sponsorul ne-a dat şi un calculator care să ne ajute la învăţat… În felul acesta, ne-am mai lărgit orizonturile. Despre alte probleme, ce să spun? Au fost nişte excursii şcolare unde nu am putut să merg…



    Este evident dificil pentru un copil să vorbească despre necazurile sale, pe care de altfel, nu şi le-a pricinuit el. Şi este la fel de evident, că trebuie ajutat chiar şi cu puţin, atunci când familia nu poate.

  • O analiză a învăţământului preuniversitar din România

    O analiză a învăţământului preuniversitar din România


    Învăţământul preuniversitar românesc a cunoscut în ultimii 20 de ani numeroase schimbări. Eficacitatea lor, în schimb, este tot mai des pusă la îndoială, din prisma rezultatelor slabe obţinute în ultima sesiune a bacalaureatului. Astfel, în multe judeţe din ţară, promovabilitatea a fost sub 50%, procent în scădere faţă de anii trecuţi, un examen ilustrând insuficienta maturitate a elevilor, dar şi a sistemului de educaţie.




    În România, sub 1% din şcoli sunt private, iar cele mai vechi sunt din anul 1995, deci nu se poate spune că au putut reprezenta o concurenţă valabilă sistemului de stat. În sistemul de stat, problemele sunt atât de bază materială, constând în săli de clasă insuficiente, şcoli slab dotate sau insalubre, în special în provincie, dar şi în privinţa factorului uman: remunerarea slabă a profesorilor menţine în sistem posturi neocupate sau selectează profesori mai slab pregătiţi.




    Totuşi la o cercetare schematică, învăţământul preuniversitar românesc răspunde nevoilor elevilor în privinţa ofertei şcolare: comunicarea în limba maternă chiar şi atunci când aceasta este minoritară, precum şi deprinderea unor competenţe necesare integrării sociale, precum folosirea calculatorului.




    Pe plan internaţional, România este în scădere, potrivit rezultatelor testelor PISA, introduse de către Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) în 1997, pentru evaluarea comparativă a nivelului de competenţe pe care le capătă elevii de 15 ani din mai multe ţări. Deşi disputate, rezultatele testelor PISA ridică din nou problema calităţii în educaţie.




    Remus Pricopie, ministrul educaţiei trage un semnal de alarmă: “Cred că dacă nu ne întrebăm ce facem şi de ce facem şi care e valoarea demersului nostru în educaţie, nu avem şanse să obţinem rezultate. Sigur că departajarea ţărilor potrivit testelor PISA nu e ca cea după Top-Shanghai, (al universităţilor). PISA e o chestiune mult mai simplă şi în momentul în care nu ştii să desluşeşti un text şi să faci nişte socoteli la un anumit nivel de vârstă, pentru că de fapt asta-i PISA, înseamnă că ai o problemă gravă. Poţi să spui, da dar el, deşi nu ştie să citească textul şi să mi-l interpreteze, se poartă frumos sau are aptitudini pentru calculator sau altele. PISA, cu toate rezervele pe care ar putea să le exprime unii, cred că trebuie să fie considerat cel puţin unul dintre indicatorii de calitate ai procesului de educaţie din toate ţările. Prin urmare, inclusiv din România. Şi atunci, noi ştim că nu stăm bine.”




    Cu tot avântul către schimbare pe care astfel de concluzii îl pot aduce, Remus Pricopie pare înclinat spre o mai aprofundată analiză: ”Nu schimb, nu schimb peste noapte. Când vorbim de calitate, trebuie să ştim ce crede un profesor sau un învăţător despre conceptul de calitate. Trebuie să plecăm de la ce avem în teren. Degeaba promovez o politică, dacă termenul respectiv nu se găseşte în limbajul profesorului. Sunt sute de mii de cadre didactice în sistem. Prin urmare noi trebuie să fim preocupaţi nu numai de unitate privind ceea ce se întâmplă în clasă, poate că ar trebui să fim preocupaţi şi de crearea unor valori privind calitatea. Eu vă propun să discutăm de politici integrate, pentru că atunci când discutăm despre calitate, imediat să ne gândim la profesor. Calitatea actului didactic este dată de calitatea profesorului. Mai apoi de laborator, săli, microbuze, care sunt desigur importante. Dar calitatea cadrului didactic înseamnă calitatea formării, de la formarea iniţială, la formarea continuă. Calitatea cadrului didactic înseamnă nivel de salarizare, înseamnă, dincolo de aceasta, cât investeşti în cadrul didactic.”




    Fin observator al sistemului de învăţământ românesc de şase decenii, academicianul Solomon Marcus evidenţiază alte minusuri ale educaţiei. Dincolo de necesitatea identificării problemelor privind structurarea manualelor şi programelor şcolare sau privind relaţia profesor — elev, obiectul educaţiei pare defectuos înţeles: Mi se pare că obiectul educaţiei este inadecvat formulat. Din tot ceea ce citesc, înţeleg că educaţia este reprezentată ca asimilare de cunoştinţe şi formare de abilităţi cognitive. Nu spun că nu este şi asta, dar mi se pare că nu aici este esenţialul. Eu aş înlocui această formulare cu o alta: a forma capacităţi de înţelegere, înlocuiesc cunoaştere cu înţelegere. Capacităţi de înţelegere şi de comportament atât în situaţii standard, cât şi în situaţii inedite. Cuvântul cheie este a înţelege, nu a cunoaşte. Eu cred că noi trebuie să pornim de la nevoile şi drepturile copilului, adolescentului şi tânărului. Pentru că nu ţinem seama de ele: o nevoie fundamentală a copilului este aceea de a înţelege. În acelaşi timp el are nevoia de a corela efortul cu recompensa. Aici intervine dreptul copilului de a greşi fără a fi pedepsit. Şi mai este şi dreptul la joc. Jocul cel mare al învăţării şi al creaţiei, cu drepul de a greşi şi de a eşua este ratat.”




    Şcolile pot fi salubrizate, clasele mai pot fi zugrăvite, iar manualele pot fi reeditate, dar se simte nevoia stimulării interesului elevilor către actul educaţional şi evidenţierea utilităţii acestuia, astfel încât opţiunea firească să devină dorinţa de a cunoaşte.