Criza ucraineană şi noul Război Rece
Pentru numeroşi analişti sau decidenţi politici, 2014 este anul declanşării unui nou Război Rece. Prăbuşirea, în ianuarie, a regimului pro-moscovit de la Kiev, în urma unei revolte sângeroase care l-a alungat de la putere pe preşedintele Viktor Ianukovici şi l-a înlocuit cu o administraţie pro-occidentală, a fost urmată de lovituri dure din partea Rusiei. Remarcabilă prin cinism şi eficienţă, anexarea fără luptă, în martie, a peninsulei Crimeea n-a fost decât începutul. A urmat susţinerea politică, militară şi logistică, de-a lungul verii, a rebeliunii secesioniste pro-ruse din estul Ucrainei, soldată cu peste patru mii de morţi. Între aceştia figurează, ca victime colaterale şi perfect inocente, cei trei sute de pasageri, majoritatea olandezi, ai unui avion civil, doborât, după toate indiciile, de artileria separatiştilor. Totul a obligat comunitatea internaţională să constate, neliniştită, redeşteptarea, sub Vladimir Putin, a lipsei de scrupule şi a apetitului teritorial al Rusiei, într-o manieră asociată până acum exclusiv epocilor ţaristă sau stalinistă. Statele Unite, Uniunea Europeană şi partenerii lor din lumea liberă, din Canada până în Australia, au replicat cu măsuri punitive, deopotrivă politice şi economice. Îngrijorat de evoluţiile din Ucraina, cel mai mare, teritorial şi demografic, dintre vecinii săi, Bucureştiul, avanpost răsăritean al UE şi NATO, a solicitat aliaţilor occidentali o suplimentare a prezenţei militare în regiune. România s-a pronunţat permanent, ferm şi la unison, prin Preşedinţie, Guvern sau ministerul de Externe, pentru respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Ucrainei, cu care împarte sute de kilometri de frontieră comună şi unde trăiesc aproape jumătate de milion de etnici români.
Victorii electorale ale pro-europenilor la Kiev şi Chişinău
Atât în Ucraina, cât şi în Republica Moldova (majoritar românofonă), electoratul a dovedit că susţine traseul european al acestor republici ex-sovietice, care-au încheiat acorduri de asociere şi liber schimb cu Bruxellesul. Singurul decisiv în democraţie, verdictul urnelor infirmă retorica rusească despre pretinsele drepturi ale Moscovei asupra fostelor sale colonii. La Kiev, în funcţia de preşedinte a fost ales magnatul pro-occidental Petro Poroşenko, iar în Parlament nostalgicii Uniunii Sovietice sau adepţii lui Ianukovici au devenit minoritari după scrutinul legislativ. Mai mult, pentru prima dată după proclamarea independenţei, în 1991, comuniştii nu mai depăşesc pragul electoral de cinci procente şi nu mai sunt reprezentaţi în Radă. Filoruşii – comunişti, socialişti sau populişti – au pierdut alegerile şi la Chişinău. Asociate, încă din 2009, la guvernare, în aşa-numita Alianţă pentru Integrarea Europeană, partidele Liberal-Democrat, Democrat şi Liberal şi-au adjudecat, din nou, pe 30 noiembrie, majoritatea mandatelor în Parlament şi vor continua să conducă împreună Republica Moldova. Liderii lor speră ca aceasta să obţină statul de candidat la UE în 2017 şi să devină membru al structurilor comunitare în 2020. România, promotor şi susţinător consecvent, în numele comuniunii de limbă, istorie, cultură şi destin, al integrării Chişinăului, a fost prima care a salutat victoria partidelor pro-europene din statul vecin.
Scrutin europarlamentar
Alegerile din mai pentru Parlamentul European au confirmat supremaţia familiilor ideologice democratice de pe continent — popularii, socialiştii şi liberalii–, ce şi-au adjudecat circa două treimi din mandate. Dar au provocat şi nelinişte, din cauza resurecţiei, în aproape toate statele membre ale Uniunii, a retoricii discriminatorii şi antiimigraţie. Din Ungaria în Franţa şi din Grecia în Olanda, partidele considerate eurosceptice, când nu de-a dreptul antieuropene, şi-au trimis reprezentanţii în Legislativul comunitar. România nu e reprezentată la Strasbourg şi Bruxelles de niciun eurodeputat populist sau xenofob. Cele 32 de locuri care-i revin Bucureştiului au fost împărţite între formaţiuni afiliate la marile partide continentale şi promotoare ale valorilor europene — la stânga PSD, vioara întâi a guvernării şi parte a socialiştilor europeni, iar la dreapta PNL, care a trecut anul acesta de la Alianţa Liberalilor şi Democraţilor la populari, precum şi PDL, PMP şi UDMR, deja membre ale PPE.
Schimbări la vârful instituţiilor europene
Sprijinit de colegii săi socialişti şi de popularii europeni, germanul Martin Schultz a fost reales pentru un mandat de doi ani şi jumătate în funcţia de şef al legislativului comunitar. Potrivit unei întelegeri între cele doua partide, în a doua jumătate a actualei legislaturi conducerea Parlamentului European va reveni unui reprezentant al popularilor. Restul instituţiilor europene şi-au primenit, deja, conducerea în toamna lui 2014. După zece ani, care au însemnat cea mai amplă extindere, spre est şi sud, din istoria Uniunii, portughezul Jose Manuel Barroso a cedat luxemburghezului Jean-Claude Juncker conducerea Comisiei Europene. În locul belgianului Herman van Rompuy, noul preşedinte al Consiliului European este polonezul Donald Tusk, cel dintâi est-european învestit într-o astfel de funcţie. Italianca Federica Mogherini preia şefia diplomaţiei europene de la britanica Catherine Ashton. În noul executiv comunitar, România este reprezentată de fosta eurodeputată social-democrată Corina Creţu, comisar pentru Politica Regională. După aderarea sa la Uniune, în 2007, România a mai deţinut portofoliile Multilingvismului prin Leonard Orban şi Agriculturii, prin Dacian Cioloş, amândoi tehocraţi neafiliaţi politic.
Dosare fierbinţi pe agenda NATO
Şi Alianţa Nord–Atlantică şi-a schimbat, toamna aceasta, secretarul general. Danezul Anders Fogh Rasmussen a predat ştafeta altui scandinav, fostul premier norvegian Jens Stoltenberg. Odată cu şefia NATO, acesta preia şi două dosare dintre cele mai dificile. La est – relaţiile glaciale cu Rusia şi întărirea măsurilor de securitate pentru aliaţii din flancul estic, inclusiv România. Iar la sud – instabilitatea endemică din Orientul Mijlociu, devastat de gherila jihadistă căreia guvernele locale – ineficiente, slabe, corupte – nu reuşesc să-i ţină piept. Din vară, vaste teritorii din Siria şi Irak au căzut sub controlul organizaţiei teroriste auto-intitulate Statul Islamic, atât de sângeroasă încât a fost repudiată de înşişi mentorii săi din reţeaua Al-Qaida.
