Tag: Elena Ceausescu

  • Muzeul chihlimbarului şi mai mult decât atât

    Muzeul chihlimbarului şi mai mult decât atât


    La mai bine de 40 de ani de la deschiderea lui, la 14 iunie 1980, Muzeul Chihlimbarului de la Colţi, judeţul Buzău a fost redeschis, pe data de 21 august a.c. şi, până în prezent, s-au înregistrat deja aproximativ de 6 mii de vizitatori. Chihlimbarul de Colţi sau rumanitul, are o vârstă cuprinsă între 40 şi 60 milioane de ani (n.r. – faimosul chihlimbar de Baltica este cu vreo 40.000 de ani mai tânăr decât rumanitul). Chihlimbarul negru devenea simbol pentru România după prezentarea la Marea Expoziţie Universală de la Paris din 1867. Prezentarea s-a făcut cu faimosul Tezaur Cloşca cu Puii de Aur şi România a cucerit medalia de aur. Rumanitul mai este întâlnit în Rusia în insula Sahalin, spre Japonia.



    Vizitatorii Muzeului Chihlimbarului pot vedea cele mai frumoase exemplare de pietre de chihlimbar, în număr de circa 300, de la nuanţe de galben translucid la negru opac. Mai mult decât atât, muzeul are al doilea chihlimbar ca mărime din lume, care cântăreşte puţin sub 2 kg, cel mai mare, de 3,45 kg, fiind expus la Muzeul Judeţean Buzău. Tot aici pot fi admirate bijuterii (inele, cercei, pandantive, şiraguri de mărgele), unelte de extracţie şi prelucrare a chihlimbarului (strung din lemn, ciocane, lămpaşe, târnăcop), toate expuse într-un concept expoziţional nou. Expoziţiile de bază valorifică, de asemenea, colecţia de flori de mină şi exponate de paleofaună din patrimoniul Muzeului Judeţean Buzău, precum femurul unui mamut, care a trăit acum 2,5 milioane de ani pe teritoriul judeţului Buzău.



    Daniel Costache, manager al Muzeului judeţean Buzău, ne-a povestit: “Muzeul Chihlimbarului de la Colţi este singurul muzeu din România, care adăposteşte o colecţie reprezentată de rumanitul de Colţi. Odată ajunşi aici, deşi denumirea colecţiei ne-ar putea duce cu gândul că sunt exponate doar din chihlimbar, din Ambră sau Rumanit, cum mai este el cunoscut, muzeul găzduieşte o serie de colecţii diverse. În primul rând este o sală dedicată Grotei din cufundul peşterii, un monument de artă preistorică, unic în România, o grotă care păstrează urmele de locuire din perioada mijlocie a Epocii bronzului.


    De asemenea, este o altă sală unde se regăseşte o mică parte din colecţia de paleofaună a Muzeului judeţean Buzău, este vorba despre mandibule, femure de mamut. Iar etajul unu al imobilului este împărţit în trei săli diferite. Una, o valorificăm într-un cadru expoziţional inedit: o parte din colecţia de flori de mină a Muzeului judeţean Buzău, sala centrală, unde este valorificată o mare parte a colecţiei de chihlimbar, precum şi o altă sală unde sunt valorificate uneltele, într-un cadru expoziţional minunat, uneltele folosite la extragerea, transportul, precum şi prelucrarea Ambrei.”



    Pe perioada de pandemie muzeul este pregătit: se respectă reguli de distanţare, vizitatorii au la dispoziţie dezinfectanţi, covoraşe dezinfectante, precum şi botoşi de unică folosinţă. Daniel Costache, managerul Muzeului Judeţean Buzău, ne-a mai spus că toate obiectele ce aparţin colecţiei unui muzeu sunt rezultatul fie a cercetării proprii, fie donaţii, cum sunt foarte multe din exponatele din spaţiile de la etajul muzeului şi, evident, achiziţii şi a adăugat: :”Trebuie spus un lucru: dacă anul trecut muzeul de la Colţi era găzduit de un imobil care nu avea grupuri sanitare, nu avea apă curentă, nu avea încălzire centralizată, iar expoziţia era una de tip plastic, învechit şi se compunea din celebrele deja vitrine din pal şi suprafaţă vitrată, astăzi vizitatorii pot găsi la Colţi, în vârful muntelui, un muzeu ultramodern, un muzeu ancorat bine în realităţile anului 2020, un muzeu care valorifică în mod unic exponatele expuse către vizitare. De asemenea, la Colţi, pentru prima dată de când există această instituţie muzeală, funcţionează astăzi un magazin de suveniruri. Este un muzeu care merită un ocol de 6 kilometri, de pe Drumul Naţional 10, care face legătura dintre Buzău şi Braşov.”



    Daniel Costache a ţinut să sublinieze unicitatea acestui muzeu: “Muzeul Chihlimbarului de la Colţi este un muzeu cu multiple aspecte unice. În primul rând, este singurul muzeu al chihlimbarului din România. Am încercat să oferim unicitate şi din punctul de vedere al elementelor de muzeo-tehnică, care îl întâmpină pe vizitator. În primul rând ar fi vorba despre o vitrină interactivă, compusă din mai multe elemente, o vitrină care permite să-şi spună singură povestea, o vitrină dotată cu motoare pe suporţi rotativi. Practic vizitatorul are posibilitatea printr-un simplu “touch”, să mişte obiectele din vitrină, să le vadă pe ce parte doreşte, să le mărească cu ajutorul unei camere 4 K, full HD şi pe un ecran în spate sunt proiectate informaţii care vin să completeze etichetele clasice. Acesta ar fi un prim echipament nou în muzeografia românească. De asemenea, există şi o sală ce a avut în vedere reconstituirea interiorului unei peşteri, o sală care este dominată de un blat 3D LG Live, de asemenea, un element nou. Aceste elemente cresc în valoare, în momentul în care nu uităm că Muzeul Chihlimbarului este un muzeu în vârf de munte.”



    O importantă piesă din colecţia Muzeului Chihlimbarului de la Colţi o constituie şi un set de bijuterii care a aparţinut Elenei Ceauşescu şi care, după ce a fost făcut cadou soţiei dictatorului, s-a întors în patrimoniul muzeului, fără ca muzeografii să poată spune dacă bijuteriile au fost sau nu purtate de Elena Ceauşescu.




  • Cadourile primite de Ceaușescu

    Cadourile primite de Ceaușescu

    La Muzeul Național de Istorie a României un fond special
    de obiecte îl constituie cadourile primite de Nicolae Ceaușescu, fostul
    președinte al României comuniste între 1965 și 1989, și de soția acestuia,
    Elena Ceaușescu. Soții Ceaușescu au beneficiat de cel mai deșănțat cult al
    personalității din întreaga istorie a României într-o perioadă în care nivelul
    de trai al românilor obișnuiți a fost la cel mai coborât nivel din istoria
    contemporană. Obiectele în sine primite de soții Ceaușescu, strălucitoare și
    care îi omagiază pe cei doi dictatori, sunt în contrast flagrant cu atmosfera
    sumbră din anii de dinainte de 1989. Numărul mare și varietatea obiectelor
    aflate în fondul special al cadourilor soților Ceaușescu au făcut ca ele să fie
    constituie într-o expoziție aparte înainte de 1989.


    Am
    discutat cu Cristina Păiușan-Nuică, cercetător la Muzeul Național de Istorie a
    României, despre impresionantul fond de obiecte moștenite de România după
    căderea regimului Ceaușescu. E vorba de mai mult de 10.000 de piese, doar cadourile, fără Omagiala, adică
    portretele lui Ceaușescu. Acestea din urmă formează un fond aparte și a apărut
    chiar un album al lui Cornel Ilie care prezintă acest fond și care se numește
    Un tablou pentru tovarășul. Fondul special, așa se numește fondul care
    reunește cele peste 10.000 de cadouri primite de Ceaușescu altceva decât
    pictură, este împărțit în două categorii. Prima categorie reunește cadouri primite
    din străinătate, din absolut toate țările în care acesta a fost în vizită sau
    de la delegațiile străine venite în România. A doua categorie cuprinde cadourile
    primite din țară cu ocazia vizitelor în țară și mai ales cu ocazia
    aniversărilor congreselor sau cu ocazia zilei sale de naștere.


    Așa cum menționam, cadourile primite
    de Ceaușescu sunt de o mare varietate: de la machete de tractoare, prima
    machetă de Dacia, prima machetă de Oltcit, prima machetă de elicopter, de tren
    și de locomotive până la vase, pahare, prosoape populare, batiste, fețe de
    pernă și multe alte obiecte. Înainte de 1989, Muzeul de Istorie alocase 10 săli
    muzeale cu câteva mii de metri pătrați marii expoziții denumită Omagiala unde
    cea mai mare parte din aceste obiecte erau expuse. Ele erau împărțite în
    cadourile primite din țară și cele primite din străinătate așa cum este
    împărțit fondul special și azi. Cadourile mai erau împărțite și pe clase de
    obiecte de exemplu, colți de elefant, blănuri de tigru, sandale, metraje aduse
    din Coreea și China, poșete, pălării de texan primite cu ocazia vizitei în SUA
    și în Texas.

    În anii ’80, între cadourile primite de Nicolae Ceaușescu încep să
    se regăsească și cadouri pentru Elena Ceaușescu, așa cum erau poșetele.
    Cristina Păiușan-Nuică a arătat că, în ultimul deceniu al regimului comunist,
    figura Elenei Ceaușescu a crescut în importanță, fapt care se observă și din
    numărul din ce în ce mai mare de cadouri feminine din fondul special. Cu ocazia vizitelor și cu
    ocazia primirilor și Elena Ceaușescu primea astfel de cadouri pentru că
    sandalele de damă și poșetele, panglicile, eșarfele, cercei, portofele și multe
    alte obiecte de acest gen erau ale ei. La care se adaugă același gen de cadouri
    primite de Elena Ceaușescu cu ocazia aniversărilor sale. Cu cât comunismul și
    epoca Ceaușescu au devenit o epocă a cultului personalității, cu atât cultul
    personalității Elenei Ceaușescu l-a egalat prin 1986-1987 până în 1989 pe cel
    al lui Nicolae Ceaușescu. Avem o scoarță de copac făcută cu tovarășa
    academician doctor inginer, portrete minunate ale acesteia pictate de pictori
    mai mari sau mai mici în care semăna mai degrabă cu Albă ca Zăpada decât cu
    adevăratul ei portret.


    Una
    dintre caracteristicile cadourilor este personalizarea lor. Cristina
    Păiușan-Nuică. Erau
    personalizate cu dedicație. Erau cusute de mână pe un ștergar, pe o față de
    pernă, erau imprimate pe o tăbliță și atașate pe obiectul respectiv, cum ar fi
    de exemplu o machetă sau pe postamentul unor sculpturi dacă nu făceau parte
    chiar din sculptura respectivă. Erau dedicații cu momentul în care fusese dat
    cadoul respectiv, cu data pe el și cine oferea cadoul respectiv. Din păcate, nu
    toate obiectele au aceste posibilități de identificare ușoară pentru un
    cercetător și un muzeograf, unele obiecte putând fi identificate după o
    adevărată muncă de detectiv.


    Un
    asemenea fond cum este fondul special cu cadourile primite de soții Ceaușescu
    nu poate fi evaluat deoarece există o valoare care nu se poate determina, și
    anume valoarea istorică. Asta crede și Cristina Păiușan-Nuică. Dată fiind multitudinea și
    varietatea nu se poate spune o sumă. Ele sunt parte a istoriei României și suma
    cred că este destul de mare, bănuiesc eu. Ele sunt obiecte unicat, irepetabile.
    Dacă unul se distruge nu mai poate fi refăcut. O copie poate fi făcută însă ar
    fi cu totul altceva. Pe lângă valoarea obiectului în sine există și valoarea
    istorică și a faptului că ele au fost măcar văzute, probabil, de către cei care
    le-au primit.


    Regândirea
    spațiului muzeal a făcut ca marea expoziție existentă înainte de 1989 să
    dispară. Cadourile primite doar în 1989 au fost grupate de Muzeul Național de
    Istorie a României în expoziția 1989, 30 de ani după. Dar muzeul are un
    proiect online, Comunismul în România, unde o parte din aceste piese sunt
    disponibile.

  • Films documentaires de Radu Gabrea à Berlin

    Films documentaires de Radu Gabrea à Berlin


    L’Institut culturel roumain de Berlin a invité son public à une soirée entièrement dédiée au réalisateur Radu Gabrea et dont l’affiche a aussi inclus ses deux derniers documentaires présentés en première internationale. « Trois jours avant Noël » est un documentaire historique qui utilise documents, reconstitutions et images d’archives pour refaire les trois derniers jours de la vie du couple Elena et Nicolae Ceauşescu, juste avant leur exécution le jour de Noël 1989.






    Le scénario sort de la plume du journaliste Grigore Cartianu. Le réalisateur Radu Gabrea : « J’ai essayé de montrer ce qui s’est passé après le 22 décembre, après la fuite des deux à bord de l’hélicoptère qui s’était posé sur le toit du Comité central du PCR. J’ai voulu, aussi, montrer l’état d’esprit de la population à leur égard. Ce que l’on peut voir dans mon documentaire ce sont deux vieillards effondrés sous la décrépitude et la peur, en totale rupture avec la réalité. L’ancien dictateur, Nicolae Ceauşescu, n’a jamais cru que la population ne le soutenait plus et lui avait tourné le dos. Dans la caserne de Târgovişte, où ils avaient été emmenés, Ceauşescu regarde par la fenêtre les manifestants qui crient contre lui, mais lui, il croit dur comme fer que ces gens le soutiennent et donc essaie de prononcer un discours pour les convaincre que le pays avait été victime d’une trahison. Le récit du documentaire progresse en parallèle avec les images passées à la télé où il était question d’assassinats terrifiants, de groupes d’assassins entraînés par le dictateur pour massacrer la population. Or, les deux Ceausescu étaient, à ce moment-là, deux vieillards au bout du rouleau, sans aucun lien avec la réalité. »




    L’autre documentaire, « Des Juifs à vendre », est inspiré par le livre de Radu Ioanid « The Ransom of Romanian Jews » (« Rançon pour les Juifs roumains »), publié aux USA et dont la traduction en roumain est parue aux Editions Polirom. L’ouvrage parle d’un aspect moins connu du grand public, le commerce avec des êtres humains pratiqué par la Roumanie communiste. Le réalisateur Radu Gabrea a fait des recherches notamment au Conseil national pour l’étude des archives de la Securitate (CNSAS), et a consulté historiens, journalistes et témoins directs de ces événements : « Les dossiers du CNSAS viennent compléter les témoignages directs, qui ont une immense valeur, puisqu’ils nous aident à comprendre ce phénomène également du point de vue de personnes impliquées d’une manière ou d’une autre. Radu Ioanid est un des principaux interviewés car il connaissait parfaitement ce phénomène. »




    Par son nouveau documentaire, « Des Juifs à vendre », Radu Gabrea reste fidèle à sa mission de sortir de l’ombre, à travers les moyens du cinéma, des moments trop peu connus (ou trop souvent ignorés) de l’histoire de la Roumanie ”, écrit le critique de film Mihai Fulger. Le réalisateur Radu Gabrea et l’actrice Victoria Cociaş ont été présents à la soirée de projections, suivies de débats avec le public, organisée par l’ICR de Berlin. (aut. : Corina trad. : Ileana Taroi)