Tag: Elena Vacarescu

  • La reine Elisabeth et le roi Carol I

    La reine Elisabeth et le roi Carol I

    Par leur mariage, célébré en 1869, le roi Carol I et la reine Elisabeth ont formé le premier couple royal de Roumanie. Leur union s’est passée plutôt dans le calme et l’affection jusqu’à la fin des années 1890, comme le témoigne leur échange de lettres que les Editions Humanistas a publié sous forme d’un recueil en deux volumes intitulé « Avec tendre amour, Elisabeth. Fidèle à jamais, Carol ». Née à Neuwied en 1843, Elisabeth s’est fait un devoir d’encourager les arts et les artistes de sa nouvelle patrie. Elle-même inscrite sur le chemin de la littérature, la reine allait signer plusieurs ouvrages littéraires sous le pseudonyme de Carmen Sylva. Son penchant artistique est devenu d’ailleurs son principal refuge après la mort prématurée de son unique enfant, la princesse Maria, décédée à l’âge de 5 ans, en 1874. Son affection maternelle, la reine Elisabeth allait l’offrir des années plus tard à sa demoiselle d’honneur, Elena Văcărescu. Descendante d’une illustre famille de boyards érudits et deux fois primée par l’Académie Française pour son talent littéraire, Elena Văcărescu a été, pour un bref laps de temps, la fiancée du futur roi Ferdinand, empêché par son statut politique de l’épouser. En fait, ce fut justement cet événement qui a déclenché la correspondance entre le roi et la reine, parue dans le second volume du recueil « Avec tendre amour, Elisabeth. Fidèle à jamais, Carol » L’historienne Alina Pavelescu nous en parle :

    « Dans ce volume, le côté humain des deux protagonistes est mis en valeur par leur correspondance, qui nous plonge dans un univers familier, à savoir celui des relations de couple. Le volume gravite autour du célèbre scandale déclenché par les fiançailles du prince Ferdinand avec Elena Văcărescu. C’est une histoire dont on a beaucoup parlé à l’époque, puisqu’elle a commencé par des séances de spiritisme dont la reine Elisabeth s’était passionnée et pendant lesquelles Elena Văcărescu avait servi de médium (…). Comme on le sait déjà, les choses ont mal tourné pour la reine, contrainte à s’exiler plusieurs années durant de la cour royale, sans droit d’y retourner. Or, cette correspondance a lieu justement pendant cet exil durant lequel ce mariage modèle, comme on se plaisait à qualifier à l’époque la relation entre le roi Carol et la reine Elisabeth, traverse sa crise la plus profonde. Peut-être plus profonde que celle provoquée par l’incapacité de la reine de donner un héritier à la Roumanie. On assiste à un remarquable déploiement de logique de la part du roi, qui s’efforce de faire comprendre à son épouse ce qui s’est passé en fait et en quoi elle était fautive (…). On retrouve donc un roi très calme et raisonnable, un époux patient qui passe l’éponge sur les moments les plus délicats et difficiles à pardonner de sa vie de couple. Il passe donc l’éponge sur un épisode qui équivaut à un véritable coup politique et il fait l’effort de pénétrer dans l’univers de sa femme. »

    Mais, qu’est ce – qui s’est passé en fait avec les fiançailles d’Elena Vacarescu et du prince Ferdinand? Romanița Constantinescu, figurant parmi les éditrices de ce deuxième volume de correspondance du couple royal, nous répond: « Je voudrais vous dire qu’à l’poque, ce mariage n’était pas aussi improbable qu’il en l’air aujourd’hui et que ce fut une situation effectivement sur le fil du rasoir. Cela se passait en 1890, une année spéciale pour le roi, puisque c’était le 25-e anniversaire de son arrivée à la tête de l’État roumain. Or, ces fiançailles ont eu lieu en mai 1891, à Bucarest, au lendemain des fêtes de Pâques. Le roi Carol, qui en est informé après coup par l’homme politique libéral Dimitrie Sturdza, a une discussion avec la reine Elisabeth et avec le prince héritier Ferdinand au sujet des intentions de celui-ci. Et le prince, très ému, lui demande la permission d’épouser Elena Văcărescu. (…) Tout de suite après, le 12 juin, le roi Carol I envoie une lettre inquiète à son frère Léopold, père du prince héritier Ferdinand, au domaine de Sigmaringen. Cette lettre explique la position du roi dans cette histoire. Dans une autre lettre du 18 septembre 1892, envoyée à la reine Elisabeth, le roi affirme ne pas avoir rejeté d’emblée l’idée du mariage de Ferdinand avec Elena Văcărescu, par amour et par respect pour la reine et pour son neveu et prince héritier, qu’il soutenait d’ailleurs. Il a cependant laissé le dernier mot au Conseil des ministres, présidé par le général Ioan Emanoil Florescu, qui n’a pas approuvé les fiançailles. »

    La classe politique roumaine a préféré cette issue de l’histoire pour éviter une guerre intestine, d’influence sur la couronne, notamment entre les familles de boyards auxquelles Elena Văcărescu était apparentée. Cette décision a non seulement fait souffrir les jeunes fiancés, elle a aussi eu des effets pour la reine Elisabeth, qui a dû s’exiler dans plusieurs pays européens, avant de rentrer à Bucarest en 1894. C’est Silvia Irina Zimmermann, également éditrice de la correspondance royale, qui décrit cet épisode. « Ce que nous avons sous nos yeux sont les lettres d’une reine, mais surtout les lettres d’une écrivaine et d’une artiste plasticienne, détail peu connu d’ailleurs de sa personnalité. Nous y découvrons de très nombreux détails sur son activité littéraire, et ça c’est une surprise, car l’on avait pensé qu’elle avait mis son activité littéraire entre parenthèses durant l’exil. Or les lettres décrivent une tout autre réalité. Le reine Elisabeth a vécu d’abord en Italie, à Venise entre juillet et septembre 1891, ensuite à Palanzza entre septembre 1891 et juin 1892, et ensuite à la résidence de sa mère, à Neuwied, de juin 1892 à la fin du mois de juillet 1894. Qu’est-ce que la correspondance du couple royal roumain nous dit ? Eh bien, nous apprenons qu’une Elisabeth mécontente de l’exil, imposé par le roi après la rupture des fiançailles d’Elenei Văcărescu, confie à son époux royal que le chagrin et la maladie l’avaient éloignée de toute inspiration poétique. (…) Nous constatons pourtant que l’exil de la reine Elisabeth a été une période particulièrement riche en créations littéraires et d’art décoratif, dont certaines pièces sont, aujourd’hui encore, exposées dans des musées de Roumanie. Pendant son exil, entre 1891 et 1893, la reine a publié, sous le nom de plume Carmen Sylva, cinq ouvrages – trois recueils de poèmes et deux pièces de théâtre, dont deux ont été justement le fruit de cette période particulière. »

    Également durant cette période d’exil, la reine a écrit plusieurs textes, ramassés ensuite dans des volumes de mémoires et de contes, publiés après sont retour en Roumanie. La reine Elisabeth a donc su transformer la douleur de l’exil en source de création artistique. (Trad. Ioana Stăncescu, Ileana Ţăroi)

  • Regina Elisabeta și regele Carol I

    Regina Elisabeta și regele Carol I


    Căsătoriți din 1869, regele Carol I și regina Elisabeta, primul cuplu regal al României, au avut, în general, o căsnicie destul de afectuoasă și calmă până spre sfârșitul anilor 1890. O dovadă în plus a acestui fapt o constituie cele două volume editate recent de Humanitas, care conțin corespondența dintre cei doi soți și sunt grupate sub titlul: “Cu iubire tandră, Elisabeta. Mereu al tău credincios, Carol”. Născută la Neuwied 1843, Elisabeta și-a dorit și a reușit să încurajeze artele și artiștii din noua sa patriei, având la rândul său înclinații literare materializate în textele semnate cu pseudonimul Carmen Sylva. Nevoia de artă a devenit, de altfel, și un refugiu în viața reginei după moartea unicului copil, principesa Maria, în vârstă de 3 ani, în 1874. Nevoia de afecțiune maternă avea să și-o exprime ani mai târziu în relația cu o domnișoară de onoare, Elena Văcărescu.



    Descendentă a unei ilustre familii de boieri cărturari, cea care, la maturitate, avea să fie premiată de două ori de Academia Franceză în calitate de scriitoare, Elena Văcărescu a fost pentru un scurt răstimp începând cu 1890 logodnica neacceptabilă din punct de vedere politic a moștenitorului tronului, adică a viitorului rege Ferdinand. Acesta este, de fapt, evenimentul central care desclanșează corespondența dintre rege și regină cuprinsă în cel de-al doilea volum al cărții “Cu iubire tandră, Elisabeta. Mereu al tău credincios, Carol”, după cum povestește și istoricul Alina Pavelescu.


    În acest al doilea volum dimensiunea umană a protagoniștilor este mult mai bine pusă în valoare de corespondența lor într-o latură care ne e familiară tuturor: anume cea a relațiilor de cuplu. Miezul volumului se desfășoară în jurul celebrului scandal al logodnei Principelui Ferdinand cu Elena Văcărescu, o poveste despre care s-au spus în epocă fiindcă el începe, de fapt, de la niște ședințe de spiritism de care Regina Elisabeta se pasionează și care sunt intermediate de Elena Văcărescu în rol de medium. (…) Regina Elisabeta, după cum știm, a căzut destul de prost în această poveste pentru că a fost exilată câțiva ani de la Curtea României și n-avut dreptul să se întoarcă în țară. Iar corespondența lor, nucleul ei, se desfășoară, mai ales, în perioada exilului ei, o perioadă în care relația ei de lungă durată, mariajul ei model așa cum i plăcea să se spună despre ea și regele Carol I, trece cu siguranta prin cea mai mare criză a vieții lor, mai mare chiar decât acea a faptului că Regina Elisabeta n-a mai putut avea propriul său copil și n-a putut da moștenitor la tron. Și este o desfășurare remarcabilă de rațiune din partea regelui Carol ca să o facă să înțeleagă ce anume se întâmplase și unde anume a greșit. (…) Vedem un rege Carol foarte calm și rațional, un soț foarte răbdător care trece peste cele mai delicate și mai de neiertat, probabil pentru alții, momente din viața lui cu propria soție. Trece peste ceea ce însemna asta, de fapt, ca lovitură politică pentru el și face chiar efortul de a intra în lumea soției lui.



    Dar ce s-a întâmplat, de fapt, cu logodna dintre Elena Văcărescu și princepele Ferdinand? Ne răspunde Romanița Constantinescu, una dintre editoarele corespondenței perechii regale.


    Aș vrea să spun că această căsătorie nu era așa de improbabila cum ne pare azi și că toată situația a fost efectiv pe muchie de cuțit. Suntem în anul 1890 și este un an deosebit pentru cuplul regal, pentru Carol I. Se împlineau 25 de ani de la întronarea sa în România și apare acest eveniment, această logodna care a avut loc în mai 1891 la București imediat după sărbătorile pascale. Regele Carol a aflat despre asta de la politicianul liberal Dimitrie Sturdza o zi mai tîrziu. Carol vorbește cu Elisabeta și cu principele moștenitor Ferdinand despre intențiile acestuia, iar Ferdinand, foarte emoționat, i cere permisiunea de a se căsători cu Elena Văcărescu. (…)Imediat după discuția cu Ferdinand, pe 12 iunie, regele Carol I îi scrie îngrijorat fratelui său Leopold, tatăl Principelui Ferdinand, la Sigmaringen. Scrisoarea aceasta aduce lămuriri despre poziția lui Carol. De asemenea o altă scrisoare a lui Carol din 18 septembrie 1892 către Elisabeta spune că regele nu a respins imediat și personal această idee, în primul rând din dragoste și din respect față de regină, precum și față de nepotul său, poziționându-se de partea lor, așa cum recunoaște. În schimb, a lăsat lucrurile la aprecierea Consiliului de Miniștri, după cum știm. Logodna nu a fost aprobată de Consiliul de miniștri care îl avea în acel moment ca președinte pe generalul Ioan Emanoil Florescu.



    Clasa politică românească a preferat aceste deznodământ pentru a evita o eventuală luptă pentru influență asupra tronului între familiile boierești autohtone cu care se înrudea Elena Văcărescu. În afară de suferința provocată celor logodnici, decizia aceasta s-a repercutat și asupra reginei Elisabeta. Ea a fost nevoită să plece în exil, prin mai multe țări europene, de unde s-a întors la București în 1894. Ce-a făcut în exil ne spune Silvia Irina Zimmermann, cealaltă editoare a corespondenței.


    Avem de-a face aici nu doar cu scrisorile unei regine, ci și în primul rând cu scrisorile unei scriitoare, dar și a unei artiste plastice, ceea ce este mai puțin cunoscut despre ea. Aflăm aici foarte multe detalii despre activitatea ei literară, ceea ce pe mine m-a surprins. Până acum, știam că acea perioadă ar fi fost un timp negru, că exilul ar fi fost o pauză de literatură, dar citind scrisorile aflăm cu totul altceva. Perioadele de exil ale Reginei Elisabeta sunt următoarele: în Italia, la Veneția, din iulie 1891 până în septembrie 1891, apoi tot în Italia, la Palanzza, din septembrie 1891 până în iunie 1892, iar în următorii ani, începând din iunie 1892 și până la sfârșitul lunii iulie 1894, regina Elisabeta, la reședința mamei sale de la Neuwied . Ce aflăm din corespondența perechii din perioada exilului reginei? Pe de o parte Elisabeta, nemulțumită de situația exilului impus de rege după ruperea logodnei Elenei Văcărescu, îi mărturisește regelui Carol I că din cauza supărării și a bolii și a pierdut orice inspirație poetică.(…) Cu toate astea, constatăm că perioada de exil a reginei Elisabeta a fost una deosebit de bogată în lucrări atât în opere literare, cât și în opere de artă decorativă dintre care unele mai deosebite se află și astăzi în mai multe muzee din România. Operele literare publicate de Regina Elisabeta, alias Carmen Sylva în timpul exilului sunt cinci volume publicate între 1891 și 1893 dintre care trei volume de poezie și două piese de teatru, iar, dintre acestea, două cărți sunt concepute și scrise chiar în perioada de exil.



    De asemenea, tot în această perioadă, regina a început să scrie o serie de texte care, după revenirea în România, au apărut în cărți de memorii și basme. Așadar, regina Elisabeta a știut să transforme creativ suferința exilului în opere artistice.






  • Aceşti români care au făcut Franţa, aceşti francezi care au făcut România”

    Aceşti români care au făcut Franţa, aceşti francezi care au făcut România”

    După
    patru luni de evenimente prin care țara noastră a dezvăluit Franței o imagine
    inedită, creativă și inovatoare, Sezonul România – Franța a fost inaugurat pe
    18 aprilie în România, urmând să se desfăşoare în peste 30 de orașe.
    Expoziţiile Dessine-moi la guerre. 1914 – 2014: desene din presă despre
    conflictele secolelor XX şi XXI (deschisă la Muzeul Naţional de Istorie a României),
    Eli Lotar (1905-1969) (deschisă la Muzeul Colecţiilor de Artă, în colaborare
    cu Muzeul Naţional al Literaturii (MNLR), Aceşti români care au făcut Franţa,
    aceşti francezi care au făcut România (pe gardul MNAR), Specii de spaţii
    (lucrările de artă din colecţia de artă contemporană Société Générale de la Muzeul
    Naţional de Artă a României) sunt câteva dintre evenimentele care au deschis
    sezonul România – Franța la Bucureşti.

    Am vorbit cu Marcela Feraru, curatorul
    expoziţiei Românii care au făcut Franța, francezii care au făcut România – 100
    de ani de intimitate despre acest proiect care şi-a propus să readucă în
    atenţie opera scriitorilor, oamenilor de știință, artiștilor, actorilor,
    muzicienilor, arhitecților sau compozitorilor care au țesut legături
    indestructibile între Franța și România. Românii care au făcut Franța,
    francezii care au făcut România – 100 de ani de intimitate este o expoziție
    pedagogică (fotografie și text) reprezentând marile personalități române din
    Franța și franceze din România care, de-a lungul istoriei, au participat la
    construcția și strălucirea culturală a celor două țări. Expoziția retrasează
    prezența marilor personalități române în Franța și franceze în România.
    Intenția proiectului este aceea de a pune în lumină opera scriitorilor,
    oamenilor de știință, artiștilor, actorilor, muzicienilor, arhitecților sau
    compozitorilor care au reușit să construiască legături indestructibile între
    Franța și România. Elena Văcărescu, Sarmiza Bilcescu, Ion Cantacuzino,
    Constantin Brâncuși, Anna de Noaille, Martha Bibescu, George Enescu, Elvira
    Popescu, Tristan Tzara, Benjamin Fondane, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Mircea
    Eliade, Sergiu Celibidache, Virgil Gheorghiu, Horia Damian, Ștefan Lupașcu,
    Henri Coandă sunt câteva dintre numele
    care au reușit să creeze această legătură.

    Marcela Feraru, curatorul expoziției
    Românii care au făcut Franța, francezii care au făcut România – 100 de ani de
    intimitate. Foarte greu am făcut această selecţie şi
    am regretat foarte tare de fiecare dată când a trebuit să las deoparte o
    personalitate. Pentru că a trebuit să mă limitez la cincisprezece personalităţi
    române şi cincisprezece personalităţi franceze, iar dacă vorbim de românii care
    au venit şi au creat în Franţa, numărul lor este impresionant. Astfel că până
    la urmă am fost constrânsă de acest număr şi am vrut neapărat să prezint şi câteva
    femei care şi-au pus amprenta asupra culturii franceze, chiar dacă unele dintre
    ele nu mai sunt astăzi atât de cunoscute. De exemplu, Sarmiza Bilcescu, prima
    femeie avocat din lume, care a obținut licența în drept la Universitatea din
    Paris și prima femeie din lume cu un doctorat în drept. De asemenea,
    scriitoarea română stabilită în Franța, Elena Văcărescu, Anna de Noailles,
    scriitoare și poetă franceză de origine română.

    Cine mai știe în România că fața actuală a Bucureștiului se
    datorează marilor arhitecți francezi – de la Ateneul Român la sediul Băncii
    naționale sau a Politehnicii? Că unirea principatelor și crearea instituțiilor
    moderne ale tinerei Românii i se datorează împăratului francezilor, Napoleon al
    III-lea? Sau că generația pașoptistă a fost educată, la Paris, de Edgar Quinet
    și Jules Michelet, care au scris minunate cărți consacrate României?… Cioran,
    Eliade, Brâncuși. Toata lumea cunoaște aceste nume, dar câți știu în Franța că
    aceștia sunt români? Cine își mai amintește ca Dadaismul a fost creat de un
    român, Tristan Tzara? Că motorul cu reacție a fost inventat de un alt român,
    Henri Coandă?

    Marcela Feraru, curatorul expoziției Românii care au făcut
    Franța, francezii care au făcut România – 100 de ani de intimitate. Elvira Popescu, una dintre marile actriţe, spre sfârşitul vieţii
    directoare directoare la Théâtre Marigny și Théâtre de Paris, îşi cultiva
    accentul românesc, care îi dădea un farmec aparte şi care o făcea şi mai
    îndrăgită de publicul francez. Ştim cu toţii că, din păcate, situaţia s-a
    degradat în perioada comunistă şi în anii care au urmat Revoluţiei. Dar de
    câţiva ani tot mai mulţi români au venit aici, români care muncesc uneori şapte
    zile pe săptămână, unii dintre ei în construcţii, alţii făcând menajul, dar şi
    foarte mulţi intelectuali, arhitecţi, medici. Marea comunitate a medicilor
    români din Franţa a devenit o comunitate atât de numeroasă, încât o depăşeşte
    pe cea a medicilor francofoni.

    Expoziția
    Aceşti români care au făcut Franţa, aceşti francezi care au făcut România,
    prezentată pe grilajele Muzeului Național de Artă al României, merge în
    întâmpinarea publicului. Este prezentată în trei limbi – română, franceză și
    engleză – pentru a fi accesibilă tuturor.