Tag: Eli Lotar

  • Eli Lotar

    Eli Lotar

    Moins connu en Roumanie que son père, le remarquable poète Tudor Arghezi, le photographe et cinéaste français d’origine roumaine Eli Lotar commence à se faire connaître du grand public de son pays natal. Eli Lotar a hérité de son père l’originalité et la créativité ; la relation, parfois tendue, avec son géniteur allait l’influencer, alimentant son esprit d’aventure. Eliazar Lotar Theodorescu est né en 1905, à Paris, où sa mère, enseignante, Constanţa Zissu, s’était retirée pour éviter les commérages sur la légitimité et la paternité de son enfant. Le père de celui-ci, le futur poète Tudor Arghezi, à l’époque âgé de 25 ans, était moine.

    Renonçant à la vie monacale, Arghezi se rend lui aussi à Paris, où il épouse la mère d’Eliazar, mais le mariage n’est pas fait pour durer. Arghezi reconnaît son fils et, après la Seconde guerre mondiale, on les retrouve ensemble à Bucarest où Eliazar commence à manifester son caractère rebelle. Andreea Drăghicescu, commissaire du Musée national de la littérature, continue l’histoire de sa vie : « Il a tenté à plusieurs reprises de quitter le pays. Avant de s’établir définitivement à Paris, il fait plusieurs fugues, se rendant chez sa mère, Constanța Zissu. Son père, qui, en 1916, avait épousé Paraschiva en secondes noces, le ramène à chaque fois au sein de la famille. Eli Lotar passe son adolescence à Bucarest, dans la famille de son père. Il fait des études au lycée Sfântul Sava (Saint Sava). Lors d’une de ses fugues, Eliazar arriva jusqu’à Chișinău. A chaque nouvelle fugue, son père passait des annonces dans les journaux de l’époque pour le retrouver. Une de ces annonces, parue dans le quotidien « Adevărul » (La Vérité), était formulée de la façon suivante : « Eliazar, passe un coup de fil pour que l’on sache où tu es et retourne tout de suite à la maison. » Signé : Papa. En 1924, le fils rebelle retourne à Paris. »

    Les tentatives de reconstituer la relation entre le père et le fils mettent en évidence certaines ressemblances de caractère entre les deux : à 11 ans, Arghezi avait lui-même fait une fugue. Il est possible que certaines tensions aient marqué la relation d’Eli Lotar avec son père, ou bien que le jeune Eli ne se soit pas adapté à la nouvelle famille de Tudor Arghezi, où deux autres enfants étaient nés entre temps. Andreea Drăghicescu. «Une lettre envoyée par Arghezi à son fils en 1940 nous fait néanmoins penser qu’Eliazar avait été assez proche de la famille paternelle, y compris de ses demi-frères, Baruțu et Mitzura – je cite : « As-tu jamais compté combien d’heures il y a dans 15 ans ? Eh bien, pendant tout ce temps-là, j’ai pensé à toi. Ton frère et ta sœur ont grandi en jouant autour de la table avec ton fantôme, avec ton absence : quand vient-il ? viendra-t-il à Pâques ou à la Trinité? – auraient demandé les deux enfants. En vrai Parisien, tu connaissais l’expression et tu n’es plus revenu. Chaque année j’ai voulu faire monter tout le monde en voiture et aller à Paris. Mon fils, ma fille et ma femme ont vécu avec cette illusion que je n’ai pas pu réaliser. Mon rêve a été, depuis toujours, de trouver refuge en France et, si tu avais été un peu plus patient, nous aurions pu le faire ensemble. Peut-être n’est-il pas encore trop tard. Une autre théorie voit Eli Lotar comme un représentant de la Bohème et, en même temps, de la fuite perpétuelle. On l’associe à la génération des années ’30. De nombreux représentants de cette génération se sont dirigés vers Paris, justement parce qu’ils cherchaient leur place dans le monde ; ils étaient en quête d’un espace occidental, moderne, ils rêvaient d’une autre culture roumaine, moins folklorique et moins tributaire aux idéaux archaïques de l’orthodoxie. Les spécialistes oscillent entre ces deux explications. Eli Lotar était un bohème et, dès ses premières années à Paris, il a essayé de gagner sa vie en faisant beaucoup de choses, des métiers étrangers à la vocation qui allait le consacrer à Paris, où il est devenu un des plus importants photographes et cinéastes de l’époque. »

    En 1926, Eli Lotar a rencontré Germaine Krull. Ensemble, ils ont développé un nouveau style photographique, d’avant-garde. Peu à peu, il entre dans le milieu du cinéma, tout d’abord comme photographe de plateau, ensuite comme assistant réalisateur. Dans les années ’30, il épouse Elisabeth Makosvka, peintre et photographe d’origine polonaise. Et c’est toujours à la même époque qu’ayant adhéré aux doctrines de gauche, il se rend en Espagne, où il est le directeur d’image du seul documentaire réalisé par Luis Buñuel, « Terre sans pain ». Son intérêt pour la problématique sociale ne l’a jamais quitté ; un peu plus tard, en 1945, il réalise « Aubervilliers », un documentaire poétique sur les conditions de vie dans les habitations misérables de cette ville de la banlieue parisienne. Andreea Drăghicescu. « La carrière d’Eli Lotar est très diverse. Il travaille avec Jacques Prévert et avec Luis Buñuel et il a connu Giacometti. Il participe à nombre de projets cinématographiques, pas nécessairement comme réalisateur, mais parfois comme directeur d’image ou comme opérateur. Il écrit des articles, qu’il publie dans les revues de l’époque et même des reportages sur les réalités de son temps. »

    En Roumanie, Eli Lotar n’est revenu qu’en 1956, après 32 années d’absence. Il est mort en 1969 à Paris. Le public roumain commence à le découvrir, grâce à une exposition réalisé ce printemps, par la collaboration du Centre Georges Pompidou et du Musée du Jeu de Paume de Paris et du Musée national de la littérature roumaine de Bucarest. (Trad. : Dominique)

  • Eli Lotar

    Eli Lotar

    Mai puţin
    cunoscut în România decât tatăl său, remarcabilul intelectual şi poet Tudor
    Arghezi, fotograful şi cineastul francez de origine română Eli Lotar începe să
    fie descoperit şi de publicul larg din România. Biografia sa îmbină
    originalitatea şi creativitatea tatălui său, iar relaţia dintre cei doi, nu
    întotdeauna armonioasă, i-a influenţat fără îndoială spiritul de aventură. Eliazar
    Lotar Theodorescu s-a născut în 1905, la Paris, unde mama sa, profesoara
    Constanţa Zissu, se retrăsese ca să evite clevetirile legate de legitimitatea
    şi paternitatea copilului. Tatăl său, viitorul poet Tudor Arghezi, pe atunci în
    vârstă de 25 de ani, era şi călugăr, la vremea respectivă. Renunţând la viaţa
    monahală, Arghezi a ajuns şi el la Paris şi s-a căsătorit cu mama lui Eliazar
    pentru scurtă vreme.
    Fiul său a fost, de altfel, recunoscut, speculaţiile
    recente privind ilegitimitatea lui fiind astfel infirmate.


    Mai mult decât atât.
    După Primul Război Mondial, îl găsim pe Eliazar alături de tatăl său la
    Bucureşti unde, de altfel, încep să se manifeste şi primele sale impulsuri de
    rebeliune. Andreea Drăghicescu, curator la Muzeul Naţional al Literaturii,
    continuă povestea vieţii lui Eli Lotar:

    A încercat de multe ori să plece din țară. Până la momentul
    stabilirii definitive la Paris, el fuge de câteva ori de acasă, de fiecare dată
    la mama sa, Constanța Zissu. Este adus de fiecare dată înapoi în sânul familiei
    de către tatăl său care se recăsătorise cu Paraschiva în 1916. În adolescență,
    Eli Lotar locuiește la București cu familia tatălui său și urmează studiile la
    Liceul Sf. Sava. După mai multe evadări din cadrul acestui cămin – odată
    ajungând până la Chișinău – 1924, revine în sfârșit la Paris. De fiecare dată
    când fugea, tatăl lui publica diferite anunțuri în ziarele vremii ca să-și
    caute fiul. Unul din aceste anunțuri a apărut în Adevărul și suna cam așa:
    Eliazar, telefonează ca să știm unde ești și întoarce-te imediat acasă.
    Semnat: Tatăl.


    Încercările de
    reconstituire a relației dintre tată și fiu scot în evidență unele asemănări
    între ei, chiar în această privință. La 11 ani și Arghezi a fugit de acasă. E
    posibil ca între Eli Lotar și tatăl său să fi apărut anumite tensiuni, la fel
    cum este posibil ca acesta să nu se fi adaptat în noua familie a lui Arghezi
    unde, în timp, au apărut şi alţi doi copii. Andreea Drăghicescu. O scrisoare din 1940, trimisă de Arghezi fiului său, ne face să crede
    că totuși, Eliazar fusese destul de apropiat de familia tatălui său, inclusiv
    de cei doi copii, Baruțu și Mitzura. Citez din scrisoarea trimisă de poet la
    Paris, în 1940: Ai numărat vreodată câte ore sunt în 15 ani. Ei bine, în tot
    acest răstimp m-am gândit la tine. Fratele și sora ta au crescut jucându-se în
    jurul mesei cu fantoma ta, cu absența ta: când vine? o să vină de Paști sau la
    Sf.Treime? (ar fi întrebat cei doi copii). Adevărat parizian cum ești, cunoști
    vorba și nu te-ai mai întors. În fiecare an, voiam să încarc toată lumea în
    mașină și să venim la Paris. Băiatul, fetița și soția mea au trăit an la rândul
    cu această iluzie a mea pe care n-am putut-o înfăptui. Visul meu dintotdeauna a
    fost să mă aciuesc în Franța și, dacă ai fost mai puțin răbdător, am fi putut
    face asta împreună. Poate că timpul nu e cu totul pierdut.

    O altă teorie
    pornește de la textul lui Eugen Ionescu, Nu, și-l situează pe Eli Lotar în
    zona boemiei, dar în același timp, și a fugii permanente. El este asociat cu
    generația anilor 1930. Mulți exponenți ai acestei generații au plecat chiar
    spre Paris tocmai pentru că-și căutau locul în lume într-un spațiu occidental,
    modern și doreau o altă cultură română care să nu mai fie folclorică și
    pătrunsă de idealurile arhaice ale ortodoxiei. Specialiștii oscilează între
    aceste două explicații. El era un boem și, încă din primii săi la Paris, a
    încercat să-și câștige existența făcând foarte multe lucruri, meserii care nu
    de fiecare dată au avut de-a face cu ceea ce l-a consacrat la Paris, după ce a
    devenit unul dintre cei mai importanți fotografi și cineaști.


    În 1926, Eli
    Lotar a întâlnit-o pe Germaine Krull şi, împreună cu ea, a dezvoltat un nou
    stil fotografic, avangardist. Treptat, a intrat în mediul cinematografic
    francez, mai întâi ca fotograf de platou şi apoi, asistent de regie. În anii
    1930, s-a căsătorit cu Elisabeth Makosvka, pictoriţă şi fotografă de origine
    poloneză. Şi tot în acei ani, ca urmare a aderării sale la doctrinele de
    stânga, a ajuns în Spania unde e fost directorul de imagine al singurului
    documentar realizat de Luis Bunuel Terre sans pain. Interesul pentru
    problemele sociale nu l-a părăsit nici mai târziu când care va realiza, în 1945, Aubervilliers, un
    documentar poetic despre condițiile de viață în locuințele mizere ale acestui
    oraș. Andreea Drăghicescu.

    Cariera lui Eli Lotar
    este extrem de variată, dar, în același timp, complementară de la o etapă la
    alta. Va lucra cu Jacques Prevert, cu Luis Bunuel și-l va întâlni pe
    Giacometti. Participă la multe dintre proiecte cinematografice, nu neapărat în
    calitate de regizor, ci ca director de imagine sau operator. Realizează
    articole pe care le publică în revistele vremii, unde îi apar inclusiv
    reportaje despre realitățile vremii.



    În România, Eli Lotar n-a mai revenit decât în 1956,
    după 32 de ani de absenţă. A murit în 1969 la Paris, iar în prezent, la
    Bucureşti a început să fie descoperit de publicul larg o dată cu expoziţia
    realizată, în primăvara aceasta, prin colaborarea dintre Centrul Pompidou,
    centrul Jeu de Paume şi Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti.

  • Expoziţia eveniment Eli Lotar

    Expoziţia eveniment Eli Lotar

    Muzeul Colecțiilor de Artă găzduiește, până pe 14
    iulie, expoziția eveniment Eli Lotar (1905-1969) dedicată fotografului și
    cineastului francez de origine română. Pentru Eli Lotar (Eliazar Lotar
    Teodorescu), fiul poetului Tudor Arghezi și important reprezentant al
    avangardei pariziene, expoziția constituie o binemeritată punere în valoare a
    contribuției sale la conturarea modernismului noii viziuni fotografic și
    cinematografic. Organizată de Muzeul Național al Literaturii Române, Centre
    Pompidou și Jeu de Paume în contextul Sezonului Franța – România 2019,
    expoziția cuprinde circa 80 de fotografii de epocă și o sută de documente
    (cărți, reviste, scrisori, negative, filme).

    Expoziţia reeditează în spațiul
    Muzeului Colecțiilor de Artă retrospectiva dedicată lui Eli Lotar în 2017 la
    Centre Pompidou, fiind o premieră absolută pentru România.

    Ioan Cristescu,
    directorul Muzeului Național al Literaturii Române şi coordonatorul programului,
    ne dă amănunte: Noi am început
    discuţiile cu Centrul Pompidou încă din 2017. Am îndeplinit condiţiile şi
    exigenţele pe care Centrul Pompidou le-a avut şi cu tenacitate şi răbdare, am
    căutat să îi convingem că această expoziţie trebuie să ajungă în România. Că
    este foarte important să ajungă şi în România pentru că Eli Lotar, primul fiu
    al lui Arghezi, este aproape un necunoscut în spaţiul cultural românesc şi
    publicul românesc nu-i cunoaşte opera realizată în Franţa şi nu numai.
    Stabilind această relaţie cu Centrul Pompidou am avut posibilitatea să aducem
    şi expoziţia Gherasim Luca-Erou limită, tot în contextul Sezonului România – Franţa.
    Expozițiile Eli Lotar (1905-1969) şi Gherasim Luca-Erou limită sunt două expoziţii
    conforme cu cerinţele destul de stricte pe care Centrul Pompidou le impune,
    totodată un succes al insituţiei pe care o conduc.

    Fotograf
    și cineast francez de origine română, important reprezentant al avangardei
    pariziene, Eli Lotar (Eliazar Lotar Theodorescu) este fiul poetului Tudor
    Arghezi, de la care a și primit primul său aparat de fotografiat. Lotar și-a
    petrecut copilăria la București, alături de tatăl său, pentru a reveni la
    Paris (orașul în care s-a născut) în 1924. Aici se apropie de fotografa
    Germaine Krull, de la care învață meserie, și mai târziu de suprarealiști,
    publicând mai ales în revistele de avangardă VU, Jazz și Arts et métiers
    graphiques și participând la expoziții internaționale importante ca
    Fotografie der Gegenwart, Film und Foto și Documents de la vie sociale. Fotografiile
    și filmele lui Eli Lotar surprind o întreagă modernitate vibrantă,
    spectaculoasă, poetică, decadentă, tulburătoare: imagini din spitale și
    abatoare, scene din viața prostituatelor, lumea artelor spectacolului, peisaje
    mediteraneene și situri arheologice grecești așa cum arătau acestea la
    începutul anilor ’30.

    Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al
    Literaturii Române şi coordonatorul programului: Cele două curatoare
    ale expoziţiei sunt Damarice Amao (Centrul Pompidou) și Pia Viewing (Jeu de
    Paume), două exegete foarte importante ale operei lui Eli Lotar. Expoziţia n-ar
    fi fost posibilă dacă n-ar fi existat această colaborare între Centrul Pompidou
    şi Jeu de Paume. Spun asta pentru că expoziţia de la Bucureşti nu este doar o
    replică a celei din Franţa, de la Jeu de Paume, din 2017. Expoziţia organizată
    la Bucureşti include foarte multe aspecte care ne ajută să vedem cum a evoluat
    creaţia lui Eli Lotar, dar şi relaţia lui cu spaţiul românesc şi cu tatăl lui,
    scriitorul Tudor Arghezi. De altfel, şi cele două publicaţii pe care le-am
    scos, catalogul Eli Lotar (1905 – 1969), şi volumul de scrisori inedite Eli
    Lotar. Scrisori / Lettres (1924 – 1926) din arhivele centrului Pompidou, pot
    aduce un plus de informaţie despre artist şi relaţia lui cu Tudor Arghezi. Sunt
    surse foarte importante de informaţie pentru că până la acest moment nu aveam
    încă o monografie românească a acestei personalităţi culturale a avangardei
    interbelice europene.

    Ioan Cristescu ne-a vorbit şi despre
    succesul expoziţiei Eli Lotar (1905-1969), deschisă la Muzeul Colecțiilor de
    Artă:
    Şi pentru mine succesul a fost surprinzător.
    Şi mă refer nu numai la ceea ce s-a semnalat în presă, ci şi la afluxul de
    vizitatori. În prima zi de deschidere a expoziţiei, când s-a făcut un tur
    ghidat cu cele două curatoare, Damarice Amao și Pia Viewing, am avut, în doar
    trei ore, peste 500 de vizitatori în expoziţia de la Muzeul Colecţiilor de
    Artă. La fel s-a întâmplat şi în zilele următoare, ceea ce confirmă că exista
    un interes şi că publicul românesc află cu plăcere şi surprindere mai multe
    despre creaţia lui Eli Lotar.