Radio România Internațional

Tag: epidemii

  • Epidemii în Țările Române

    Epidemii în Țările Române

    De aproape doi ani, pandemia de Covid-19 ține capul de afiș al știrilor și talk-show-urilor din toată lumea. Medici, psihologi, sociologi, specialiști în educație și alții au prezentat datele din perspectiva propriei științe pentru a trage concluzii pertinente. Nici istoricii nu au rămas indiferenți la provocările timpului prezent, deși meseria lor este legată de trecut, și au povestit despre experiențele trecute ale omenirii legate de molime. Covid-19 are o identitate pentru noi deoarece știința secolului 21 a reușit să îl observe și să îi analizeze comportamentul. Însă în trecut agenții îmbolnăvirilor nu erau atât de bine cunoscuți, oameni punând epidemiile pe seama fatalității și a sorții potrivnice.



    La Muzeul Național de Istorie a României s-au întâlnit două instituții, cea amintită și Arhivele Naționale ale României, care au organizat expoziția ”Epidemii în istoria Țărilor Române”. În 2021, Arhivele Naționale ale României au împlinit 190 de ani de existență fiind înființate în 1831 în timpul Regulamentului organic, prima schiță de constituție din principatele Munteniei și Moldovei. Pentru a marca cei 190 de ani, Arhivele Naționale au scos în fața vizitatorilor documente relevante din trecutul epidemiilor care au lovit Muntenia și Moldova, cele de ciumă, holeră, febră tifoidă, tifos exantematic, gripă spaniolă.



    Arhivistul Claudiu Turcitu a coordonat expoziția și a detaliat în ce constă ea și în ce va urma. ”Am pornit acest demers cu gândul de a scoate în actualele condiții documentele către public. Și ce documente puteam scoate la 190 de ani de activitate a Arhivelor Naționale decât cele referitoare la molime. Așa ne-a venit ideea de a face această expoziție cu cât mai mult cu cât avem în pregătire și un volum, o ediție de documente legată de serviciul carantinelor.”



    În expoziție au fost incluse atât fotocopii, cât și documente originale. Reproducerile sunt după fotografii, hărți, tabele, pagini de jurnal, acte bisericești, însemne oficiale, note personale. Dar cel mai vechi document pe care Arhivele Naționale l-a prezentat publicului datează din secolul al 17-lea, tot din timpul unei epidemii de ciumă, boala responsabilă de cele mai multe victime omenești până la sfârșitul secolului al 19-lea. În ziua de 12 martie, anul 7145 (1637), Nedelco îi dădea lui Gligorie un pogon de vie, unelte și bani aflate în casa fratelui său Tudor pentru a intra acolo, a-i scoate ”femeia și feciorii” morți de ciumă și a-i înmormânta deoarece ”nu se aflase nimeni să-i îngroape”. Dintr-un alt document din data de 27 septembrie 1657 aflăm că un oarecare Petre Epure îi dăduse preotului Neguțu și fiilor acestuia niște meri în timpul epidemiei de ciumă când îi muriseră soția și copiii neîmpărtășiți.



    Claudiu Turcitu: ”Am pornit de la documente din anul 1637. Le-am grupat în principalele epidemii pe care le-a cunoscut spațiul Țărilor Române până în 1918 fiind constrânși la limitarea în spațiu. Primul document este din timpul epidemiei de ciumă, este un zapis (~document doveditor) de la o persoană pentru îngroparea celor care decedaseră de ciumă. Trecem apoi prin documente din anul 1813 din terifianta ciumă a lui Caragea. Avem chiar un hrisov din 1813 semnat de Caragea pentru spitalul Dudești care fusese pregătit anterior, în 1798, destinat celor care sufereau de ciumă.”



    În expoziție mai citim că în 1827 Ahmed, pașa din Nicopole de pe malul sudic al Dunării, lăsase libertatea de circulație în nordul fluviului numai în zona Teleormanului, unde se instalase carantina. Restul principatului Munteniei se lupta cu manifestările violente ale ciumei. Un document relevant chiar și pentru anul 1831 este rugăciunea scrisă de un oarecare dascăl Stan de la mănăstirea Colțea, situată în apropierea spitalului cu același nume din București. Erau anii groaznicei epidemii de holeră care băgase în sperieți întreaga populație a Munteniei. Un alt document atractiv este ordinul din 14 februarie 1846 al domnitorului Munteniei Gheorghe Bibescu prin care părinților li se cerea să-și vaccineze copiii împotriva varicelei. De la ciumă expoziția ne prezintă celelate șocuri epidemiologice care au lovit societatea românească în secolul 19 și în primele decenii ale secolului 20.



    Claudiu Turcitu: ”Trecem apoi prin epidemia de holeră cu documente de la fondul serviciului carantinelor de la Ministerul de Război din fondurile personale. Sunt scrisori și impresii ale personalităților vremii legate de simptome ale epidemiei de holeră, de tratamente, de rețete medicale folosite pentru a stopa epidemia de holeră care a durat destul de mult. Trecem apoi prin tifosul exantematic, apoi iarăși o epidemie pe care a cunoscut-o sfârșitul primului război mondial, și nume gripa spaniolă. Încheiem expoziția cu relatări din caietele reginei Maria. Am completat expoziția cu documente originale care provin de la vornicia dinlăuntru (Ministerul de interne) și din Ministerul de Război, fondul personal Ion I. C. Brătianu, un raport pentru obținerea de fonduri necesare pentru tifosul exantematic.”



    Epidemiile au lovit în trecut spațiul românesc cu forță devastatoare și oamenii au știut să le facă față. Astăzi, în lumea tehnologică în care trăim, ne imaginăm cu uișurință un viitor aseptic însă microbiologia nu și-a spus ultimul cuvânt.

  • Măsuri antiepidemice în spațiul românesc

    Măsuri antiepidemice în spațiul românesc

    Epidemiile sau molimele au fost prezențe constante în istoria umanității, iar oamenii au luptat împotriva lor cum s-au priceput. Nu doar azi, ci și în trecut metodele de a lupta cu bolile au circulat de la comunități la comunități. Oamenii au aflat unii de la alții cum se pot vindeca, solidaritatea depășind granițele culturale și politice și uri naționale, religioase și rasiale. În secolul al 19-lea românesc carantina, medicamentele și implicarea autorităților prin măsuri sanitare dure au făcut ca epidemiile să fie limitate sau eradicate.



    La începutul secolului industrializării lumii, spațiul românesc era lovit de ciumă care a fost mai ales o boală a oraşelor. Măsurile pe care autorităţile de atunci le-au luat pot fi considerate azi represive, însă ele au dus la un rezultat pozitiv. Istoricul Sorin Grigoruţă de la Institutul de Istorie “A. D. Xenopol din Iaşi este autor al unui volum dedicat ciumei și metodelor de vindecare ale ei.



    Conştientizând că aglomerările umane nu fac decât să sporească riscul de răspândire a flagelului, autorităţile au luat măsuri severe pentru a limita contactul interuman. Se constată nefuncţionarea instanţelor de judecată, închiderea şcolilor, a bisericilor, a cafenelelor, diminuarea comerţului, precum şi restricţionarea circulaţiei pe străzi, mai ales pe timpul nopţii. Pe la 1785, domnul porunceşte marelui spătar închiderea cafenelelor însă cafeaua se putea vinde la fereastră. În ceea ce priveşte restricţionarea circulaţiei pe străzi, pe timpul nopţii ea era dată de faptul că atunci erau transportaţi bolnavii şi morţii în afara oraşului. Nu era o imagine plăcută şi se încerca şi diminuarea efectului emoţional pe care l-ar fi putut avea asupra restului oamenilor.



    O a doua măsură împotriva ciumei a fost izolarea. Cu detalii, Sorin Grigoruţă: Izolarea caselor molipsite era cea de-a doua măsură luată de autorităţi. Prima formă de izolare presupunea păstrarea celor bolnavi în casă, erau închişi efectiv în case. Aş menţiona că această metodă nu a fost aplicată numai în Ţările Române, ci este întâlnită în toată Europa. În cazul în care cineva supravieţuia, bine, dacă nu, toţi ocupanţii casei se îmbolnăveau şi mureau. A doua formă de izolare presupunea scoaterea, atât a celor bolnavi, cât şi a celor sănătoşi din casele molipsite, acele locuinţe urmând a fi supuse unui proces de dezinfectare, să-i spun aşa. Aceasta se putea limita la aerisirea şi spălarea lor, dar se putea merge până la distrugerea parţială sau totală, focul fiind de cele mai multe ori agentul purificator.



    Dar cea mai eficientă metodă de combatere a ciumei a fost carantina. Prima carantină europeană a fost adoptată de portul Ragusa, care ţinea în afara oraşului pentru 40 de zile orice navă care venea din Orient. Ideea a fost preluată şi de alte porturi şi oraşe europene. Pe uscat, cordonul sanitar austriac a fost extrem de eficient, organizat pe structura frontierelor militare.



    Sorin Grigoruţă: Fără a viza în mod conştient factorul ce cauza răspândirea ciumei, treptat, toate măsurile care ţineau de izolarea celor bolnavi sau doar suspecţi de molipsire dădeau unele rezultate. Drept urmare, pasul următor a vizat verificarea şi izolarea pentru câteva zile a celor ce veneau din zone afectate de ciumă, fie că aceste zone se aflau în ţară sau în afara ei. Concomitent s-a dezvoltat şi un sistem de răvaşe de drum sau bilete de sănătate menite a certifica faptul că drumeţul venea din zone neafectate de ciumă. Aşa au luat naştere carantinele interne şi cele externe. Întâlnite în documentele interne şi cu denumirea de lazarete, aceste locuri de izolare erau organizate ad hoc în principalele puncte de intrare în marile oraşe sau la sate.



    Istoricul Delia Bălăican de la Bibliolteca Academiei Române a studiat epidemia de tifos exantematic din primul război mondial. Ea a arătat care au fost măsurile excepționale luate de autorități: O echipă formată din 150 de ingineri a fost pusă să construiască niște barăci pentru izolarea persoanelor bolnave de cele sănătoase. Barăcile erau din lemn, erau niște spitale de campanie în care erau internați obligatoriu militari și civili, indiferent de vârstă și sex. Populația de la sate locuia încă în bordeie unde nu era lumină și aerisirea era practic imposibilă iar umiditatea din bordeie favoriza boala. Astfel au fost scoși de acolo cei bolnavi, s-a trecut la măsuri drastice de igienizare și la despăducherea de două ori pe săptămână a bolnavilor, la igiena personală, a hainelor și obiectelor intime. Ceea ce nu se ardea se băga în cuptoare pentru dezinfectare. Când nu se puteau băga în cuptor, obiectele erau introduse în petrol sau oțet.



    Profesorul Călin Cotoi arată că impunerea carantinei dure în timpul epidemiei de holeră din Principatele Române din anii 1830 a însemnat creșterea autorității statului român: Statul român creează carantine pe Prut, dar mai ales pe Dunăre. Carantinele de această dată sunt foarte solide, doar că, odată create, ele intră în criză. Statul român depindea din ce în ce mai mult de comerțul cu grâne, care îi asigura sursa de finanțare și de existență, și acest comerț cu grâne este pus în pericol de către o carantină prea dură. Așa că există mereu o tensiune între libertatea comerțului și pericolul holerei. Cred că din această dilemă a crizei se creează România.



    Măsurile antiepidemice, deși nepopulare, au salvat omenirea în vremuri de criză sanitară. Iar responsabilitatea pentru binele comun cere adesea fermitate.

  • Epidemii în spaţiul românesc

    Epidemii în spaţiul românesc

    Epidemiile care au produs cel mai mai impact au fost cele de ciumă, variolă şi holeră. ”Moartea neagră” sau ”ciuma neagră”, cunoscută în Ţările Române ca ”buba neagră”, este considerată boala care a ucis cei mai mulţi oameni în cursul istoriei. Unii istorici atribuie marii epidemii de ciumă de la mijlocul secolului al 14-lea aproximativ 75 de milioane de morţi. Abia la sfârşitul secolului al 19-lea, în 1894, francezul Alexandre Yersin a descoperit bacteria care produce ciuma şi, odată cu ea, leacul împotriva celei mai teribile maladii cunoscute vreodată. Înainte de marea descoperire a lui Yersin, singurul leac împotriva ciumei era ”scapă cine poate”, în termeni medicali, cei care dezvoltau o imunitate la bacterie sau cei care făceau o formă mai uşoară a bolii.



    Nici spaţiul românesc nu a fost ferit de epidemii care şi-au lăsat o amprentă semnificativă asupra modului de a privi lumea al oamenilor. Octavian Buda, profesor de istoria medicinii la Universitatea de Medicină şi Farmacie ”Carol Davila” din Bucureşti, s-a referit la mărturiile despre ciumă din secolul al 15-lea din spaţiul românesc care a urmat marii epidemii de ciumă din secolul anterior. ”Există nişte descrieri făcute de doctori alogeni care au fost la diverse curţi ale vremii, la curtea lui Ştefan cel Mare, la curtea lui Matei Basarab şi la curtea lui Vasile Lupu. Problema cea mai mare este cu identificarea tabloului clinic pentru că termenul generic de ”bubă” e foarte larg. În limbajul neaoş, ”bubă” înseamnă chiar ”boală”. Şi atunci este detul de greu de definit. Informaţii foarte concrete despre cazul lui Iancu de Hunedoara nu avem. Este foarte posibil să fie legat de teatrul de război sudic. Una dintre extinderile ulitmelor epidemii de ciumă vest-europene s-a făcut prin portul dalmat Dubrovnik sau Ragusa. Există o idee destul de inedită a unui iatroistoric român, Nicolae Vătămanu, care speculează cu destul de bune argumente că în celebra bătălie de la Războieni, despre care se ştie că a fost câştigată de otomanii lui Mehmet al II-lea contra lui Ştefan cel Mare a la Pirus pentru că au murit cu zecile de mii, s-ar fi amestecat şi un episod de ciumă, venită dinspre zona Uralilor şi Crimeii. E o discuţie care merită analizată cu toată atenţia.”



    Epidemiile de ciumă continuă periodic şi în secolele următoare, cea din Londra anului 1666 fiind una înfricoşătoare, deşi de o mai mică amploare decât cele precedente. În secolul al 18-lea, în Ţările Române începea perioada fanariotă, primul domn, Nicolae Mavrocordat, fiind răpus de ciumă în 1730. Dar impactul cel mai mare l-a avut ciuma lui Caragea din 1813-1814. Astfel, perioada fanariotă a fost considerată metaforic una nefastă în istoria României tocmai fiindcă a început şi s-a sfârşit cu câte o epidemie de ciumă. Octavian Buda a vorbit despre măsurile luate de autorităţile Munteniei şi despre metodele de luptă cu epidemia.


    ”Se creează un fel de cordon carantinal pe Dunăre spre Bucureşti, se desemnează un fel de administrator al lazareturilor, epistaţii de mahalale, şi se completează numărul membrilor unei profesii care în perioada respectivă vor avea foarte mult de lucru, este vorba de ciocli. Ei vor fi desemnaţi să se ocupe de cadavre şi să administreze inclusiv locurile unde victimele erau înmormântate. Breasla cioclilor devine foarte activă, erau foarte bine plătiţi, aveau ca scop strângerea morţilor şi îngroparea lor. Cioclii erau recrutaţi, iată o idee antiepidemică foarte interesantă, dintre foştii ciumaţi care scăpaseră de moarte. Într-un mod empiric, era conştientizarea faptului că acei oameni dobândiseră un soi de imunitate. Istoricul Ion Ghica se referă la ciocli în termeni foarte negativi. Când treceau pe lângă o casă bogată, rupeau zdrenţe de la ciumaţi şi răspândeau contagiunea. Chiar dacă riscau pedeapsa cu moartea, îi omorau pe ciumaţi pe drum sau îi îngropau chiar de vii pentru a nu se mai osteni cu transportul lor la spital. Un episod inedit îl regăsim în raportul unui cioclu: ”astăzi am adunat vreo 15 mortăciuni pe care le-am pus în căruţa de pe câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât cu 14 fiindcă unul a rupt-o la fugă.”



    Disperarea oamenilor nu a putut fi oprită nici de preoţi, nici de vraci, singura consolare venind din partea alcoolului, veşnicul subterfugiu al omului aflat la necaz. Octavian Buda. ”În lipsa unor tratamente eficiente, sigur că alcoolul consumat în cantităţi mari mai liniştea spiritele. Dar şi aici au fost introduse interdicţii. Existau şi vraci care le promiteau ciumaţilor că îi salvează dacă veneau în contact cu o broască ţestoasă. Există un spital de ciumaţi în Bucureşti, Dudeşti, mai exista şi spitalul Sf. Visarion, s-a creat, în ideea sistemului veneţian, un lazaret în care erau închişi bolnavii de ciumă într-un regim care semăna cu acela al bolilor infecţioase.”


    Gerul năpraznic din iarna anului 1813-1814 mai domoleşte manifestările ciumei însă nu anihilează boala. Conform rapoartelor consului austriac la Bucureşti Fleischak von Hackenau, în timpul ciumei lui Caragea au murit aproximativ 4500 de morţi. Cu ”ciuma lui Caragea”, denumită aşa deoarece a fost adusă de un om din suita principelui care a intrat grăbit în Bucureşti pentru a-şi lua domnia, nedorind să stea în carantină, se termina o epocă şi începea modernitatea.