La Sighișoara, are loc, în perioada 28.08 – 1.09.2024 un important festival european intercultural, ajuns la ediția a XX-a și care reunește reprezentanți ai 20 de etnii din România.
Pe scena din centrul medieval (înscris în patrimoniul mondial UNESCO) evolueaza sute de cântăreți și dansatori; paralel, au loc dezbateri, expoziții, un targ meșteșugăresc etc. Sighișoara este locul unde s-au născut domnitorul Vlad Țepeș (1431) și Hermann Oberth (1894) – unul dintre părinții astronauticii.
Ajungem astăzi în
vestul României, în municipiul Zalău. Este reședința județului Sălaj, un județ
mic, dar locuit de mai multe etnii care și-au lăsat amprenta asupra culturii și
civilizației locale. Vechiul târg de odinioară, situat la mică distanță de
ansamblul roman Porolissum păstrează și astăzi o parte dintre vestigiile sale
istorice. Scoase la lumină prin prisma evenimentelor organizate, festivaluri
istorice, atracțiile turistice ale zonei în care se află municipiul Zalău
merită vizitate. Chiar în centrul orașului, în Piața 1 Decembrie 1918, veți
vedea Catedrala Adormirii Maicii Domnului, construită între anii 1930 si 1932, în
mare parte cu sprijinul localnicilor greco-catolici și cu implicarea susținută
a lui Iuliu Maniu, la acea vreme prim-ministru al României. Totodată, luând
orașul la pas, veți remarca frumusețea caselor vechi și a celor câtorva muzee
aflate pe teritoriul său. Printre acestea, Muzeul de Artă și de Istorie, spune Mircea
Groza, de la Asociația de dezvoltare intercomunitară Sălaj Plus. Muzeul
a dezvoltat un concept modern și propune o incursiune în istorie prin
tehnologiile actuale: realitate virtuală sau augmentată și modele 3D. De
asemenea, se are deja în vedere un nou concept de program expozițional sub
titulatura Vreau la muzeu. Acesta are în prim plan expozițiile 3D. Muzeul
ține pasul cu ceea ce se întâmplă în lume și sunt atâtea de arătat.
Cei care ajung în
Zalău nu ratează una dintre cele mai importante zone de cercetare arheologică
din România. Mircea Groza, de la Asociația de dezvoltare intercomunitară Sălaj
Plus. Faptul că se află în imediata apropiere a municipiului
reședință de județ, Zalău, ne avantajează. De altfel, toate traseele sunt în
jurul acestui punct de atracție. Este cel mai mare castru de graniță din Dacia
romană. Are amfiteatru, clădiri religioase și fortificații minore din zona
limesului. Limesul era granița imperiului roman, iar noi suntem în partea de
nord a acesteia. Am amenajat acest complex arheologic astfel încât să fie mai
accesibil turiștilor. S-au creat în interiorul castrului spații de odihnă și
recreere, într-o zonă cu belvedere. S-au făcut reconstituiri grafice pe 45 de
panouri, conținând și informații. S-a amenajat un centru de informare turistică
în care există și un magazin de suveniruri. Avem permanent ghid specializat.
Lucrăm la aplicații care vor facilita accesul la informații despre complexul
arheologic.
Zona este
recunoscută la nivel național și prin prisma producției de vinuri și pălincă. Oferta gastronomică a Zalăului este
una bogată și îi poate mulțumi pe toți turiștii, spune Mircea Groza, de la
Asociația de dezvoltare intercomunitară Sălaj Plus. Palinca de
Zalău putem spune că e un brand local. Totodată, avem crame care funcționează
în continuare și pot fi vizitate. Apicultura, de asemenea, e des întâlnită în
satele din Sălaj. Bineînțeles, nu pot uita de marea mea pasiune, gastronomia.
În ultimii 40 de ani, am făcut cercetări în domeniul gastronomiei tradiționale.
Numai în județul Sălaj am reușit să identific și să documentez 397 de rețete de
ciorbe și de supe diferite ca denumire, ingrediente și gust. Turistul are
oportunitatea de a-și desăvârși experiența și prin aceste preparate deosebite.
Am susținut mereu că România e reprezentată gastronomic de câteva preparate
deosebite: ciorbe, supe, borșuri și de tocane. Avem o diversitate
incredibilă.
Invitația a fost lansată. Până data viitoare, când vă
așteptăm cu o nouă destinație, drum bun și vreme frumoasă!
Ultimele două
ediții ale celui mai mare festival al etniilor – Proetnica, n-au mai fost
ținute la Sighisoara, din cauza pandemiei. Organizatorii au acoperit această
absență temporară oferind, cu sprijnul Guvernului și al unor asociații
neguvernamentale o Conferință despre
drepturile minorităților în perioada de criză sanitară și o Academie a
tinerilor – reprezentanți a 19 etnii conlocuitoare din România.
Diversitatea etnică a Bucureștiului a fost consemnată de
majoritatea celor care au trecut prin capitala Munteniei în decursul timpului.
Pe lângă români, la București conviețuiau etnii balcanice, etnii
central-europene și orientale. Între acestea din urmă, o pondere semnificativă
o reprezentau armenii. Aceștia nu aveau o pondere numerică însemnată, ci una importantă
la nivelul elitelor care creionau tendințele și orientările vremurilor.
Bucureștiul armenesc a fost o realitate care a lăsat urme în mentalul colectiv
și în memoria topografică. La un kilometru est de punctul 0 al capitalei
României este Biserica armenească, în apropiere de ea se află și strada
Armenească, locul de unde începea cartierul uneia dintre cele mai traumatizate
populații din istorie. Cimitirul armenesc, odată la marginea de est a
Bucureștiului, este acum unde începe cartierul Pantelimon, unul dintre
cartierele Bucureștiului construite în anii 1970.
Un ghid
mai potrivit pentru Bucureștiul armenesc nu putea fi decât un armean. Este
vorba despre istoricul și jurnalistul Eduard Antonian, unul dintre cei mai
activi membri ai comunității armenești din București. De la el am aflat despre
primii armeni din București. Primele urme de
locuire datează din Evul Mediu când armenii au venit aici și au început
negustoria. Dar despre o comunitate armenească bine închegată putem vorbi pe
vremea negustorului Manuc. De altfel, el a făcut prima biserică armenească din
București, din lemn, pe locul unde se află actuala biserică armenească,
ridicată pe ruinele bisericii lui Manuc, în secolul 18, pe la 1760. Desigur că
o biserică nu putea fi construită dacă nu existau enoriași, dacă nu exista o
mahala armenească, dacă nu exista o școală. Cartierul armenesc din București
ține de la Biserica armenească până la Obor, pe întreaga Cale a Moșilor. Nu s-a
făcut niciodată o statistică, un recensământ, deci nu putem spune cu exactitate
numărul armenilor, dar putem spune că în București erau câteva mii. Începând cu
anul 1915, după genocidul armean din Imperiul otoman când au început să vină
armenii refugiați, comunitatea s-a mărit.
Comunitatea
armenească din București a fost una dinamică, a oamenilor cu o meserie și a
celor întreprinzători. Eduard Antonian. Armenii în majoritate erau mici meșteșugari, se ocupau cu negoțul, cu
schimbul de bani. Erau potcovari, șelari, cizmari. Vindeau carne, erau
măcelari. Vindeau carne armatelor, o duceau către turci. Veneau alți negustori,
care la rândul lor aveau contracte cu armata turcă, și luau carne de aici.
Armenii la rândul lor luau pielea vitelor din care se făcea echipament militar
precum cizme, ranițe, saci de la armenii din Gherla, care erau cei mai mari
crescători de animale din zonă. Armenii din Gherla, la rândul lor, aprovizionau
și armata austriacă. Armenii dădeau și pe caiet, adică pe datorie. Vindeau
mai mult și mai ieftin și de aceea au fost urâți de concurența evreiască și
grecească. Acesta a fost succesul afacerilor armenești. Tradiția aceasta s-a
păstrat până la venirea comuniștilor.
Bucureștiul
armenesc însemna mai ales cartierul unde locuiau armenii. Viața cotidiană a
armenilor bucureșteni este redată din propriile amintiri dar și din documentele
epocii de Eduard Antonian. Cartierul
armenesc a fost foarte bine sistematizat, erau acele case-vagon, eu am
copilărit într-o astfel de casă, tocmai pe Calea Moșilor. Se aduna acolo
întreaga familie. Unde am copilărit eu au trăit cei trei frați Antonian cu
familiile lor, cu neveste și copii. Mai era și o sumedenie de veri și neamuri.
Se strângeau toți în curtea mare și se făceau mese mari, atmosfera era de
neuitat. Toți vecinii se cunoșteau între ei, își beau cafeaua de dimineață,
duminica se strîngeau și se duceau întâi la biserică și după aceea la cimitirul
armenesc. Era o comunitate foarte unită, se ajutau foarte mult între ei.
Unul dintre cei mai mari antreprenori
din istoria României a fost armeanul Emanuel Mârzaian, cunoscut ca Manuc-bei,
în a doua jumătate a secolului al 18-lea. Om de afaceri și diplomat, Manuc a
ajuns în cele mai înalte sfere ale puterii în Imperiul otoman și Rusia. Rolul
lui în apariția unui centru al afacerilor în București a fost esențial. Eduard
Antonian. Când s-a făcut
Hanul lui Manuc, în 1809, el avea acolo o mică piață și oferea spațiu pentru
prăvălii. Armenii erau scutiți de taxe, nu plăteau chirie pe acele dughene,
totul gravita în jurul Hanului lui Manuc. Relațiile cu majoritatea românească nu
au fost tensionate, armenii au fost considerați întotdeauna integrați, nu au
ridicat niciodată niciun fel de problemă. Bucureștenii i-au fost foarte
recunoscători lui Manuc deoarece a sistematizat toată zona aceea a Centrului
Vechi prin construirea hanului. Să nu uităm de invazia turcă de la începutul
secolului al 19-lea când Manuc a luat toate familiile negustorilor care erau în
jurul lui și le-a găzduit la el în han. A închis porțile și turcii n-au putut
intra. Manuc a adus un element de civilizație în Bucureștiul de altădată. Era
ceva de admirat dacă te vedea lumea bună plimbându-te în jurul Hanului lui
Manuc. Terenul pe care a fost construit Hanul lui Manuc i-a fost vândut
acestuia de voievodul Ghica la un preț modic pentru că Manuc îi promisese că va
reface toată acea zonă.
Urmele
Bucureștiului armenesc de azi se văd mai puțin ca în trecut, dar unele sunt
încă acolo. Orașele se transformă și vremurile se schimbă și nici capitala
României nu stă în loc.