Radio România Internațional

Tag: Eugen Turcanu

  • Folterknechte der Diktatur: das Experiment von Piteşti

    Folterknechte der Diktatur: das Experiment von Piteşti

    In letzter Zeit erscheint in den rumänischen Medien oft ein Wort mit erschreckender Resonanz: Folterer. Diese sind ins öffentliche Licht gerückt, nachdem einige der letzten Täter, die in den 1950er Jahren, während der wildesten stalinistischen Periode, politischen Gefangene schrecklich gefoltert haben, zu Haftstrafen verurteilt wurden. Obwohl das Wort eine genaue Bedeutung hat, bekam es wegen seines unsachgemä‎ßen Gebrauchs, und zwar wegen seiner Verwendung für all jene, die in kommunistischen Gefängnissen und in der totalitären Justiz gearbeitet haben, einen anderen Sinn.



    Der Folterer war gleicherma‎ßen Opfer und Henker. Einige dieser unschuldigen Menschen, die in kommunistischen Gefängnissen angekommen waren, wollten dem Kerker entkommen. Und entweder wegen körperlicher Schwäche oder aufgrund eines hässlichen Charakters versuchten sie, auf Kosten ihrer Leidenskollegen bessere Haftbedingungen zu bekommen. So nahmen sie am sogenannten Experiment von Piteşti“ teil. Das war eine Form der Umerziehung, die ihre Quellen in der sowjetischen Theorie und Praxis hatte. Die Persönlichkeit eines Menschen wurde durch kontinuierliche Folter verändert; die Weltanschauung, die persönlichen Werte und Überzeugungen wurden gelöscht und durch andere, kommunistische, ersetzt. Das Experiment begann im Jahr 1949 im Gefängnis in Piteşti und dessen Ergebnisse hätte man landesweit anwenden sollen. Der berüchtigtste Folterknecht von Piteşti war Eugen Ţurcanu.



    Das Zentrum für Mündliche Geschichte des Rumänischen Rundfunk besitzt Interviews mit Überlebenden des Umerziehungsexperimentes von Piteşti. Der ehemalige politische Gefangene Sorin Bottez wurde im Jahr 2001 interviewt. Sogar nach so vielen Jahren fiel es ihm schwer, über das Piteşti-Experiment zu sprechen, ohne emotional zu werden:



    Es ist ein besonders trauriges und sehr schmerzhaftes Thema. Trotz der Tatsache, dass ich einer der wenigen Überlebenden bin, die während der Umerziehung nicht nachgegeben haben und ihre Ehre oder Überzeugungen nicht über Bord geworfen haben, zögere ich, andere zu beschuldigen, weil ich wei‎ß, wie schrecklich diese Zeit war. Au‎ßer denen, die das getan haben, ohne selbst gefoltert worden zu sein, sondern einfach aus Abscheulichkeit oder Feigheit. Diese Menschen verurteile ich, ich würde sie gerne an den Pranger gestellt sehen, was wohl nie passieren wird. Aber es muss eine klare Unterscheidung geben zwischen denen, die während der Umerziehung nachgegeben haben, die über die Widerstandsfähigkeit des Gehirns hinaus gefoltert wurden, denn es war eine Frage des Gehirns, nicht der Muskeln oder Sehnen, und denen, die alle diese Gräueltaten begangen haben, weil ihnen das Blaue vom Himmel versprochen wurde. Das sind die wahren Verbrecher, die niedrigen Bastarde! Einige haben das, was sie verdient haben, bekommen, sie wurden von den Kommunisten verurteilt und hingerichtet. Leider nur einige von ihnen.“




    Wir stellen uns oft vor, dass das Böse eine bestimmte Gestalt hat. Das es furchteinflö‎ßend aussehen müsste, um zu zeigen, was es ist. Aber dem ist nicht so, es sieht aus wie jeder Mensch. Aristide Lefa hat den Folterer Eugen Ţurcanu kennengelernt. Im Jahr 2000 erinnerte er sich an ihn:



    Ţurcanu war eine Art Chef, sogar der Anstaltsdirektor fürchtete sich vor ihm, er schlenderte frei durchs Gefängnis, hatte alle Schlüssel, natürlich mit Zustimmung des Innenministeriums. Direktor Dumitrescu fürchtete ihn, musste aber mit ihm zusammenarbeiten. Ţurcanu ging durch das Gefängnis, regelte alle Details, ordnete Prügel an. An dem Abend, als ich entlassen wurde — wir waren etwa 50 Personen, die zum Sanatorium geschickt wurden, von denen nur 18 dort ankamen –, stand ich mit dem Gepäck in der Hand, um zum Bahnhof gehen. Da kam Ţurcanu raus vom Direktor, rot im Gesicht, vor Aufregung oder Wut, was wei‎ß ich… Er sah uns an und dachte wahrscheinlich: ‚Die entkommen mir!‘ Und dann ging er. Es war das letzte Mal, dass ich Ţurcanu gesehen habe.“




    Ion Fuică, ein anderer ehemaliger Polithäftling, erinnerte sich im Jahr 2000 an die schrecklichen Prügelorgien, die von Ţurcanu organisiert wurden:



    Da kamen die schlimmsten Schlägertypen. Die führten dich in die Kammer 4 des Krankenhauses, wo Ţurcanu war. Ţurcanu sa‎ß an einem Tisch, der Raum hatte einen Holzofen, man spürte diesen angenehmen Holzgeruch. Hier fanden die Geständnisse statt. Es gab reichlich Papier und Bleistifte und du musstest schreiben. Am zweiten oder dritten Tag kam dann Ţurcanu und sagte: ‚Was ist das, soll das ein Geständnis sein?! Glaubst du, dass das Ermittlungen sind?‘ Von den schriftlichen Geständnissen ging man zu den mündlichen über. ‚Hast du nicht das und das deiner Mutter angetan? Wie, du gibst das nicht zu?!‘ Und dann folgte Prügel. Schläge bis zur Bewusstlosigkeit. Ein anderer wurde gezwungen, seinen eigenen Urin zu trinken, das habe ich mit meinen Augen gesehen, der arme Mann. Das ist zwar bekannt, ich wollte es aber bestätigen, dass ich es gesehen habe, dass es keine Geschichten sind.“




    Wenn es keine Zeugnisse und schriftlichen Quellen gäbe, würden die meisten Leute denken, dass der Folterknecht eine Figur in Horrorromanen ist. Doch die wahren Schrecken der Vergangenheit übertreffen bei weitem die Fiktion der Literatur und der Kinowelt.

  • Represiunea comunistă – torţionarul

    Represiunea comunistă – torţionarul

    În ultima perioadă, în România presa a repus în
    circulaţie un cuvânt cu o rezonanţă înfricoşătoare: torţionar. Readucerea în
    atenţia publicului a torţionarului are legătură cu condamnarea ultimilor
    supravieţuitori din cei care au supus deţinuţii politici unor torturi
    îngrozitoare în anii 1950, anii stalinismului celui mai sălbatic. Însă deşi
    cuvântul are un înţeles precis, el a ajuns să fie deturnat din cauza uzului său
    impropriu, şi anume din cauza folosirii sale pentru toţi cei care au lucrat în
    închisori şi în justiţia comunistă.


    Torţionarul
    însă a fost, în egală măsură, victimă şi călău. Unii dintre acei oameni
    nevinovaţi care ajunseseră în închisorile comuniste voiau să scape. Şi fie din
    cauza slăbiciunilor fizice, fie sau din cauza caracterului detestabil, au ales
    să scape pe spinarea colegilor de suferinţă. Au ales să intre în ceea ce a fost
    denumit experimentul Piteşti, o formă de reeducare inspirată de teoria şi practica
    sovietică. Unui om, prin tortură continuă, i se schimba personalitatea, i se
    ştergeau valorile, principiile şi educaţia şi se inoculau altele, comuniste.
    Începută în anul 1949, la închisoarea de la Piteşti, reeducarea trebuia să fie
    un experiment ale cărei cercetări urma a fi extinse la nivel societal. Aceia
    care au ales acel mod de a-şi trata semenii au fost torţionarii, iar cel mai
    cunoscut portret a fost cel al lui Eugen Ţurcanu.


    În
    arhiva Centrului de Istorie Orală din Societatea Română de Radiodifuziune există
    interviuri cu supravieţuitorii reeducării de la Piteşti. Deţinutul politic Sorin
    Bottez, intervievat în anul 2001, avea încă dificultăţi să vorbească despre
    experimentul Piteşti care avusese loc în urmă cu o jumătate de secol. Este un subiect deosebit de
    trist şi deosebit de penibil. În ciuda faptului că eu sunt unul din foarte
    puţinii supravieţuitori care nu au căzut în timpul reeducării şi care nu a
    făcut nici un fel de cesiune de onoare sau de principii, totuşi, ştiind ce înfiorătoare
    a fost această perioadă, ezit să condamn pe ceilalţi. Cu excepţia celor care au
    făcut ce au făcut fără să fi fost chinuiţi, fără să fi fost schingiuiţi, ci pur
    şi simplu din ticăloşie sau din laşitate. Pe ăştia îi condamn şi aş vrea să-i
    văd puşi la stâlpul infamiei! Ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Dar trebuie
    făcută o deosebire netă între cei care au căzut în timpul reeducării, adică
    au fost schingiuiţi până dincolo de posibilitatea de rezistenţă a creierului,
    pentru că era o chestiune de creier, nu de muşchi sau de tendoane. Şi alta sunt
    cei care au făcut toate ticăloşiile pe care le-au făcut pentru că li s-a promis
    marea cu sarea. Deci aceştia sunt marii ticăloşi, marii nemernici! Şi o bună
    parte dintre ei şi-au primit justa răsplată prin faptul că au fost judecaţi tot
    de comunişti şi executaţi. Din păcate numai unii dintre ei


    Ne închipuim adesea că răul are o
    figură anume. Că ar trebui să arate într-un fel înfricoşător, care să-l arate
    tuturor drept ce este. Însă nu este aşa, el arată ca oricare om. Aristide Lefa
    l-a cunoscut pe Eugen Ţurcanu şi în 2000 povestea ultima imagine a lui pe care şi-o
    mai amintea. Ţurcanu era un
    fel de director, îi era frică şi directorului închisorii de el, el umbla prin
    închisoare, avea cheile, bineînţeles, cu aprobarea Ministerului de Interne. Lui
    Dumitrescu, directorul, îi era frică de el, la un moment dat trebuia să colaboreze,
    că îi era teamă. Ţurcanu se plimba prin închisoare, punea la punct toate
    amănuntele, organiza bătăile, făcea mutări dintr-un loc în altul atunci când a
    început reeducarea propriu-zisă. În seara când am plecat, eram vreo 50 de trimişi
    pentru sanatoriu din care numai 18 au ajuns acolo, stăteam cu bagajele să
    plecăm la gară, că am mers pe jos până la gară. Stând acolo noi, la un moment
    dat apare Ţurcanu care venea de la director, parcă îl văd şi acum, era roşu la
    faţă, puţin congestionat, aşa, din cauza emoţiei sau din cauza furiei, nu am
    putut să îmi dau seama. În orice caz, am reţinut faţa lui congestionată. A
    trecut, s-a uitat, aşa, în grupul care eram noi acolo şi probabil că în mintea
    lui îşi spunea ah, mi-au scăpat! Şi a plecat. A fost ultima dată când l-am
    văzut pe Ţurcanu.


    Ion Fuică, în 2000, îşi amintea cum a
    asistat la scene înfricoşătoare de bătaie pe care o încasau deţinuţii puse în
    scenă de Ţurcanu. Au venit
    bătăuşii-bătăuşilor care băteau în neştire. Te luau sus, la camera 4 spital,
    unde hălăduia Ţurcanu. Ţurcanu stătea la o masă, avea o sobă cu lemne că se
    simţea mirosul ăla de lemn, relativ plăcut, de cămin. Şi acolo se făceau demascările,
    erau teancuri de hârtii, plaivaz, tot ce trebuia. Şi te puneau să scrii. A doua
    sau a treia zi venea Ţurcanu şi îţi zicea: Păi ce, mă, asta este demascare? Ce
    crezi, mă, că eşti la anchetă? La un moment dat, de la demascările scrise se trecea
    la demascările în gura mare: Mă, asta este demascare? Tu nu i-ai făcut lu’
    mă-ta aşa şi pe dincolo? Cum, nu recunoşti? Şi dă-i, omoară-l. Pe altul l-a
    pus, l-am văzut cu ochii mei, săracul de el, să îşi bea urina. Asta se ştie
    însă vreau să confirm că am văzut şi eu, nu sunt poveşti.



    Dacă nu ar exista mărturii şi surse scrise, cei
    mai mulţi oameni ar crede că torţionarul este un personaj din romanele horror.
    Din păcate, ororile reale din trecut întrec cu mult ficţiunea literară şi cea
    cinematografică.