Despre cimitirele evreiești de pe teritoriul României de azi am stat de vorbă cu arhitect Lucia Apostol, președinta Fundației Culturale ”Nostra Missio”. Ea ne vorbește și despre Festivalul anual ”Zilele Europene ale Culturii Evreiești ” sub egida Uniunii Europene și care, în 2023, poartă genericul MEMORY.
În fiecare an, la data de 27 ianuaruie, este marcată Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Cu acest prilej, Comisia Europeană a publicat, sâmbătă, rezultatele unui sondaj Eurobarometru privind percepția europenilor asupra antisemitismului. Datele arată diferențe mari între țara noastră și media statelor UE.
Astfel, 67% dintre respondenți consideră că antisemitismul nu este o problemă în România, față de numai 43% media europeană. 1 din 2 europeni este de părere că antisemitismul e o problemă, față de numai 23% dintre români.
Întrebați dacă cred că antisemitismul a crescut în ultimii cinci ani, 40% dintre români consideră că a rămas la fel, aproape identic cu media statelor UE (39%). Doar 6% dintre respondenți au văzut o creștere, mult sub media UE de 36%. 1 din 4 români au răspuns cu “Nu știu”, în timp ce 29% consdieră că antisemitismul a scăzut.
Dintre situațiile în care pot apărea manifestări antisemite, 39% dintre români văd o problemă în persoanele care neagă genocidul evreilor, Holocaustul (53% media UE). Antisemitismul pe internet și în rețelele de socializare este considerat o problemă de către 42% dintre români (51% media UE), iar 40% dintre respondenți au considerat o problemă vandalizarea clădilrilor evreiești și grafitti-urile antisemite (51 media UE).
Aproape 1 din 3 români (29%) este de părere că modul în care sunt percepuți evreii este influențat de conflictele din Orientul Mijlociu, comparativ cu 54% – media europeană. Datele sondajului Eurobarometru mai arată că 53% dintre români consideră că Holocaustul nu este predat suficient în școli, față de 42% – media UE.
Prim vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, conideră că discriminarea și abuzul comunităților evreiești e în creștere din cauza valului de extremism prezent în politica europeană:
“Din păcate, antisemitismul încă își face simțită prezența nefastă peste tot în Europa. În timp ce ura a devenit din nou o unealtă politică, comunitățile noastre evreiești trăiesc deseori în teamă de discriminare, violență și abuz. De fiecare dată când respectul mutual și toleranța sunt contestate, antisemitismul va crește. Așadar, este esențial ca fiecare cetățean european să cunoască și să înțeleagă ororile pe care antisemitismul le-a provocat în istorie. În timp ce ultimii supraviețuitori ai Holocaustului se sting din viață, responsabilitatea de a păstra memoria acestor pagini întunecate din istorie vie cade pe umerii noștri și ai generațiilor viitoare.”
Și Guvernul României a transmis un comunicat prin care “reiterează angajamentul pentru lupta împotriva antisemitismului şi pentru a incrimina negarea Holocaustului şi incitarea la antisemitism”. Executivul de la București a mai subliniat că țara noastră promovează combaterea rasismului, intoleranţei, xenofobiei, populismului, antisemitismului şi descurajarea discursului bazat pe ură, în mandatul de președinte al Consiliului UE.
La rândul său, președintele Klaus Iohannis a decorat mai mulți supraviețuitori ai Holocaustului și a transmis un mesaj prin intermediul rețelelor sociale: “Onorăm victimele Holocaustului prin reafirmarea angajamentului nostru de a lupta împotriva antisemitismului, a rasismului şi a xenofobiei.”
Un evreu septuagenar se întoarce la Bacău, în România, pentru a reîntâlni locuri și oameni de altădată.
Criza democraţiei şi ascensiunea intoleranţei au dus la apariţia legislaţiei rasiale, regimul care a dat tonul unor asemenea acte reprobabile fiind Germania nazistă prin celebrele legi antisemite de la Nürnberg din 1935. Şi în România criza democraţiei din 1938 a dus la apariţia regimurilor autoritare care au elaborat şi votat legi rasiste, ţinta fiind populaţia evreiască. Am discutat cu Lya Beniamin despre legislaţia rasială antisemită din România atât în calitate de istoric, cât şi de martor ocular al anilor 1940. “Ea apare înainte de venirea guvernării antonesciene la putere, apare în timpul guvernării Gigurtu, respectiv în august 1940, sub titulatura “Statutul juridic al evreilor din România”.
Anterior, guvernul Goga adoptase legea revizuirii cetăţeniei, în 1938, şi legea a fost aplicată în anul 1939, după căderea acestuia. E prima lege gravă care a lovit într-o importantă categorie a populaţiei evreieşti din România. Prin legea revizuirii cetăţeniei, aproximativ 200.000 de evrei şi-au pierdut cetăţenia şi deveneau fără cetăţenie. În această calitate şi-au pierdut o serie întreagă de drepturi, în primul rând, dreptul la muncă şi la cel de proprietate. Dar ca tipologie de lege rasistă va urma “Statutul juridic al evreilor din România” care nu avea numai prevederi legislative. Ea teoretiza, din punct de vedere rasial, definea calitatea de evreu. Era legea care spunea ce însemna să fii evreu, care era acea categorie care intra în categoria evreilor şi împotriva căreia se aplicau legile respective. Este legea care într-un anumit fel stă la baza legislaţiei rasiale din timpul guvernării Antonescu.”
Sângele ca metaforă şi criteriu ştiinţific suprem şi biologia ca autoritate academică fac ca biopolitica să devină paradigmă pentru jurisprudenţa rasială. Lya Beniamin a spus că la începutul anilor 1940, în timpul guvernării mareşalului Ion Antonescu, legislaţia stabilea etnicitatea individului în funcţie de caractere genetice moştenite şi de ce se transmitea urmaşilor. “Fiecare lege adoptată de guvernarea Antonescu are o asemenea introducere, de definire a calităţii de evreu. Aceasta era condiţionată de criteriul sângelui. Dacă la evrei contează evreitatea după mamă, conform legislaţiei rasiale a regimului Antonescu conta, în aceeaşi măsură, şi apartenenţa etnică a tatălui. Se considera că structura sângelui este mult mai puternică la bărbaţi decât la femei şi că defectele şi calităţile caracterologice se transmiteau mult mai evident din partea tatălui, din partea bărbătească, decât din partea mamei. Trebuie să spun că “Statutul juridic al evreilor” apare pe data de 8 august 1940 şi imediat, a doua sau a treia zi, apare şi legea, într-un fel de esenţă rasistă, care interzicea căsătoriile mixte. S-a interzis, cu pedepse mari, căsătoria mixtă. Oficiile Stării Civile nici nu căsătoreau indivizi care veneau cu apartenenţe etnice diferite. Dacă un român voia să se căsătorească cu o evreică nu exista niciun fel de posibilitate de a se încheia căsătoria. Au fost cazuri în care căsătoriile mixte deja existente au fost desfăcute din înţelegerea partenerilor nu din cauză că au fost obligaţi să se despartă, nu exista o asemenea prevedere. Dar, în unele cazuri, soţii se despărţeau pentru a nu îngreuna situaţia celuilalt.”
De copiii rezultaţi din căsătoriile mixte se ocupa şi noua legislaţie. Am întrebat-o pe Lya Beniamin care era statului lor juridic. “Asta era ceva legat tot de definirea calităţii de evreu. Dacă tatăl era evreu, chiar dacă se despărţise de mama româncă sau creştină, totuşi copilul respectiv conta ca evreu. Eu am publicat un memoriu al mamelor creştine din Bucureşti prin care protestau împotriva faptului că copiii lor fuseseră excluşi din învăţământ fiind considraţi evrei. Un astfel de memoriu întocmit de mamele creştine a fost semnat de mama Janinei Ianoşi, soţia filosofului Ion Ianoşi. Mama ei era creştin-ortodoxă, tatăl ei era evreu, şi ea ea era elevă într-o şcoală evanghelică de unde fusese exclusă. Deci copiii din acele căsnicii mixte contau ca evrei. Un alt exemplu a fost filosoful Constantin Ionescu-Gulian, tatăl lui era evreu, mama lui era creştină şi el conta ca evreu.”
În baza legislaţiei rasiale, şi copilul Lya Beniamin a fost exclus de la şcoală. Am întrebat-o ce amintiri are legate de acel episod. “Primul şoc a fost în 1940, când a fost adoptată legea pentru eliminarea copiilor din şcoală. Familia mea locuia într-un oraş care se numea Târnăveni. Eram în clasa a 3-a şi iubeam şcoala. Eram pasionată de şcoală, mă trezeam la 6 dimineaţa pentru ca nu cumva să întârzii. Directorul şcolii primare unde eram eu şi alţi copii evrei primise un ordin ca a doua zi dimineaţă să se facă o adunare în curtea şcolii şi să se citească, cu mare mândrie, legea prin care copiii evrei nu mai aveau acces în şcolile româneşti. Directorul era un om cu foarte mult bun-simţ şi s-a dus noaptea la rabinul din Târnăveni, oraş mic, cu puţini evrei. L-a determinat să meargă în toate casele evreieşti unde erau copii de şcoală şi să anunţe ca a doua zi copiii să nu se mai ducă la şcoală pentru a nu fi expuşi unei asemenea situaţii înjositoare. Şi vine mama la mine la 6 dimineaţa şi-mi spune că nu mai am voie să merg la şcoală. A fost un şoc extraordinar pentru mine.”
Legislaţia rasială antisemită, profund nedreaptă şi distructivă, a dispărut odată cu căderea fascismului în 1945. A ajuns acolo unde îi este locul, abrogată şi dispreţuită.
Pe 30 septembrie, Elie Wiesel, supravieţuitor al lagărelor naziste de la Auschwitz-Birkenau şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace, ar fi împlinit 88 de ani. A murit anul acesta, pe 2 iulie, în Statele Unite, ţară în care se stabilise de mulţi ani. Scriitor şi ziarist de origine română, în egală măsură eseist şi filosof umanist, precum şi activist în domeniul drepturilor omului, Elie Wiesel şi-a pus întreaga viaţă în slujba unui singur ideal: ca nimeni, niciodată, să nu uite ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru ca orori precum Holocaustul să nu se repete.
O comisie internaţională condusă de el însuşi a redactat un raport, publicat în 2004, pe baza căruia România a recunoscut oficial participarea sa la Holocaust.
David Liberman, preşedintele comunităţii evreieşti din Sighetul Marmaţiei, localitate din nordul României unde s-a născut Elie Wiesel, a evocat personalitatea acestuia: Elie Wiesel a fost un exponent deosebit al celor care au căzut în Holocaust, descriind situaţiile create în anii 40, care după părerea mea, în ultimii câţiva ani, încep să se şteargă şi e păcat să se şteargă, pentru că tineretul de astăzi nu cunoaşte ce este iudaismul, nu cunoaşte ce este evreitatea, nu va cunoaşte peste câţiva ani chiar acest eveniment tragic al poporului evreu, care se numeşte Holocaust.”
2016 este semnificativ pentru România: s-au împlinit 75 de ani de la pogromul comis de extrema-dreaptă în Bucureşti, în ianuarie 1941, 75 de ani de la pogromul de la Iaşi (nord-est) din iunie 1941 şi de la deportările din octombrie 1941 din Transnistria, teritoriu pe atunci în vestul Ucrainei, aflat sub administraţie militară românească.
În acest context, cu ocazia zilei naţionale a comemorării victimelor Holocaustului din România, pe 9 octombrie, Ministerul de Externe a adus un omagiu memoriei celor care au avut de suferit în ţară, dar şi în întreaga lume, exprimându-şi, totodată, solidaritatea cu supravieţuitorii tragicelor evenimente din acea perioadă. Înţelegerea şi respectul — spune diplomaţia de la Bucureşti — sunt cu atât mai importante cu cât, astăzi, pot fi remarcate noi manifestări de antisemitism, apărute, din păcate, în numeroase state.
Ministerul român de Externe îşi reafirmă hotărârea de a contribui, în continuare, prin mijloacele aflate la îndemâna diplomaţiei, la întărirea instrumentelor legislative şi instituţionale menite să prevină şi să sancţioneze antisemitismul, precum şi oricare alte manifestări de rasism, xenofobie, discriminare rasială şi intoleranţă.
România a făcut eforturi semnificative în decursul ultimilor ani în ceea ce priveşte asumarea trecutului, condamnarea antisemitismului şi a negării Holocaustului. Memoria, educaţia şi cercetarea academică a Holocaustului sunt liniile sale principale de acţiune. Totodată, România deţine, din martie 2016, timp de un an, preşedinţia Alianţei inter-guvernamentale Internaţionale pentru Memoria Holocaustului (IHRA), din care fac parte 31 de state.