Radio România Internațional

Tag: expat

  • Kacper Tomkoviak

    Kacper Tomkoviak

    Cu atât mai interesant, cu cât a construit o carieră într-un domeniu complet diferit, fără nicio legătură cu studiile pe care le-a făcut – acum lucrează într-o bancă. Și-a început cariera în Polonia, la o agenție de restructurare și modernizare în agricultură, echivalentul APIA din România, unde a fost inspector, apoi a venit în România în 2019 și a făcut contabilitate. Acum lucrează într-o bancă nou deschisă în România. Cum a ajuns în România?

    „Cred că e o poveste mai lungă. După universitate nu am avut niciun job de lungă durată, iar atunci când am avut bani, am mers în multe călătorii și am venit des în România. Pentru că, atunci când am fost aici prima oară, nu am înțeles nimic. România a fost și e și acum foarte altfel. Am crezut că e ca Polonia, dar e altfel. Și mereu am revenit în România pentru a înțelege de ce. Pentru că arhitectura din București și din alte orașe e similară cu cea din Polonia și oamenii sunt la fel, dar ceva e diferit. Nu am fost sigur unde e diferența și am fost foarte fascinat.

    Când am fost în Cluj, am cunoscut o poloneză pe nume Olga și i-am spus că iubesc România, iar Olga m-a întrebat- dacă iubești așa mult România, de ce nu vii aici să lucrezi? Pentru că în București sunt multe joburi pentru polonezi, iar  pe piața muncii e foarte mare cerere. Hai aici, eu pot sa te ajut. Și am facut asta și iată-mă aici. Ce e foarte obișnuit în România e că te întâlnești cu cineva și ți se schimbă viața. Pentru mine e foarte obișnuit să merg undeva și să întâlnesc pe cineva foarte interesant, sau cineva care m-a ajutat și am revenit mereu în România pentru că viața aici e ca o aventură. M-am gândit și am început my Romanian Dream, e dulce viața aici, în România, la București.”

    Cu ajutorul prietenilor, Kacper a trimis un CV la un angajator din România care căuta vorbitori de limba poloneză și a obținut un loc de muncă pe termen lung, așa cum își dorea. În 2019 a început aventura sa românească, așa cum o numește. L-am întrebat cum e viața în România și ce îi place aici.

    „Natura e altfel, e mult mai interesantă, am văzut aici păsări deosebite. Viața aici e o provocare, spre exemplu, în Bucovina sunt polonezi, minoritatea poloneză. Eu sunt polonez, dar ce diferență e între noi și ce înseamnă să fii polonez? Codul cultural e foarte interesant și am spus de ce e altfel aici și unde e diferența, de ce oamenii de pe stradă în București sunt mai fericiți decât cei din Polonia?

    Îmi mai place că există multe branduri de cafea, fiindcă atunci când mă întorc în Polonia am probleme cu ce pot cumpăra. La fel e cu vinul, aici fiecare vin e bun.

    Vorbesc cu românii despre experiențe de viață. România e foarte exotică în comparație cu Polonia. Când am început să locuiesc aici, oamenii din Polonia nu au înțeles de ce am ales România și când am răspuns că pentru muncă, ei au zis – pentru muncă obișnuim să mergem în Germania, în Marea Britanie și în Franța. De ce România? Și am spus: pentru că România e foarte interesantă, există o foarte mare șansă, o oportunitate acum pentru business și pentru traiul de zi cu zi. E foarte prietenoasă, niciodată nu am avut probleme aici în România. Oamenii sunt foarte deschiși și primitori. Mereu când am avut nevoie, oamenii m-au ajutat și mă gândesc că acum e rândul meu să ofer ajutor României și să spun haideți aici, e foarte interesant și foarte frumos.”

    Kacper e încântat de noua sa viață în România și se declară mulțumit de tot ce a experimentat până acum. L-am întrebat dacă există, totuși, ceva ce ar vrea să schimbe, să îmbunătățească.

    „M-am gândit și nu sunt sigur că e bine să schimbăm ceva aici, pentru că, dacă schimbăm ceva, nu o să mai fie România de care m-am îndrăgostit. Dar mereu am o problemă cu ceaiul, pentru că nu e foarte popular ca în Polonia. Și mereu când sunt în Polonia, cumpăr ceai și vin aici cu ceai. Câteodată am o problemă cu coada aici, e foarte dezorganizată. Dar mă gândesc că și de aceea România e interesantă și frumoasă. E frumoasă pentru că e diferită.”

    Și invers, din România în Polonia, ce ar duce?

    „Mai mult vin, pentru că e foarte gustos vinul aici și mă gândesc că e foarte bine să fac export mai mult spre Polonia. Și cred că ar fi bine dacă polonezii, la fel ca românii, ar zâmbi pe stradă și ar fi mai multă fericire pe stradă.”

     

  • Nafiseh Shokri

    Nafiseh Shokri

    A absolvit Facultatea de Drept la Teheran și este pasionată de România și de cultura română. A lucrat în mai multe agenții de turism ca ghid turistic pentru iranieni în România, dar și în China și în Dubai. De puțin timp organizează ateliere și evenimente culturale și discuții care aduc în atenția publicului tradițiile din Iran, literatura și arta persană. Aflăm începutul poveștii ei românești.

    „Bine v-am găsit și vă mulțumesc mult pentru invitație. M-am mutat în România de aproape patru ani și îmi place foarte mult. Iubesc foarte mult țara asta, România.

    Eu sunt ghid turistic, așa cum ați spus și dumneavoastră. Eram ghid turistic și în Iran. Am avut turiști români în Iran, iar unul dintre ei m-a invitat aici în România în 2019. Am venit aici în vizită, am fost timp de 20 de zile în România, am călătorit peste tot în țară, atât cât am putut, mi-am făcut prieteni și am descoperit o oportunitate de muncă. Așa că, în 2020, am decis să vin aici definitiv. Eu sunt ghid turistic, am studiat Drept Internațional în Iran, dar am fost pasionată de călătorii, de oameni și să descopăr cât mai multe despre oameni și despre schimburi culturale. Așa că am lucrat mai mult de 14 ani în domeniul ăsta. Acum, în România, sunt tot ghid turistic pentru turiști care vin aici din alte țări, în limba engleză.

     

     După un an, l-am cunoscut pe soțul meu. El este cetățean român și am făcut o familie. La început mi-a fost foarte greu să fiu singură, fară familia mea și asta m-a ajutat foarte mult din punctul de vedere mental și am descoperit mai mult despre România prin această căsătorie.”

    Pentru Nafiseh a fost destul de greu să plece de lângă familie, mai ales într-un context politic foarte dificil și agitat și chiar marcat de tragedii. Care este acum situația ei, se poate întoarce în Iran?

    „Am ținut legătura, bineînțeles, cu familia și cu prietenii. E foarte trist că mai mulți prieteni s-au mutat afară din țară. Am o prietenă în Australia, am o prietenă în Canada și când vrem să vorbim împreună este foarte greu să ne sincronizăm. Dar familia mea este încă în Iran și vorbim cam în fiecare zi împreună.

    Eu am ales România pentru că e aproape de Iran, nu e atât de departe precum Canada sau Australia, dar după ce a s-a întâmplat acum trei ani în Iran, eu am fost la o demonstrație aici și mi se pare cam riscant dacă vreau să merg în țara mea, așa că prefer să rămână aici.

    Am învățat și limba română și mi-am făcut prieteni aici. Am mai mulți prieteni români decât prietenii iranieni și mă simt ca acasă aici. Sunt foarte norocoasă. Oamenii din România sunt foarte deschiși și prietenoși și mă simt ca acasă.”

    Ce îi lipsește din Iran?

    „Mai mult, familia mea. Pâinea în Iran e foarte diferită. Avem mai multe feluri de pâine și fiecare patiserie care face un fel de pâine are o mireasmă, o aromă diferită. Mi-e foarte dor de aroma acestor patiserii.”

    Ce îi place cel mai mult în România?

    „Așa cum am spus mai devreme, cel mai mult îmi plac și iubesc   oamenii, oamenii sunt foarte calzi și cunosc cultura persană și istoria iraniană și chiar sunt curioși să cunoască mai multe. Această curiozitate mi-a inspirat ideea de a face această asociație Iranian Romanian Network, care să fie un fel de punte dintre două culturi, fiindcă avem mai multe elemente comune cu românii. Vreau să facem niște evenimente culturale și să arătăm mai multe despre cultura noastră. Am descoperit că noi avem mai multe în comune, că familia este foarte importantă pentru comunitatea iraniană și pentru români și avem multe chestii comune în tradiții, precum Dragobetele, care este pe 24 februarie. Este ziua îndrăgostiților în cultura română și exact în aceeași zi, pe 24 februarie, este ziua dragostei în cultura noastră.

    Este foarte veche, are câteva mii de ani și asta mi se pare foarte deosebit și interesant și aș dori să fac un eveniment în această zi.”

    Ce i-ar plăcea să fie altfel, să poată schimba în România?

    „Mi se pare că noi, ca oameni, când avem natural ceva, nu apreciem. Sunt un pic îngrijorată că românii nu apreciază foarte mult democrația pe care o au acum. E foarte important! Dacă vrem să comparăm ce se întâmplă acum în Iran și ce avem aici în România, trebuie să apreciem mai mult ce avem și să fim foarte atenți.”

    Nasireh vrea să transmită un mesaj pentru anul care vine.

    „În primul rând, vreau să le mulțumesc românilor care mă iubesc și să le spun că și eu îi iubesc foarte mult. Eu mă simt ca acasă aici, între ei și le urez tot ce e mai bun pentru oameni.”

    Ce ar vrea să ducă din România în Iran?

    „Siguranța și pacea.”

    Ce ar vrea să aducă aici din Iran?

    „Multe chestii, condimente, avem o bucătărie senzațională. Și familia mea și prietenii mei.”

     

  • Piers Posner,născut în Statele Unite (New York)

    Piers Posner,născut în Statele Unite (New York)

    Piers Posner s-a născut în Statele Unite, la New York, în Buffalo. A crescut într-o casă artistică, tatăl său era poet și organiza acasă un salon artistic în care veneau poeții acelei epoci în anii ‘60, care aparțineau curentului Beat. A locuit în mai multe țări de-a lungul vieții, s-a mutat din New York în California, apoi a locuit în Grecia, în Anglia, apoi a revenit în Statele Unite. A studiat Arte Decorative, a făcut un curs la Sotheby’s & Christie’s și a deschis un mic magazin de antichități. În 1998 a cunoscut o româncă în cadrul unui proiect finanțat de Națiunile Unite, un proiect academic desfășurat în Marea Britanie, după care a ajuns în România. Patru luni a călătorit și a cunoscut mai bine țara, dar și pe prietena de atunci -care între timp a devenit soția sa – și s-a mutat în România.

     

    A deprins o fascinație pentru tot ce e românesc, așa cum el însuși spune foarte poetic – from Slănină to Paraziții, from sarmale to Guess Who, from pufuleți to Mihai Eminescu. S-a mutat în România, la București, și-a făcut o familie cu doi copii și a predat limba engleză. A devenit celebru prin metoda sa inovativă de predare, iar acum este DJ. Vine în România cu o valiză întreagă de viniluri de la Londra, unde locuiește acum cu fiica sa. Speră să se stabilească din nou în România și ne povestește cum a dezvoltat această pasiune pentru România.

    „Bineînțeles, când m-am întâlnit cu soția mea, am devenit așa pasionat de țară, cultură, mâncare, felul în care a rămas în urmă- în sensul pozitiv, neatins, nealterat, cum era în Anglia acum 200 de ani. Și am avut multe experiențe frumoase cu țărani, cu oameni mai bogați, mai săraci.

    În plus am mâncat foarte bine, mi s-au oferit foarte multe șanse de a mă întâlni cu oamenii care erau foarte calzi, primitori, direcți.

    Când m-am stabilit aici în București, am venit în 2010 cu un camion, am condus peste 5.000 de km dus-întors din Londra până aici, ca să-i aduc pe copiii mei să crească în România, să crească fără branduri. Și au copilărit așa, jucându-se pe stradă în Cotroceni. Cumpărasem o casă săsească mai de mult, în 2000 -de fapt, două case săsești- și au stat la țară acolo lângă Sighișoara. Am fost la cumnații mei în Constanța, pe malul Mării Negre, am vizitat și Balcic și așa mai departe. Adică dacă vreți să exprim opinii negative despre România, nu pot. Nu sunt naiv, există multe probleme aici, dar să nu credeți că nu avem și problemele noastre în Anglia. Avem multe.”

     

    Ce i-ar plăcea lui Piers Posner să poată schimba în România și ce îi place cel mai mult aici, ce are România cel mai prețios?

    „Bineînțeles, guvernul să se intereseze mai mult de cei mai vulnerabili, de cei mai săraci, de județele mai puțin dezvoltate.

    Românii se plâng foarte mult că s-au schimbat lucrurile foarte mult, dar a rămas încă oleacă de ceva care ne oferă aici timp liber să ne întâlnim, să stăm la o bere la terasă, să nu bem mult, dar să vorbim mult. Și este foarte ușor să te întâlnești cu oamenii aici. Eu stau în sudul Angliei și oamenii sunt așa… eu zic în engleză politely unfriendly, adică e greu să te întâlnești cu oamenii pe care nu îi cunoști de mulți ani. Iar aici este o societate mai deschisă, încă.”

     

    Piers Posner a străbătut țara în lung și în lat, din Ardeal, în Deltă. Ce locuri i-au reținut cel mai mult atenția?

    „E un sătuc în care erau bivolițe mai demult, acum nu mai sunt. Se cheamă Movile, este în zona sașilor, între Sibiu și Sighișoara. Cu fosta mea nevastă am cumpărat acolo două case săsești cu puțini bani în 2000 și am băgat de zece ori mai mult, roabe de bani, ca să le aducem într-o stare bună, fiindcă n-a mai investit nimeni în case din 1937. Acolo am stat mulți ani cu copiii, cu toată familia mea, am mâncat slănină calumea, afumată, cu ceapă, cu țuică, bineînțeles, de dimineață, fără branding, să zicem.”

     

    Acum Piers locuiește în Marea Britanie și l-am întrebat de ce îi e dor cel mai mult din România.

    „De ceva care atrage inima mea. A fost cea mai bună decizie a mea, din toată viața, să-i aduc pe copiii mei aici. Deci când vin aici, am prejudecăți, dar în sensul pozitiv, despre România, fiindcă m-a afectat foarte mult și rămân destul de pozitiv aici. Mă simt mai bine datorită climei, datorită felului cum sunt primit. E ceva care m-a afectat emoțional foarte mult.”  

    Așadar, Piers Posner a creat o profundă legătură sufletească cu țara noastră. L-am întrebat și ce ar recomanda cuiva care nu cunoaște România. Ce nu ar trebui să rateze când vine aici?

    „Să meargă în Deltă. E o bijuterie, alt regat – de fapt, un regat întreg. Să meargă în Ardeal, peste Carpați, să vadă un urs, de exemplu. Și Banatul, Moldova și Clujul.”

     

    Din Londra la București ce ar vrea Piers Posner să aducă? Ce îi lipsește când e aici?

    „Cultura muzicii. Nu prea mult, de fapt, să fiu sincer.”

     

    L-am întrebat dacă are un artist român preferat.

    „Brâncuși. Am scris destul de prost în franceză un text despre Brâncuși, care s-a născut în Hobița și nu chiar a mers pe jos 100% până la Paris, asta e o legendă, dar a rămas țăran în sensul pozitiv, profund, cu rădăcini băgate aici în România. Am rămas fascinat de felul în care a luptat, a lucrat în materie brută și n-a fost acceptat de francezi până prin anii ’40 – ‘50.”  

     

    În final, l-am rugat pe Piers Posner să transmită un mesaj celor care ne ascultă, români plecați în străinătate.

    „Sunt mulți români care au plecat din țară în anii 1990 – 2010 și care vin înapoi și văd că s-au schimbat lucrurile destul de mult, că e înspre bine, că trebuie să păstrăm măcar o speranță pentru viitor.”

     

     

  • Amir Heidarkhodaee din Iran

    Amir Heidarkhodaee din Iran

    Cântă la mai multe instrumente tradiționale persane – setar, tambur și daf și cântă și cu vocea. Este pasionat de muzică încă din clasele primare, iar la 15 ani a început studiul chitarei clasice. A urmat cursurile Academiei de Muzică din Esfahan și cursuri de muzică în Teheran. A studiat cu maeștri renumiți în Iran ai acestor instrumente tradiționale. Repertoriul său include muzica tradițională persană, muzica sufi, piese instrumentale și instrumental-vocale și însoțește versurile poeților persani.

     

     

    Amir cântă și alături de artiști români și a ajuns în România cu ocazia Festivalului Internațional George Enescu din 2011, unde a fost pe scenă alături de Grigore Leșe și alți artiști iranieni. A început atunci o colaborare cu Grigore Leșe, dar și cu alți artiști români.

     

    De-a lungul anilor, Amir a colindat țara întreagă cu numeroase concerte cu diverse ocazii. Este invitat special în concertele Loredanei Groza, este prezent la televiziunea publică, la radioul public, creează muzică pentru film, participă la evenimente dedicate iei tradiționale românești și este un artist integrat în viața culturală românească. Cum a început povestea sa românească?

    „Pentru prima dată am ajuns în România la Festivalul George Enescu în 2011, alături de domnul Grigore Leșe. A fost o onoare pentru mine să văd cât de apropiat este de muzica pe care o fac eu stilul tulnicelor din Maramureș. E foarte similar cu muzica mea și chiar cu muzica persană tradițională. Foarte repede m-am îndrăgostit de chestia asta și a fost pentru mine un dar.

    Așa am ajuns în România și apoi a început drumul meu aici cu domnul Grigore Leșe și cu ceilalți muzicieni. Chiar am călătorit peste tot, sunt foarte norocos din acest punct de vedere, am participat la festivaluri din nordul României, în sud, în vest, în nord-vest, peste tot și din cauza asta mă consider foarte norocos.”

     

     

     

    Ce l-a determinat să rămână aici?

    „În România am studiat puțin, la Conservator, compoziție de jazz cu domnul Mircea Tiberian și apoi m-am întors în Iran. Acolo am trăit într-o situație pe care n-am dorit-o, din păcate, pentru că s-au schimbat foarte multe lucruri în Iran, mai ales că eu șase ani am locuit în România și în Europa. Situația nu a fost cum trebuie din toate punctele de vedere – în politică, în cultură, în artă s-a schimbat foarte mult. Astfel că, în ultimii ani am încercat să plec cu ajutorul unui prieten.

    M-a ajutat cu o invitație din octombrie 2023 un iranian foarte cunoscut din România. M-a invitat și am ajuns din nou aici.”

    Ce îi place la viața din România?

    „Orice tradiție, oamenii foarte deschiși oriunde am fost, asta am simțit eu. Importante pentru mine sunt arta, cultura și tradițiile. Bineînțeles și istoria.”

     Ce îi place mai puțin?

    „Depinde, nu știu… De exemplu, am gustat, dar n-am putut să mănânc mămăligă, nu știu de ce.”

     

     

     

    Ce îi lipsește din Iran?

    „A doua oară am ajuns în România acum doi ani. Din nefericire, după moartea Jinei Mahsa Amini, s-au schimbat foarte multe radical, nu numai în domeniul muzical, ci și pentru regizori, actori, pentru artiști în general. Iranienii n-au rezistat foarte mult, eram furioși, era ceva neașteptat pentru că s-a depășit o limită, ca niciodată. N-am putut să rămân și am avut probleme chiar ca pe vremea comunismului, a fost exact aceeași situație. Și, având experiență în Europa și în România, din cauza asta n-am putut să respir din punct de vedere muzical acolo.

    Acum, în acest moment, pentru că nu mai pot să mă întorc, bineînțeles că mi-e dor de părinții mei și de sora mea, care de atunci mi-a susținut enorm muzica.

    Asta îmi lipsește și, în al doilea rând, clădirile care există în Esfahan, care se află exact în centrul Iranului și e un oraș de cultură, are o istorie îndelungată.”

     

     

     

    Ce ar vrea să ducă din România în Iran, dacă vreodată se va putea întoarce acolo- și îi dorim să se poată întoarce.

    „Doamne ajută! Costumele și hainele, ia pe care și noi o avem acolo, în Iran, și chiar muzica din Maramureș, stilul tulnicelor și chiar mâncarea. Sunt foarte apropiate pentru mine costumele tradiționale care există în România – de fapt, și noi avem tot felul de costume tradiționale în nordul Iranului, foarte asemănătoare cu ia.

    Acum, pentru că am lipsit cam patru ani și n-am avut nicio activitate muzicală, vreau să încerc să revin la activitatea pe care am avut-o înainte.

    Mi-aș dori foarte mult să fie exact ca pe vremea șahului, înainte de revoluție, să existe un festival internațional ca atunci și să pot să mă duc, de exemplu, cu domnul Grigore Leșe sau un mare artist pe care-l cunosc și să facem un concert acolo. Artiștii occidentali și din România și de mai departe să ne ducem acolo și să cântăm pentru publicul iranian, așadar un festival internațional cu artiști internaționali, așa cum exista înainte de revoluție. Se ținea în fiecare an în Shiraz, orașul marilor poeți persani Hafez și Saadi și în fosta capitală Persepolis.”

     

  • Antonio Madrid

    Antonio Madrid

    S-a mutat în România în 2008, a lucrat mai mulți ani în domeniul construcțiilor și a locuit în Deva, Sibiu și București. După o experiență de stagiar la Moscova ca referent economic în cadrul Ambasadei Spaniei, s-a stabilit în România, locuiește la București și și-a schimbat drumul profesional, a decis să predea spaniolă din domeniul juridic pentru străini, la Institutul Cervantes. Este și traducător autorizat de limba română, de limba spaniolă și limba portugheză. Și, nu în ultimul rând, este colegul nostru de la Radio România Internațional, secția spaniolă. L-am întrebat mai întâi despre venirea în România, cum a ajuns aici și cum a ales să rămână.

    „Eu, după studiile universitare, m-am dus să fac un masterat în Polonia și acolo am cunoscut-o pe viitoarea mea soție, care este din România. Mai țin minte cum zicea tata când ieșeam pe ușă să mă duc în Polonia: Vezi că-mi fac griji că rămâi în Polonia! și am zis uite că n-am rămas în Polonia, m-am dus în România. Am venit mai la sud, la latini, e mai bine aici.

    Părinții nu au spus mare lucru, pentru că eu, ca și ei la 18 ani, am plecat de acasă, oficial. Mă mai întorc pentru Crăciun, pentru concediu vara, că e frumos la Lisabona, pe malul marii, dar altfel nu. Mie îmi place să stau afară din țară, simt că e mai antrenant.”

    De ce nu a ales să plece în Portugalia sau în Spania?

    „Înainte să ne stabilim aici, am stat o perioadă în Rusia. Eu aveam un internship, un stagiu acolo la Moscova și după ce s-a terminat perioada de la Moscova trebuia să plecăm. Ni s-a părut mai bine să venim în România, mai potrivit. La Lisabona, de exemplu, soția știe spaniolă, dar nu știe portugheză, să mă întorc la părinți acasă nu era în plan și în Spania tot așa, am ceva familie acolo, dar nu e o relație așa de strânsă și era mai ușor să venim în România, la familia ei, la București.”

    L-am întrebat pe Antonio Madrid cum a fost adaptarea, dat fiind că la început nu vorbea românește.

    „Întrebarea asta o primesc destul de des și mereu spun același lucru. Când românii mă vedeau, spuneau: Dar tu de ce vii din Spania, că e așa bine în Spania? Noi mergem acolo toți grămadă și tu te întorci aici. Iar eu le ziceam: nu, dar eu nu vin din Spania, eu vin din Rusia și aici e foarte ușor. Aici totul îmi place, mă simt ca la mine acasă, chiar și fără să vorbesc limba, deja simt că rezonez mai mult cu oamenii de aici, decât acolo sus.”

    Cum a ajuns la Radio România Internațional, la secția spaniolă și cum e viața de traducător care lucrează la radio?

    „Eu am făcut studii de științe politice și țin minte că mai mulți profesori care ne ziceau: să știți că de la Științe Politice ies mai mulți jurnaliști decât de la Jurnalism. Mereu am fost în legătură cu partea asta de media, deci pentru mine n-a fost o săritură foarte mare.

    Mai sunt și blogger de zece ani, adică cunosc domeniul cât de cât. Se învață încontinuu, îmi place, e un mediu activ. Lucrez de un an jumate, încă nu le știu pe toate, dar mi se pare o profesie foarte frumoasă.

    Am cunoscut mai multe persoane care au lucrat aici, în secție. Am început ca un colaborator, după care a ieșit un post la concurs. Și așa am ajuns să lucrez aici.”

    După experiența locuirii în mai multe țări și în mai multe orașe în România, cum i se pare viața aici și ce-i place la București?

    „Ce mi-a plăcut de la început, foarte mult, în România de când am ajuns este că întotdeauna am simțit că aici se pot face o grămadă de lucruri care la mine în Spania, în Portugalia, n-ar părea așa de ușor de făcut.

    Țin minte, de exemplu, în primele zile când am ajuns am cunoscut pe cineva, un prieten, și îmi zicea atunci că el avea de gând să deschidă un lanț de farmacii și mă uitam mirat la el. În Spania, nimeni nu s-ar gândi să deschidă o singură farmacie, pentru că este un domeniu atât de complicat, care trece din generație în generație, care are niște costuri de intrare de milioane de euro. În schimb, în România el a avut o idee și voia imediat să deschidă un lanț de farmacii. Adică mi se părea țara tuturor posibilităților. Când stai prea mult timp aici, nu-ți dai seama de schimbări. Dar e destul să pleci două săptămâni, trei săptămâni, o lună, te întorci și zici: da, lucrurile s-au schimbat în bine.”

    Ce i-ar plăcea să vadă schimbat? Ce nu-i place în România, în București?

    „Despre București- mă mai întreabă lumea: te vezi aici la pensie? și răspunsul meu clar e: nu. Este un oraș prea aglomerat la nivel de trafic, e imposibil. Am ajuns să nu folosesc mașina în timpul săptămânii. Există un metrou care merge foarte bine, mai ales dacă nu-l iei la ora 7:30- 8.00. Există mijloace de transport, dar orașul e colapsat. Vă plac mult mașinile, fiecare casă să aibă două, trei mașini, mașina personală, mașina de serviciu. Iar structura orașului a fost construită în timpuri în care nu erau mașini.

    Și în Spania sunt orașe pline de mașini, dar fiecare clădire are o parcare subterană. În România, în București nu e așa și pe stradă nu mai e loc.”

    Ce ar exporta Antonio din România? Ce ar vrea să vadă și în alte locuri?

     „Vorbeam zilele astea cu niște spanioli care au venit să stea aici câteva zile,  fără să știe prea multe despre România și îmi spuneau că toate lumea aici este mult mai religioasă decât la noi.

    Religia pentru voi are o pondere mult mai mare în viață de zi cu zi decât la noi. Asta mie mi se pare ceva frumos și că e ceva intergenerațional. Se duce bunica la biserică, se duc părinții, se duc nepoții, mi se pare ceva frumos. La noi, putem zice că generația de 20-30, 40 de ani, tineretul ăla pe care-l întâlnești pe stradă nu mai are treabă cu religia.

    România este un caz un pic ciudat la nivel de turism, pentru că are un potențial uriaș, dar, din x motive care îmi scapă, nu e cunoscută. Țin minte când i-am adus pe părinții mei prima dată cu mașina, i-am dus până la Valea Prahovei, până la Sinaia, Bușteni și se minunau. Ce credeam noi că e România și parcă suntem în Elveția! Și am zis da!

    Nu știu de ce stereotipurile pe care le avem despre România în Vest nu sunt foarte bune. Și eu cred că există o șansă foarte bună de a face turism alternativ. Să ajungi într-un sat cu o biserică și să vezi un afiș care zice: cheia de la biserică e la vecina cutare, bateți la ușă, îți dă cheia, deschizi tu biserica și o vezi – asta e ceva ce nu se poate face peste tot și mai autentic de atât nu se poate.”

     

     

  • Jenna Griffin vine din Statele Unite

    Jenna Griffin vine din Statele Unite

    Este pasionată de cățărat, care a devenit și un fel de vocație, pentru că în vara dinaintea ultimului an de facultate, în 2016, a ajuns în România pentru prima dată să lucreze la un proiect social în Valea Jiului, un proiect care se numește Fără Limite, și anume o sală de cățărat pentru copii și tineri din medii defavorizate. S-a îndrăgostit de acest proiect, de copiii cu care lucra, de zonă, de comunitate și de România în general. Așa încât s-a întors în 2018, s-a mutat aici și a locuit în Hunedoara, în orașul Lupeni, pentru câțiva ani. Apoi s-a mutat la Vulcan și a continuat să lucreze pe termen lung în proiectul social Fără Limite, un proiect care s-a dezvoltat de-a lungul anilor și care, pe lângă partea sportivă, a adăugat o parte educativă în care Jenna s-a implicat, de asemenea. Cum a ajuns în România? De ce a ales să vină în 2016 și apoi cum a hotărât să rămână aici?

    „Am venit prima dată în 2016 și a fost doar pentru o vară. Am venit fiindcă am avut un prieten la facultate care a făcut același internship aici, cu Fără Limite și el m-a convins cumva să aplic și eu. Am ajuns aici și chiar m-am îndrăgostit nu doar de proiect, dar și de Valea Jiului și de comunitate, dar și de România în general.

    După vara asta trebuia să mă întorc în America să-mi termin studiile, dar am venit după aia pentru încă o vară și atunci mi-am dat seama că mi-ar plăcea să locuiesc aici pe termen mai lung, fiindcă mi-a plăcut atât de mult munca, mi-a plăcut foarte mult proiectul cu care am lucrat, dar și locul. Cumva m-am simțit acasă, deși nu eram deloc acasă. A fost foarte diferit față de locul de unde veneam eu, dar am găsit aici un fel de a doua casă și m-am hotărât să rămân. După un an în Franța, am venit înapoi în 2018 și m-am stabilit aici pe termen mai lung.”

    Aceste orașe, Lupeni și Vulcan, sunt orașe miniere care au destule probleme după ce minele s-au închis rând pe rând și au apărut șomajul și probleme conexe. Am întrebat-o pe Jenna Griffin care au fost provocările mutării și traiului de zi cu zi acolo.

    „Da, a fost o schimbare destul de mare și a trebuit să mă obișnuiesc cu toate contrastele pe care le vedeam în fiecare zi. Cum ați zis, este un loc cu destul de multe probleme, destul de multă sărăcie și șomaj și asta e greu de văzut. Trebuia cumva să mă obișnuiesc cu asta, dar și să nu-mi pierd speranța, să fac ce puteam eu, să ajut comunitatea cât de mult am putut. Și am făcut asta prin proiectul Fără Limite. Noi am vrut să dezvoltăm un loc pentru copiii din zona asta, un loc sigur unde puteau să vină, să aibă cu cine să vorbească, să aibă ce să facă după școală și să-i încurajăm să rămână în școală și să aibă un viitor.”

    Jenna Griffin ne povestește despre un moment care i s-a întipărit în memorie, un moment trăit cu copiii care frecventează proiectul Fără Limite.

    „Când am venit în 2016, au venit în proiect mulți copii care au rămas cu noi până astăzi, deci am putut să văd cum au crescut, cum s-au schimbat, cum s-au dezvoltat în programele noastre și sunt mulți copii care s-au îndrăgostit de cățărat. Au fost multe momente la stâncă sau la competiții în care noi am putut să-i vedem pe copii bucurându-se de sportul ăsta și asta ne-a dat multă bucurie și multă speranță. Au fost și multe momente cu programul educațional pe care l-am înființat și mulți copii care au avut probleme la școală și poate încă mai au probleme, dar noi vedem cum se dezvoltă și cum ei chiar luptă pentru viitorul lor.

    Noi am încercat cât mai mult să citim cu copiii la sală și a fost un moment care mi-a rămas în minte, un moment destul de special în care eu citeam cu un grup de copii, citeam o carte pentru copii și ei chiar s-au bucurat foarte mult. După ce am terminat cartea, o fetiță, cred că de 7-8 ani, a zis că asta era prima carte pe care a citit-o în viața ei. Asta mi-a rămas în minte, fiindcă eu am crescut cu cărți, mama mea mi-a citit cărți în fiecare zi, cred că de când m-am născut.

    Mulți ani după aceea, am început să merg cu grupuri de copii la bibliotecă. Există o bibliotecă în Lupeni care a fost înființată de o doamnă tot din America, Brandi Bates, iar eu am început să iau grupuri de copii în fiecare vineri la bibliotecă. Iar fetița asta, care avea 7 ani când am citit eu prima carte pentru ea, acum vine în mod regulat la bibliotecă, fiindcă s-a îndrăgostit așa mult de cărți.”

    Acum Jenna se pregătește de plecare. A trebuit să ia o decizie dificilă și în cele din urmă a hotărât să fie alături de familie și să se întoarcă în Statele Unite. Am întrebat-o ce i-ar fi plăcut să poată face și n-a reușit?

    „Sunt destul de multe chestii pe care mi-ar fi plăcut să le fac, dar n-am avut timp sau am crezut eu că aveam timp. Cred că eu am trăit aici ca și cum n-aș pleca niciodată. Eu sper să revin, sper să vin în vizită destul de mult. Mi-ar plăcea foarte mult să văd mai mult din țara asta, să merg la sate.

    La plecare întotdeauna este un regret că trebuia să petrec mai mult timp cu persoanele care sunt aici, oamenii care-mi sunt foarte dragi, prieteni foarte, foarte buni. Întotdeauna oamenii ăștia îmi vor rămâne în inimă și sper să vin în vizită, să mai petrecem timp împreună. Cu siguranță o să-mi fie foarte dor de ei.”

    Cu ce pleacă Jenna Griffin de aici?

    „Îmi place că în România -și mai ales în Valea Jiului- am simțit o legătură mai strânsă cu pământul, cu natura, cu ritmul anului. Am avut mulți prieteni cu care am mers la bureți, la afine, la cimbrișor și m-au învățat cum să culeg, cum se fac sirop, se fac dulceață, zacuscă. Vreau foarte mult să iau tradițiile și lucrurile astea cu mine, să le pot face în America, dar și să nu uit de legătura cu natura, care e atât de importantă.

    Am rămas impresionată de oamenii din locul ăsta, din România și mai ales din Valea Jiului, care au fost atât de primitori, atât de generoși, atât de puternici și m-au influențat foarte mult și sper să iau cu mine o urmă din toate astea.

    Simt că am învățat foarte mult de la oamenii în jurul meu și vreau să iau tot ce am învățat – cum să primesc oamenii, cum să mă descurc în situațiile grele, cum să fiu puternică, toate lucrurile astea vreau să le iau cu mine.”

     

  • Mustafa Oz din Turcia

    Mustafa Oz din Turcia

    Mustafa Oz vine din Turcia. A absolvit Middle East Technical University în Ankara și un masterat în management educațional la Universitatea din București. În prezent este manager al grupului instituțional de învățământ privat Lumina Instituții de Învățământ și președintele Asociației pentru Dialog și Valori Universale. În România a lucrat la Liceul Internațional de Informatică din Constanța, mai întâi ca profesor de chimie, apoi ca manager. Care este începutul poveștii sale românești și de ce a ales țara noastră?

     

    „Bine v-am găsit și vă mulțumesc pentru invitație. Călătoria mea în România a început în anul 2000. Ca orice absolvent de facultate, căutam un job ca profesor de chimie și am primit o ofertă de la Lumina Instituții de Învățământ din București, în România. Și apoi am venit în România. Cariera mea de profesor a început la Liceul Internațional de Informatică din Constanța, apoi am continuat în București la diverse instituții cu diverse responsabilități manageriale, în cadrul școlilor din Lumina Instituții de Învățământ.”

     

    De ce a ales România, ce l-a atras și ce l-a reținut aici, dat fiind că au trecut mai mult de 20 de ani de când a venit?

    „Când am venit în România pentru prima dată, poate era ca o aventură pentru mine în străinătate. Inițial, planul meu era să rămân aici, în România trei ani. Acești trei ani au devenit 23 de ani poate și o să mai continuăm, să sperăm că încă 23 de ani sau și mai mult. Noi nu prea știam multe despre România înainte să venim. Cunoșteam doar Munții Carpați, știam că Hagi este Maradona Carpaților, auzisem și de Nadia Comăneci, dar nu prea știam multe lucruri.

    Însă, când am venit aici, în România, în anul 2000, am lucrat un an ca profesor de chimie la Liceul Internațional de Informatică din Constanța. Oamenii au fost foarte calzi, foarte primitori, m-am simțit ca acasă, mai ales în Constanța, în zona Dobrogei, care are și legături cu tradițiile turcești, tătărești de acolo și nu m-am simțit ca un străin aici, în România.

    Apoi am învățat limba română mai repede decât colegii mei care veniseră împreună cu mine și după un an de zile am vorbit în limba română la ședințele cu părinții. A fost pentru mine un succes mare.

    Apoi mi-au plăcut oamenii de aici, țara și ca natură mi-a plăcut foarte mult și am rămas aici ca într-o a doua țară, cum spuneam înainte. Dar acum pot să spun că e acasă, pentru că aici s-au născut și copiii mei, trei fete am. Când mergem în Turcia, în vară, eu și soția, – și soția este tot din Turcia – noi ne bucurăm că îi vedem pe mama, pe tata, pe bunicii noștri, mătușile noastre și așa mai departe. Dar peste o săptămână, peste două săptămâni, copiii încep să întrebe: Tati, când mergem acasă? Prima dată pentru ei a devenit România acasă și apoi probabil că și pentru noi a devenit România acasă în sens adevărat.”

     

    Ce ar vrea să ducă din România în Turcia?

    „Poate trebuie să duc de aici liniștea. Oamenii sunt foarte liniștiți aici și foarte pacifiști, adică oamenii între ei se înțeleg foarte bine. Nu sunt foarte multe certuri între oameni. Poate trebuie să duc o parte din frumusețile din România: Transfăgărășan, Brașov poate trebuie să duc acolo, un papanaș trebuie să duc din România în Turcia. Oamenii foarte primitori, foarte calzi dintre elevii mei, dintre părinții elevilor mei, dintre vecinii mei. Trebuie să duc acolo și o atmosferă de libertate, de democrație. Și cu minusurile și cu plusurile, democrația din România funcționează foarte bine.

    Aici este folclorul românesc. Sincer vă spun că este foarte bine văzut, la mai multe televiziuni există emisiuni despre folclor, de exemplu la TVR cu Iuliana Tudor. Există posturi de televiziune care promovează culutura foarte mult. Aveți, de exemplu, în România ia, un port popular, o cămașă foarte frumoasă și pentru fete, și pentru băieți. Cred că cultura unește oamenii și mai bine. Și în jurul culturii, în jurul zilei naționale, în jurul iei oamenii să reunesc și această creează o atmosferă foarte plăcută. Le dă sentimentul că aparțin unei țări, unei culturi, că aparțin unei nații. Și chiar mă bucură foarte mult aceste lucruri.

    Pentru copiii mei am luat ii. Ele poartă ie când sunt sărbătorile de 1 martie sau de 1 Decembrie, lucrurile acestea chiar mă bucură foarte mult și mă simt foarte bine în zilele de sărbătoare. Asta cred că trebuie să duc în Turcia.”

     

    Există în România ceva ce Mustafa Oz ar vrea să vadă îmbunătățit?

    „În orice loc, în orice țară există loc pentru mai bine. Aici poate la nivel de organizare politică trebuie să fie organizate mai bine anumite lucruri. Orașele, drumurile poate trebuie să fie mai bine făcute. Influența politică în rundul funcționarilor publici, de exemplu. Eu sunt profesor și, chiar dacă lucrez în sistemul privat, se mai întâmplă uneori să fie o influență politică asupra școlilor. Sau, atunci când în învățământul românesc se schimbă un ministru, se schimbă și inspectorul general sau inspectorul de specialitate. Adică influența politică în învățământ poate trebuie să fie mai puțin. Birocrația, iarăși, când dorim să rezolvăm o problemă la instituțiile statului, uneori durează prea mult și digitalizarea poate se poate face mai repede. Consider că românii au făcut pași importanți, dar cred că este loc pentru mai bine în sensul acesta. Cam atât cred că trebuie să fie corectat.”

  • Mukul Pal din India

    Mukul Pal (Credit foto Gabi Moisa)
    Mukul Pal (Credit foto Gabi Moisa)

    A obținut o licență în urma unui curs tehnic la o școală din New York, a absolvit un masterat în economie și statistică la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și deține un certificat eliberat de celebra Universitate MIT. Acum locuiește în Canada, în Ontario, la Toronto. Are și o experiență de viață de aproape 15 ani în România, în zona Clujului. L-am rugat să ne povestească cum a ajuns în România.

    „Mulțumesc! E foarte ciudat pentru mine, dar viața mea a fost foarte spontană și sub semnul impulsivității. Am întâlnit pe cineva în Mumbai și și noi am simțit că suntem foarte apropiați și era un semn foarte bun pentru mine, ca trebuie să-mi fac o familie. I-am zis mamei că am întâlnit o fată și ea stă în România, că avem șansa să facem o familie. După două-trei luni am mers după ea în România pentru a face cunoștință cu familia ei. Acesta a fost începutul pentru mine, o etapă în România.”

     

    Când v-ați mutat în România și cum vi s-a părut viața aici?

    „Prima etapă a fost în 2004 în septembrie și a fost foarte diferit pentru mine pentru că peisajul nu au fost același din India, din Mumbai, iar oamenii erau foarte diferiți, cultura era neobișnuită. Pentru mine a fost șocant, pentru că peisajul comunist din București îmi părea foarte trist, iar Clujul mi-a părut diferit, aproape ca o altă țară. Pentru mine a fost ciudat și interesant. Nu a fost ușor, pentru că pentru mine a fost ca un vis.”

     

    Mukul Pal are aici o firmă, câteva proprietăți și mulți prieteni. L-am întrebat cum a fost primit în România.

    „După trei luni, șase luni, un an de vis pe care l-am trăit acolo, trebuia să fac ceva și să găsesc ceva de lucru. În Cluj am ajuns cam în 2005, când viața în România nu era prea deschisă față de străini. Nici Clujul nu era prea dezvoltat și nu a fost ușor acolo, fiindcă mi s-a zis că nu se angajează străini aici, străinii pentru noi sunt doar investitori. Dacă poți, fă consultanță aici, altfel nu poți să găsești de lucru. Și am deschis o mică companie de consultanță, iar acesta a fost începutul meu. Eu sunt cercetător pe piața de capital încă de acum 25 de ani și pentru mine fost ușor să fac advisory sau consultanță pe piața de capital. Am adus din Mumbai până la Cluj firma și a fost foarte simplu pentru mine pentru că am făcut training pe piață. A fost foarte ușor să deschid o afacere de consultanță. Primele șase luni au fost grele, pentru că nu știam cum să facem, ce să facem, dar, după cele șase luni, a fost simplu, deoarece știam ce trebuie să fac aici.”

     

    Mukul Pal a pus bazele mai multor afaceri și este interesat de psihologie, de domeniul finanțelor, de matematică. A listat o inovație financiară la bursa NASDAQ și deține o companie bazată pe inteligența artificială. Este pasionat de muzica jazz și de semi-maratoane. Acum locuiește la Toronto. Cum se vede România acum?

    „În sanscrită, limba veche din India, se spune că pământul e casa mea. Pentru mine asta e o filozofie de viață. România a fost casa mea. Am avut șansa să stau în România, pe dealurile Transilvaniei, iar acesta a fost un lux, un cadou pe care mi l-a dat Dumnezeu. Sunt foarte bogat în experiențe. Când am fost în Transilvania și am stat acolo, în fiecare zi am mulțumit pentru această viață simplă, o viață ușoară, cu oameni sufletiști, cu oameni cu inimă, atât de simpli, cum nu am văzut în New Delhi, sau în Mumbai. Am mai văzut oameni asemănători, pentru că și India e o țară foarte spirituală, dar Mumbai și Delhi sunt orașe mai mari, iar eu nu am stat în orașe mici, nu am locuit la țară. Când eram copil, am stat cu bunicii mei la țară și aveau verdeață, trestii de zahăr și pământ pentru agricultură. Iar când am mers în Cluj, pentru mine a fost ca un loc din copilăria mea. Când cineva stă aproape 14 ani undeva, înseamnă că acolo e casa lui. Am prieteni acolo și am echipa mea, care lucrează din Cluj, din Hunedoara, din Alba. Am foarte multe relații cu oamenii din piața financiară, cu economiști. Pentru mine Cluj e casa mea și vreau să fiu îngropat în cimitirul din Cluj.”

     

    În finalul discuției, l-am întrebat pe Mukul Pal dacă a observat și ceva ce nu mergea bine în România și și-ar fi dorit să schimbe.

    „Nu am avut nicio experiență rea și sunt un om fără regrete. Am fost tot timpul foarte fericit și foarte mulțumit și pentru mine a fost o experiență 100% perfectă. Nu am ce să schimb la viața din Cluj, pentru că am făcut cercetare foarte mult acolo. Am funcționat de șase ori mai bine decât în Mumbai, pentru că în Mumbai distanțele sunt foarte mari și trebuia să călătoresc în fiecare zi o oră sau două cu trenul și nu am făcut atât de multă cercetare acolo cât am reușit în Cluj. Inovația pe care am făcut-o pe piața globală nu era posibilă dacă nu locuiam în Cluj, pentru că orașul acesta a făcut foarte mult pentru mine și nu am ce să schimb la viața pe care am trăit-o mai mult de zece ani acolo.”

  • Expat în România – 04.04.2024

    Expat în România – 04.04.2024

    Fang Shuang este bariton. S-a născut în China, în orașul Qingdao și a făcut studii la Universitatea Națională de Muzică din București, la secția canto și artele spectacolului muzical, acolo unde a absolvit și un masterat. În prezent, din anul 2013, este solist vocal al Operei Comice pentru Copii din București. A interpretat numeroase roluri de-a lungul timpului și colaborează cu câteva asociații, cu Teatrul Municipal Baia Mare și cu Teatrul Metropolis din București. A primit în 2016 premiul special Opersanger Studio Wien la Concursul Internațional de interpretare muzicală Vox Artis de la Sibiu.

    Publicul larg îl cunoaște și de la emisiunea “Românii au talent”, unde a obținut locul trei și unde și-a declarat public iubirea față de România, pe care o consideră a doua sa casă. Timp de un an, până în 2022, a fost profesor de limba chineză la Institutul Confucius din cadrul Universității din București. Ne povestește cum a ajuns din China în România și ce l-a atras către meseria de cântăreț de operă.

    “Ca să răspund la ultima parte, am o pasiune pentru muzică de când m-am născut. Pot să spun că, atunci când eram la grădiniță – mama își amintește, și eu țin minte, dar nu cu imagini deosebit de clare – nu știam să vorbesc foarte bine. Nu eram nici foarte vorbăreț, ci un copil deosebit de liniștit. Așadar, nu eram vorbăreț, legam poate câteva cuvinte bune, dar știam deja să cânt, fără să știu ce cântam. În chineză, bineînțeles.

    Eu cred în soartă, eu chiar cred că soarta a fost să ajung în România. Sunt într-o liniște și analizez, iar eu cu România chiar am o legătură.

    Venirea în România nu a fost o propunere, o decizie a mea, ci i-am urmat pe părinții mei. Ei au ajuns în 2003 și eu am venit în 2005. În acei doi ani nu ne-am văzut deloc, pentru că ne-a fost puțin greu financiar. În 2005 am venit aici, am început să fac meditații, să învăț română și după aia am intrat în anul pregătitor ce ține de Ministerul Învățământului, anul pregătitor special pentru străini. Iar după cele două semestre, din 2006 am intrat la Conservator.”

    Părinții lui Fang Shuang veniseră în România cu munca și au deschis un cabinet privat, în căutarea unei noi vieți după pensionarea în China.

    “Da, da, în China au prins o perioadă mai specială, au ieșit la pensie mai devreme și ei încă se simțeau plini de viață și chiar doreau să vadă o altă lume. Cu toată dificultatea financiară de atunci, cu chiu, cu vai au plecat din China și pentru asta ai nevoie de bani, până să ai o stabilitate. Da, chiar pot să spun că nu ne-a fost foarte ușor la început, din multe puncte de vedere. Într-o perioadă, la început, noi toți trei dormeam într-o singură cameră. A fost o experiență interesantă.”

    Fang Shuang este acum perfect integrat în societatea noastră. De fapt, păstrează o combinație de tradiție și cultură chineză împletită cu noile obiceiuri românești. Acum vorbește românește foarte bine, însă la început nu reușea întotdeauna să se facă înțeles. Are o amintire deosebită din primele zile, când încerca să ajungă dintr-un loc în altul în București și a întrebat o fată pe stradă, care l-a condus la destinație.

    “V-ați documentat foarte bine, nu știu de unde ați aflat povestea asta. Am mai povestit-o, dar nu foarte des și, de fiecare dată când prind ocazia, aș vrea să-i mulțumesc, dacă ea mai ține minte. Eu atunci nu știam română, ea nu știa engleză și așa mult regret că n-am aflat numele ei. Poate voia să știe sigur că nu pățesc ceva. Distanța nu a fost foarte mare, dar am apreciat gestul până în ziua de astăzi: chiar a venit cu mine de la Atheneu până la ce era atunci Hotelul Intercontinental, a venit cu mine.”

    Ce apreciază Fang Shuang în România?

    “Pentru mine România este deja casa mea. Acum câțiva ani mai spuneam că ar fi a doua casă. Dar eu în China am trăit 16 ani spre 17 și în România în luna mai o să se împlinească 19 ani frumoși de când locuiesc aici. Deci cantitatea de aici este deja mai mare decât cantitatea din China. România este o țară foarte frumoasă, superbă, este o țară care are și mare, și munte și toată natura ei, unde merită să te plimbi când ai ocazia.”

    L-am întrebat pe Fang Shuang dacă este ceva în România pe care ar vrea să-l vadă îmbunătățit.

    “În România sunt câteva orașe mari și cred că 99% din români deja pot să spună problema din acele orașe, nu doar din București – se numește traficul. Și China are problema asta și face eforturi pentru soluțiile potrivite pentru China, care poate n-ar fi potrivite pentru România. Dar să sperăm în viteza României, în ritmul ei și în soluția ei, să rezolvăm, să nu rezolvăm într-o zi, dar să fie îmbunătățită.”

  • Andrea Fogliazza din Italia

    Andrea Fogliazza din Italia

    Andrea Fogliazza vine din Italia, dintr-un sat italian din apropierea orașului Parma. Locuiește de mulți ani în București, unde și-a deschis propria firmă, predă cursuri de conducere defensivă. De ce a ales să vină în România?

    „Prima oară am venit în România în 2002, după aceea m-am stabilit aici din 2009 și în 2013 am deschis firma, compania noastră. În trecut am fost pilot de motoare, nu de mașini, apoi am avut un accident un pic complicat și am trecut la mașini. Am venit în România cu total altceva, pentru că mă ocupam de partea de IT și de servicii într-o firmă importantă din România.

     

    Între timp, prezentasem un proiect firmei BMW din Germania, pe care ni l-au aprobat din 2012 și atunci, în 2013 am început colaborarea. Înainte de 2002 lucram tot în firma asta mamă italiană din Modena, pe partea de IT. Deja, în România se vedea că era o creștere mare de IT-ști, în timp ce în Italia era greu să găsești oameni din domeniul ăsta. Și atunci firma din Modena a ales să deschidă prima sucursală în Cluj, care era deja ce a devenit astăzi, pe partea de IT.

     

    Am început cu partea asta de dezvoltare de soft, a crescut business-ul și așa, de la o firmă care avea la început 15 angajați, am ajuns la 100, apoi la 200, apoi la 500, la 1.000, până am ajuns la 1.200 în trei sucursale – Iași, Oradea și Bacău. Am venit în România în perioada respectivă, în 2002, când am început procesul de creștere. A fost o descoperire frumoasă, pentru că eu am trăit probabil una dintre cele mai frumoase perioade din Italia.

     

    M-am născut în 1973, deci când eram eu tânăr, din 1983 până în anul 1998, să zicem, probabil a fost cea mai frumoasă perioadă în Italia. Era foarte multă agitație, oamenii munceau, era o creștere economică mare, erau foarte mulți bani pe piață, multe firme în dezvoltare și în creștere. Și am crescut într-un mediu în care oamenii erau fericiți, socializam, ne vedeam la cafea seara, stăteam acolo la povești, vorbeam până în dimineață. În anii 2000 -2002, erau niște alarme, niște semne și comunitatea deja devenea un pic diferită, oamenii nu mai ieșeau atât de mult, le era frică, probabil, de criză.

     

    Și când am ajuns în România și am fost prima oară în Centrul Vechi din București sau am fost în Iași în Copou, vedeam dorința asta de a trăi cu ce aveai. Stăteai la o bere trei ore, la o cafea două ore. Și cumva am regăsit exact același vibe pe care îl trăisem foarte frumos în Italia, care nu mai era acolo și aici chiar era – capacitatea asta de a te distra cu prietenii, de a povesti cu prietenii, indiferent dacă ai mulți bani în buzunar sau nu.”

     

    Andrea Fogliazza a fost cucerit de România, a rămas aici și a construit o viață, a înființat o școală de conducere defensivă, s-a căsătorit. A devenit România acasă?

    „Acasă, da. Situația a fost un pic ciudată și în România în 2008, a început criza și niște legi împiedicau un pic dezvoltarea firmei. Atunci au ales să vândă firma și să se mute în Albania. Eu nu am vrut să mă duc acolo și atunci am început să studiez piața, să văd un pic ce se putea face și în 2013 am decis să deschidem firma. Am cunoscut o fată frumoasă, care e soția mea azi, româncă, iar în 2018 s-a născut și fetița. Așa că pentru mine chiar reprezintă acasă, mai ales că în perioada covidului, un an jumate, n-am plecat de aici, s-au dezvoltat prietenii. Am foarte mulți prieteni buni români, nu italieni, nu prea am legături cu colegii din Italia. Da, practic a devenit acasă.

     

    A fost mai greu să înțeleg și să învăț lucrurile, că nu sunt așa de clare, transparente. Vorbesc de sistemul fiscal, de anumite chestii pe care le descoperi doar când intri în detalii. Dar oriunde m-am dus, în orice instituție de care am avut nevoie, indiferent că a fost mai complicat din cauza birocrației, mi s-a vorbit frumos, totul s-a rezolvat, s-a discutat. Am încercat să fim de la început cât mai corecți și să facem lucrurile în direcția corectă. Deja de la început știam că vrem să facem un business pe termen lung. De asta am făcut toți pașii să începem să devenim în fiecare an o firmă cât mai mare posibil. Eu vin din Italia, firma se moștenește, nu există să deschizi o firmă să o ridici în trei ani și apoi să o vinzi. Ei, asta e o chestie pe care am întâlnit-o des – lipsa asta de viziune pe termen lung, foarte mulți colegi, foarte mulți angajați, se simțea și se simte în continuare că nu au un plan pe termen lung.”

     

    L-am întrebat pe Andrea Fogliazza ce ar vrea să vadă îmbunătățit în România.

    „Trăiesc o situație, de exemplu, chiar în perioada asta cu fetița și la fel am trăit-o pe partea de sănătate. Ce nu-mi place este că fetița mea e la grădinița privată. Eu, până să vin în România, nici nu știam că există grădinițe private sau școli private, pentru că la noi în Italia mergi la școală privată doar dacă nu vrei să înveți. Cei ce vor să învețe merg la școala publică și acolo ai tot ce-ți trebuie. Dacă nu ai chef, atunci te duci la școala privată.

     

    Una dintre chestiile care nu-mi plac – și tot discut cu soția, că la un moment dat am pus și problema să ne mutăm din nou în Italia, pentru fetiță – este creșterea asta de structuri private, iar structurile publice o duc din ce în ce mai greu. Practic, statul cumva te împinge către structurile astea private, pentru că nu reușește să rezolve problemele cu infrastructura publică. Și asta se întâmplă în multe domenii, nu doar în școală și grădiniță și în sănătate. Și ăsta îmi pare un păcat enorm. Se pierde identitatea cumva și – mai mult de atât – societatea nu poate să existe fără serviciile astea de bază – sănătate și educație.”

     

    Ce apreciază cel mai mult în România, ce ar vrea să ducă de aici în Italia?

    „Am fost angajat activ când au fost probleme și s-a mobilizat în piață multă lume. Am apreciat enorm ce s-a reușit în perioada respectivă la proteste. A fost incredibil! În Italia nu aș fi văzut chestia asta niciodată – un mare protest organizat, cum a fost la Rezist și în Piața Victoriei și m-a impresionat. Am remarcat foarte mult spiritul ăsta de mobilizare. Mie mi s-a părut incredibil de frumos faptul că s-a mobilizat toată lumea și a reușit să facă ceva. Apreciez din nou faptul că oamenii știu să se adune în parc, să râdă, indiferent de probleme sau de situația cu banii, că nu e ușor, asta știm cu toții, că nu e ușor. Și încă o chestie pe care o prețuiesc foarte mult este rezistența. Am niște prieteni care lucrează în niște domenii care nu sunt ușoare și au răbdare, au constanță, nu se lasă, deci capacitatea asta de a nu se lăsa. Și inventivitatea.”

     

    Ce i-ar plăcea lui Andrea Fogliazza să aducă din Italia către România?

    „Dacă vorbim, de exemplu, de trafic, ei aici am o problemă mare, că de asta am și deschis școala. Și la un moment dat, nu vă ascund, am avut un moment greu, pentru că civilizația pe partea asta de conducere este complicată, foarte complicată. Când văd niște comportamente, niște situații în care chiar am fost spectator – oamenii s-au bătut în intersecție pentru că n-a fost dată prioritatea – la chestiile astea, suntem un pic în urmă.

     

    Vedem la evenimentele noastre că vin din ce în ce mai mulți tineri, sunt mult mai respectuoși, sunt mult mai ok, dar în continuare există situații de genul ăsta. Deci niște atenție față de ceilalți încă lipsește. Și atunci o atenție maximă la comportamentul social. Cred că în Italia avem o atenție mai mare la servicii, la oameni, la cum întâmpinăm omul când intră în magazin la noi, cum vorbim cu el – cred că acesta este unul din patrimoniile din Italia.”

     

     

  • Darko Jovik din Macedonia de Nord

    Darko Jovik s-a născut în Macedonia de Nord, la Veles, și tot în Macedonia de Nord a studiat Dreptul, în capitala Skopje. A locuit timp de nouă ani – între 2004 și 2013 – în Statele Unite, în New Jersey și Chicago, unde a întâlnit o româncă din Cluj, care peste un timp urma să-i devină soție. Așa se face că a ajuns în România în 2013. Deține o fabric[ de bere artizanală din 2015 și locuiește în Cluj. Ne povestește cum a fost începutul, cum a fost adaptarea la o nouă viață în România, la Cluj, în 2013.

     

    „A fost destul de interesant, deoarece cultura este destul de similară, dar există și niște chestii mai diferite. Primul șoc a fost că nu existau autostrăzi. Am venit cu avionul și tot așteptam să intrăm pe autostradă, dar nu existau, ca să ajung acasă din București – am aterizat în București. Asta a fost interesant. M-a ajutat foarte mult că am trăit împreună cu socrii, în aceeași curte. Asta m-a ajutat destul de mult să înțeleg și cultura și să învăț și limba cu ei. Cluj e un oraș destul de internațional, sunt mulți din afară, nu am avut probleme de socializare, nu a fost o problemă deloc după ce am învățat limba. A fost și mai ușor, clar.”  

     

    După aproape un deceniu de trăit în Statele Unite, Darko Jovik a ajuns în România. L-am întrebat cum i s-a părut viața aici, cum a decis să deschidă această mică fabrică de bere și cum merge afacerea.

     

    „E destul de diferit, comparativ cu Macedonia și America. Macedonia e o țară un pic mai săracă, și clar, America e o țară mult mai bogată. Așa că România e undeva la mijloc, mai ales în orașele ca Cluj, unde e o bulă, să zicem așa, cu prețurile, cu chiriile, cu salariile. Nu se compară, mi se pare, cu restul țării, în afară de două-trei orașe. Este viață bună aici, calitatea vieții este destul de bună. Mă gândesc că și de aia sunt chestiile scumpe în Cluj. Este un pic mai mult timp pentru familie, pentru mine, pentru soție, comparativ cu America, clar, dacă alegi ce faci. Asta a fost și ideea noastră, să avem o afacere care să ne permită să ne putem controla viața personală un pic mai bine, decât să fim obligați să stăm la birou sau în trafic ore întregi până ajungem acasă. Asta ne ajută mult. Pe plan profesional, începutul a fost mai bun, însă, după pandemie nu e chiar așa de bine. Toți avem speranța ca anul acesta să fie un pic mai ok, să revenim la o piață mai normală, deoarece, după pandemie, după criza energetică, cu curentul, cu gazele, s-au schimbat multe lucruri la orice afacere mică cum avem noi. Dar asta e la nivel global momentan.”

     

    L-am întrebat pe Darko Jovik ce i-ar plăcea să poată schimba în România.

    „E o întrebare destul de bună. Prima chestie care se poate schimba e stabilitatea economică. Eu ca antreprenor nu am stabilitate economică. Codul fiscal s-a schimbat de zece ori de când am eu afacerea, iar asta nu e bine. Asta e prima chestie. Politicienii noștri nu ne ajută și nu avem nevoie neapărat de ajutor, ci avem nevoie să ne lase să devenim un pic mai stabili. Sunt prea multe schimbări în România, iar asta necesită implicarea segmentelor mai tinere din societate, care din păcate la noi nu prea există. La noi oamenii în vârstă merg să voteze și așa se fac deciziile în toată țara. Sunt tentative, dar politica e greu de schimbat, pentru că există niște structuri destul de complexe care nu se pot schimba în zece ani, trebuie o generație întreagă.”

     

    Darko Jovik are un băiețel de aproape 6 ani. L-am întrebat ce își dorește pentru copilul său – îl vede crescând și făcându-și un viitor în România, sau mai degrabă l-ar îndemna să încerce străinătatea? România este acasă?

    „Da, mă simt acasă. Faptul că am trăit în trei țări până acum mă face să cred că acolo unde ți-e familia mai apropiată, acolo te simți acasă. În același timp, și când ajung în Macedonia am o familie destul de mare acolo și mă simt și acolo ca acasă. Încerc să fiu cât de mult așa, mai relaxat și acolo și aici. Dar da, mă simt ca acasă în România.

    Cât despre copil, e o întrebare grea, la care nu au răspuns mulți părinți. Nu știm unde se duce țara. Așa cum am menționat și mai devreme, orașe ca Cluj și poate Timișoara, București sunt destul de bune pentru calitatea vieții, dar numai dacă intri într-o societate cu un job bun, cu responsabilități pe care le poți controla, menaja, astfel încât să nu fie prea stresată viața. Dar din celălalt punct de vedere nu știm prea mult, încă că nu am intrat în sistemul școlar. Urmează din septembrie să începem cu copilul nostru, așa că nu știm unde o să ajungă el în viață. Încercăm să-i oferim oportunități cât mai mari posibil, poate mai mult decât ce am avut noi și speram să facă el alegerea când ajunge la vârsta la care se facă alegerile 18 – 20 – 25, cum vrea el. Asta e ideea în general.”

     

    Dacă ar fi să facă un schimb cultural între cele două țări care l-au format, ce ar duce din România în Macedonia de Nord și ce ar aduce din Macedonia de Nord în România?

    „Sunt destul de similare din punct de vedere cultural, și mâncarea, și cultura, și muzica, stilul de viață este destul de similar. Faptul că Macedonia e o țară un pic mai mică o face să aibă în continuare ceva mai mult simțul de familie. Se petrece mai mult timp în familie. Clujul, ca oraș, ajunge să fie foarte aglomerat. Trebuie să te programezi dacă vrei să te duci undeva, dar asta e normal, mi se pare. La cum crește orașul, asta e normal. Invers, nu știu dacă aș aduce ceva din România în Macedonia, pentru că nu am în plan să mă duc înapoi în Macedonia. Viața mea momentan e aici și continuă aici. Să merg înapoi nu am în plan.”