Criticul
de film Magda Mihăilescu a fost onorată la cea de-a 15-a ediție a Galei
Premiilor Gopo cu Premiul Special pentru cariera sa excepțională în lumea
filmului. Absolventă a Faculății de Filosofie, secția Ziaristică a
Universității din București, este membră a Uniunii Cineaștilor din România și a
Federației Internaționale a a Criticilor de Film (FIPRESCI).
Magda Mihăilescu a
făcut critică cinematografică începând din 1964, ca titulară a cronicii de film
a revistei Flacăra, apoi a ziarului Informația Bucureștiului, până în 1982,
când a fost înlăturată din presă. După 1990 a revenit în presă și între 1991 și
2005 a deținut rubrica de cinema a ziarului Adevărul și pagina de film
Travelling a revistei Adevărul Literar și Artistic. Între 2005 și 2008 a semnat
cronica de film a ziarului Gândul. Din 2005 este freelancer, publicând în
ziarul on line DCNEWS, revista online a Uniunii Cineaștilor Aarc și revista de
cinema italiană Otto e mezzo. A debutat
editorial în 1969, cu monografia Sophia Loren (editura Meridiane), urmată de
studii de istoria cinematografului și eseuri în volume colective. A semnat,
alături de alți patru critici europeni, volumul Guardare in faccia il male,
Lucian Pintilie fra cinema e teatro (Italia, Pesaro, 2004). Este autoare a
cărților Aceste Gioconde fără surâs – Convorbiri cu Malvina Urșianu ( Editura
Curtea Veche, 2006), François Truffaut – Bărbatul care iubea filmele (Editura
Curtea Veche, 2009). Sora mea din Australia -Trecute întâlniri cu Irina
Petrescu (Editura Uniunii Cineaștilor, 2019). A coordonat, împreună cu Cristina
Corciovescu, volumele Cele mai bune zece filme românești ale tuturor timpurilor
(Editura Polirom, 2010) și De la tovarășul Ceaușescu la domnul Lăzărescu
(Editura Polirom, 2011). În 2009, după lansarea volumului despre François Truffaut, criticul Alex.Leo
Șerban scria în revista Dilema: După gustul meu, cartea Magdei
Mihăilescu, François Truffaut – Bărbatul care iubea filmele, este cea mai bună
carte de cinema scrisă vreodată în limba
română.
Am vorbit cu Magda Mihăilescu despre pasiunea ei pentru François
Truffaut, care a început cu Cele patru
sute de lovituri/Les quatre cents coups, pe care l-a văzut la scurt timp
după premieră.
François Truffaut m-a șocat, m-a marcat într-o anumită perioadă. Eram la începutul
carierei când l-am descoperit. M-a impresionat felul în care și-a construit el
cariera. Și mă refer la cariera de om de cinema, nu numai de cineast, pentru că
Truffaut -se știe- vine din critica de film, a fost unul dintre cei mai furioși
critici francezi, care a adus o perspectivă nouă în evaluarea filmului francez.
M-a interesat, m-a sedus această trecere în cariera lui, de la criticul
năbădăios, furios, de la groparul cinematografului francez, cum i s-a spus, la
un critic așezat, aproape clasic, dar care în mod subversiv a tulburat apele
modernității. M-a interesat cum și-a construit această carieră de om de cinema
plecând de la condiția de critic și ajungând să fie cel mai important cineast
francez de după război. Că-l acceptăm sau nu, acesta este adevărul. Poate că
Jean-Luc Godard a construit o școală, ca să mă refer la un personaj mult mai
spectaculos din lumea cinematografului. Truffaut n-a contruit nici o școală,
dar rămâne, mulți visează să ajungă la acel capăt de drum la care a ajuns el.
Am fost impresionată de complexitatea condiției lui. Deși nu l-am cunoscut -
ăsta a fost unul din paradoxurile vieții mele, am cunoscut mari cineaști dar nu
pe Truffaut – am aflat din tot ce am citit și auzit de la cei din jurul lui că
era și foarte uman, că a fost o ființă nu doar numai fermecătoare, ci și foarte
generoasă. Mulți tineri cineaști francezi au debutat cu ajutorul lui financiar,
dar Truffaut n-a menționat niciodată acest lucru. Am fost impresionată de
complexitatea acestui cineast și de felul în care și-a construit cariera.
De-a lungul carierei sale, Magda Mihăilescu a realizat
interviuri în exclusivitate pentru România cu mari cineaști precum Federico
Fellini, Sophia Loren, Ennio Morricone, Andrzej Wajda, Orson Welles, Laurence
Harvey, Marco Bellocchio, Claude Lelouch, André Téchiné, Fanny Ardant,
Jean-Paul Belmondo, Emir Kusturica. Magda Mihăilescu despre întâlnirea cu
Federico Fellini:
Întâlnirea cu Federico Fellini a fost un
miracol. Eram la Roma în acea perioadă în care el filma Amarcord la studioul
Cinecittà. Și pot să spun că am avut noroc să fiu destul de tânără și de
rezistentă, pentru atunci când am primit acordul de a asista la filmări mi s-a
spus că nimeni nu mă poate recomanda lui Fellini. Mă pot instala pe platoul de
filmare, Fellini filmează zi și noapte, iar eu trebuie să rezist cât pot, dacă
mă va observa Fellini va veni să-mi vorbească. A fost deci un test de
rezistență și după două zile într-adevăr Fellini s-a apropiat, m-a întrebat ce
fac, cu ce mă ocup, de ce mă aflu acolo. Și așa s-a întâmplat să particip la
această vrajă, de a-l vedea pe Fellini la lucru. Este greu de vorbit despre
asta, dar când am scris reportajul de după filmări am reușit să spun câte ceva.
Este greu de vorbit despre Fellini și de prins în cuvinte pentru că el se juca
tot timpul, se juca și pe platou, și cu figuranții, și cu toată lumea care
asista la fimări. Filma o scenă de iarnă în plină vară, evident cu zăpadă
artificială, și venise îmbrăcat în palton, noi eram îmbrăcați de vară, era
iunie. Și a venit să ne întrebe cum de rezistăm, cum de nu ne este frig. Din
păcate, n-am intrat imediat în jocul lui, să mimez că mi-este frig, să înțeleg
că-mi dau seama că realitatea inventată de Fellini era mai puternică în acel
moment decât realitatea meteorologică. Acesta era Federico Fellini. S-a spus că
despre el că era un vrăjitor și, într-adevăr, a fost un vrăjitor. Asistarea la
această filmare a fost, probabil, cel mai înalt moment din întânirile mele cu
miracolul nașterii cinematografului.
