O dezbatere având ca temă Femeile în spaţiul public a avut loc
săptămâna trecută, la librăria Humanitas Cişmigiu din capitală, eveniment
organizat de PEN Club România. Invitaţi: Magda Carneci, preşedinte Pen Romania,
scriitoarele, jurnalistele şi traducătoarele Svetlana Cârstean, Adina Diniţoiu,
Ioana Bâldea Constantinescu şi scriitorul, traducătorul şi publicistul Bogdan
Ghiu. Pornind de la dezbaterea propusă de PEN Club le-am invitat pe Svetlana Cârstean şi Adina Diniţoiu să
vorbească despre condiţia şi posibilităţile scriitoarei în spaţiul public
românesc. Svetlana Cârstean este autoarea volumelor de poezie Floarea de
menghină (Editura Cartea Românească, 2008), câştigător al celor mai importante
premii literare româneşti, şi Gravitaţie (Editura Trei, 2015), nominalizat la
Premiile Radio România Cultural şi Observator Cultural. Critic literar,
jurnalist cultural şi traducator din franceză, redactor la Observator cultural,
Adina Diniţoiu colaborează la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio
Romania Cultural. Este autoarea cărţii Proza lui Mircea Nedelciu.
Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii, Editura Tracus
Arte, 2011. Le-am întrebat pe cele două invitate cum se raportează la condiţia
lor de scriitoare în spaţiul public.
Svetlana Cârstean: Eu am în minte un articol din Scottish Pen citit
recent, care încă mă obsedează pentru că acolo am găsit date. Pe scurt,
folosind date si citate, autoarea articolului ajunge la concluzia că acţiunile
întreprinse de bărbat sunt reprezentative pentru omenire, în timp ce acţiunile
femeii rămân reprezentative pentru femeie. Cu alte cuvinte, tot ce scriu
bărbaţii este reprezentativ pentru întreaga omenire, în timp ce scriem noi,
femeile, rămâne reprezentativ doar pentru femei. Autoarea articolului face
referire şi la un caz concret: o scriitoare care a trimis 100 de emailuri către
diverşi editori, cu acelaşi manuscris al ei. Cincizeci de mesaje au fost
trimise în nume propriu şi 50 în numele unui bărbat. Ca autor femeie a primit
şapte răspunsuri, pentru cea de-a doua situaţie, şaptesprezece răspunsuri. Vă
las să consideraţi dacă este relevantă sau nu această situaţie.
Adina Diniţoiu: În
general, critica literară este o zonă de putere în spaţiul literaturii,
criticii literari, prin discursul lor asupra literaturii, de validare sau
invalidare a unui text, execută şi un act de putere culturală, stabilindu-şi un
anume loc în ierarhia literară. Eu am debutat cu inocenţa omului care scrie
despre literatură, face critică, fără să se gândească la identitatea sa de gen.
Am încercat în acel moment să fac abstracţie de gen, mi s-a părut că aşa este
firesc, este un prim pas spre o normalitate a discursului critic şi literar.
Îmi doresc să ajungem să vorbim normal, ca femei şi bărbaţi, fără să fie
necesar ca noi, femeile, să luptăm pentru o cauză, fără să ne simţim
marginalizate într-un discurs public, fără a ne simţi marginalizate fie şi
pentru că avem parte de un exces de corectitudine politică când suntem în
vizorul public.
Tot Adina Diniţoiu. Despre pierderea inocenţei după momentul
debutului: După debut, mi-am dat seama că nu este atât de
simplu. Şi am fost obligată să iau act de identitate de gen, mi-am dat seama că
sunt femeie, nu numai critic literar, şi că acest lucru îmi crează nişte
dificultăţi mai mari decât aş fi bănuit. Şi atunci n-am simţit neapărat o
marginalizare, dar am devenit conştientă de faptul că sunt critic literar, dar
în acelaşi timp am şi o identitate feminină şi că acest lucru complică
lucrurile în spaţiul public al ideilor şi mai ales în România, care are un
climat mai tradiţional. Citeam zilele trecute că în 2015, într-un index
european al egalităţii de gen, România ocupa ultimul loc, este vorba de un
studiu realizat la nivel euroepan. Şi concluziile erau că întreaga UE se află
abia la jumătatea drumului în această luptă a afirmării de gen, a reprezentării
publice echilibrate femei-bărbaţi. Astfel că în momentul de faţă e nevoie să
lupt mai mult ca femeie pentru ca discursul meu să se facă auzit.
Svetlana Cârstean: Eu cred că
nici măcar nu este nevoie de marginalizare. Este suficientă etichetarea, pentru
că este o manieră foarte subtilă – n-aş numi-o chiar perversă – de a evita
marginalizarea pe faţă împotriva căreia e mult mai simplu să lupţi sau să o arăţi
cu degetul. E vorba de etichetare şi despre nişte prejudecăţi, concepte cu care
operăm, care provin de multe ori din zona criticii literare, care e zona
puterii.
Cum e la început de drum, discuţia rămâne
deschisă. Vorba Mihaelei Ursa, în Divanul scriitoarei (editura Limes, 2010):
Este important de văzut dacă, din punctul de vedere al
proiecţiei de sine, scriitoarele din România se percep armonios sau antagonic
şi mai ales dacă li se pare necesar să problematizeze relaţia dintre existenţa
lor publică şi cea privată, dintre creaţia artistică şi viaţa domestică -
relaţii, după cum se va vedea, cu nesfârşite complicaţii şi nuanţe.
